Soldaţii raportau că sunt pândiţi de la distanţă de un număr înfricoşător de mare de iscoade parshendi. Am observat o nouă schemă de apropiere a lor de tabere pe timpul nopţii, urmată de o retragere rapidă. Nu pot presupune decât că duşmanii noştri îşi pregătesc o strategie care să pună capăt războiului.
— Din jurnalul personal al lui Navani Kholin, Jeseses 1174
„Studiul vremurilor de dinainte de Hierocraţie e frustrant de greu“, scria în carte. „Pe timpul guvernării Hierocraţiei, Biserica Vorină deţinea un control aproape absolut asupra părţii estice a Rosharului. Falsificările pe care le-a răspândit şi le-a transmis apoi din generaţie în generaţie s-au întipărit în conştiinţa societăţii. Şi, mult mai grav, s-au făcut copii modificate după textele antice, împăcând istoria cu dogma hierocratică.“
Îmbrăcată în cămaşă de noapte, Shallan citea în cabina ei, la lumina unei cupe cu sfere. Fiind foarte îngustă, încăperea nu avea un hublou, ci doar o fereastră ca o crăpătură întinsă pe toată lungimea peretelui exterior, în partea lui de sus. Nu se auzea decât clipocitul apei izbite de coca vasului. Era una dintre nopţile în care corabia n-avea în ce port să se adăpostească.
„În epoca aceea, Biserica îi privea cu suspiciune pe Cavalerii Radianţi“, continua textul din carte. „Însă se bizuia pe autoritatea primită de vorinism de la Heralzi. Urmarea a fost o dicotomie pe durata căreia Mârşăviei şi trădării cavalerilor li s-a dat o prea mare importanţă. În acelaşi timp, erau omagiaţi cavalerii din vechime – cei care trăiseră alături de Heralzi în zilele umbrei.
Din acest motiv, e foarte dificil să se facă cercetări legate de Radianţi şi de locul numit Umbremar. Care sunt faptele? Ce a lăsat Biserica în scripte, când, greşit îndrumată, s-a străduit să şteargă din trecut tot ce părea contradicţie, rescriindu-l astfel încât să se potrivească întocmai cu povestea ei preferată? Din acele vremuri au supravieţuit prea puţine documente care să nu fi trecut prin mâini vorine pentru a fi copiate de pe pergamentele originale în codice moderne.“
Shallan se uită pe deasupra cărţii. Lucrarea se număra printre primele publicate de Jasnah în calitate de erudită desăvârşită. Dar n-o îndemnase Shallan să o citească. Ba chiar şovăise când îi ceruse un exemplar şi fusese nevoie să caute în adâncurile unuia dintre numeroasele cufere cu cărţi pe care le adusese în cala vasului.
De ce i-o dăduse fără nicio tragere de inimă, când cartea vorbea exact despre lucrurile pe care le studia pupila ei? N-ar fi trebuit să i-o dea fără ezitare? Volumul…
Modelul reapăru.
Lui Shallan i se opri răsuflarea în gât când îl văzu în cabină, lângă patul îngust, chiar în stânga ei. Îşi îndreptă din nou privirea, cu mare grijă, către pagina pe care-o avea în faţă. Modelul era cel pe care-l mai văzuse şi înainte, forma apărută pe blocul de desen.
De atunci îl tot zărise, cu coada ochiului, fie pe o fibră a lemnului, fie pe spatele cămăşii de pânză a unui marinar, fie în licărirea apei. Şi dispăruse ori de câte ori se uitase drept spre el. Jasnah nu-i mai dezvăluise nimic în plus, se mulţumise doar să-i spună că modelul nu-i putea face niciun rău.
Shallan întoarse pagina şi îşi domoli răsuflarea. Mai trăise ceva asemănător când în desene îi apăruseră, nepoftite, straniile creaturi cu capete-simbol. Îşi lăsă privirea să alunece de pe pagină către perete – nu se uită direct spre model, ci către o margine a lui, ca şi cum nu l-ar fi observat.
Da, era acolo. Reliefat, ca o broderie, complicat şi de o simetrie tulburătoare. Liniile subţiri i se răsuceau şi i se învârteau prin el însuşi, săltând cumva suprafaţa lemnului, ca un ornament de fier sub o faţă de masă foarte bine întinsă.
Era unul dintre acele lucruri. Un cap-simbol. Modelul era acelaşi cu al capetelor bizare. Îşi întoarse din nou privirea la pagină, dar nu începu să citească. Corabia se legănă şi sferele luminoase din cupa lui Shallan se mişcară zornăind. Respiră adânc.
Apoi se uită drept la model.
Ciudăţenia începu să pălească imediat, cu muchiile reliefate topindu-i-se. Dar Shallan avusese timp să-l vadă limpede, întipărindu-şi o Amintire.
— Nu şi de data asta, murmură în timp ce modelul dispărea. De data asta te-am prins.
Îşi aruncă imediat cartea şi se grăbi să-şi ia creionul cu cărbune şi o foaie de hârtie. Se ghemui lângă lumină, cu părul roşu căzându-i răvăşit în jurul umerilor.
Lucra cu îndârjire, posedată de o nevoie frenetică de a termina desenul. Degetele i se mişcau din propria lor voinţă, iar mâna interzisă, dezgolită, ţinea blocul lângă lampa-cupă care împroşca hârtia cu ţăndări de lumină.
Azvârli creionul. Îi trebuia ceva mai ascuţit, care să tragă linii mai subţiri. Avea nevoie de cerneală. Creionul era minunat când voiai să înfăţişezi nuanţele delicate ale vieţii, dar ceea ce desena ea nu era viaţă. Era altceva, ceva ireal. Îşi scoase din rezerve o pană şi o călimară, apoi se întoarse la desen, ca să redea liniile fine, încâlcite.
Desena fără să se gândească. Arta o mistuia şi în jur i se iveau creaţiospreni. În curând, pe măsuţa de lângă patul ei
se îngrămădeau zeci de siluete minuscule, la fel şi pe podea, în apropierea locului unde îngenunchease. Îşi schimbau locul şi se roteau, niciunul mai mare decât căuşul unei linguri, căpătând forme pe care le întâlniseră de curând. Shallan nu le dădea aproape nicio atenţie, deşi nu mai văzuse niciodată atât de mulţi în acelaşi timp.
Îşi schimbau înfăţişarea din ce în ce mai repede în vreme ce ea desena concentrată. Modelul părea imposibil de capturat pe hârtie. Repetiţiile sale complicate erau forme răsucite la nesfârşit. Nu, o pană n-ar fi putut niciodată să-l redea fără cusur, dar Shallan era aproape de perfecţiune. Îl desenă spiralându-se dintr-un punct central, apoi refăcu fiecare ramură care pornea din centru, căci toate îşi aveau propriile vârtejuri de linii subţiri. Era ca un labirint menit să-şi scoată prizonierii din minţi.
După ce trase ultima linie, îşi dădu seama că răsufla greu, de parcă ar fi alergat îndelung. Clipi şi văzu din nou creaţiosprenii care o înconjurau – erau cu sutele. Zăboviră o vreme, înainte de a păli, dispărând unul câte unul. Shallan îşi puse pana alături de călimara pe care o lipise de masă cu ceară, ca să nu alunece când se clătina corabia. Luă foaia, aşteptă să se usuce ultimele linii desenate cu cerneală şi simţi că-i izbutise ceva important, deşi nu ştia ce.
Când se uscă şi ultima linie de cerneală, modelul se înălţă în faţa ei. Şi dinspre hârtie auzi clar un oftat, parcă de uşurare.
Tresări, scăpând foaia, şi se grăbi să se urce în pat. Spre deosebire de alte dăţi, modelul nu se făcu nevăzut, deşi părăsi hârtia, luând viaţă din desenul care îl copiase, şi trecu pe podea.
Shallan nu putea descrie în niciun alt fel ceea ce vedea. Modelul se mută, cumva, de pe hârtie pe podeaua cabinei. Veni la piciorul patului ei, se înfăşură în jurul lui, urcă şi ajunse pe pătură. Nu semăna cu ceva care mergea pe sub pătură; o astfel de comparaţie ar fi fost o aproximaţie grosolană. Liniile erau prea precise pentru asta şi nu se deformau. Ceva aflat sub pătură ar fi fost o umflătură informă, pe când aceea era clar conturată.
Modelul se apropia. Nu părea periculos, însă Shallan începu să tremure. Nu semăna cu capetele-simbol din desenele ei, dar era, cumva, acelaşi lucru. O versiune turtită, fără trup şi membre. O reprezentare abstractă a uneia dintre cele două, aidoma cercului cu câteva linii în interior care reprezintă, pe hârtie, un chip omenesc.
Creaturile cu capete-simbol o înspăimântaseră, îi bântuiseră visele, o făcuseră să se teamă că-şi pierde minţile. Prin urmare, când modelul se apropie, Shallan se ridică în grabă din pat şi se îndepărtă cât de mult se putea în mica ei cabină. Apoi, cu inima bătând să-i spargă pieptul, deschise uşa, cu gândul să meargă la Jasnah.
Dar o găsi pe prinţesă chiar dincolo de prag, cu braţul întins către mânerul uşii. În palma ei stătea o siluetă măruntă, alcătuită din întunecime de cerneală modelată în forma unui bărbat într-un costum elegant, la modă, cu haină lungă. La vederea lui Shallan, se topi într-o umbră. Jasnah se uită la pupila ei, apoi către podeaua cabinei, la modelul care traversa scândurile.
— Pune ceva pe tine, copilă, spuse apoi. Avem multe de discutat.
— La început, sperasem că am putea avea acelaşi soi de spren, zise Jasnah, aşezată pe un taburet din cabina lui Shallan.
Modelul rămăsese pe podea, între ea şi Shallan, care stătea întinsă pe pat, îmbrăcată decent, cu un halat peste cămaşa de noapte şi cu o mănuşă albă în mâna stângă.
— Dar, fireşte, ar fi fost prea simplu. Am bănuit încă din Kharbranth că facem parte din ordine diferite.
— Din ordine, Luminăţie? întrebă Shallan, folosindu-se cu sfială de un creion ca să împungă modelul de pe podea.
Acesta tresări, sperios ca un animal înghiontit. Sălta suprafaţa podelei într-un mod care o fascina pe Shallan, cu toate că o parte din ea nu voia să aibă nimic de-a face cu nefireasca lui geometrie, care te făcea să ameţeşti.
— Da, răspunse Jasnah.
Sprenul ca de cerneală care o însoţise nu reapăruse.
— Se spune că fiecare ordin se putea folosi de una sau două Unde care se suprapuneau. Numim puterile lor Undeunire. Animmodelarea este una dintre aceste unde, şi o avem în comun, deşi ordinele noastre sunt diferite.
Shallan dădu din cap. Undeunire, Animmodelare. Erau talente ale Radianţilor Dispăruţi, abilităţi – considerate simple legende – care fuseseră binecuvântarea sau blestemul lor, după cum susţineau unele sau altele dintre relatările pe care le citeai. Sau cel puţin asta aflase din cărţile primite de la Jasnah de când erau pe mare.
— Eu nu mă număr printre Radianţi, spuse.
— Bineînţeles că nu, încuviinţă prinţesa, aşa cum nu mă număr nici eu. Ca tot ce ţine de traiul în societate, ordinele cavalerilor erau o născocire întrebuinţată de oameni ca să poată defini şi explica. Nu orice om care mânuieşte o suliţă e oştean şi nu orice femeie care face pâine e brutar. Şi, cu toate astea, armele sau coptul pâinii sunt însemnele unor anumite meserii.
— Cu alte cuvinte, ceea ce facem noi…
— Era cândva o trăsătură definitorie pentru cei primiţi în rândurile Cavalerilor Radianţi, completă Jasnah.
— Dar noi suntem femei!
— Da, răspunse Jasnah încet. Sprenii nu se sinchisesc de prejudecăţile societăţii omeneşti. E învigorător, nu crezi?
Shallan îşi luă ochii de la sprenul pe care-l înghiontea.
— Printre Cavalerii Radianţi erau femei?
— Într-un număr potrivit din punct de vedere statistic. Dar nu te teme c-o să te trezeşti în curând învârtind o sabie, copilă. Arhetipul Radiantului pe câmpul de luptă e o exagerare. Din câte am citit – deşi, din nefericire, scrierile ajunse până la noi nu sunt întotdeauna demne de încredere –, pentru fiecare Radiant dedicat luptei existau alţi trei care îşi petreceau timpul ocupându-se de diplomaţie, de studiu sau ajutând societatea în alte moduri.
— A, da?
Oare asta o dezamăgea?
„Idioato.“ O amintire ieşi la suprafaţă nepoftită. O sabie argintie. Un model din lumină. Adevăruri cărora nu le putea face faţă. Le izgoni, strângând din ochi cu putere.
Zece bătăi de inimă.
— Am făcut cercetări legate de sprenii despre care mi-ai povestit. Creaturile cu capete-simbol.
Shallan răsuflă adânc şi deschise ochii.
— Ăsta e unul dintre ei, spuse arătând cu creionul către model, care se apropiase de cufărul ei şi care se urca şi cobora de acolo, ca un copil care sare pe canapea.
Nu părea ameninţător, ci inocent, ba chiar jucăuş şi aproape lipsit de inteligenţă. Şi ea se speriase de aşa ceva?
— Da, presupun că da, spuse Jasnah. Cei mai mulţi spreni nu se manifestă aici la fel ca în Umbremar. Înainte i-ai desenat în forma lor de acolo.
— Ăsta n-arată prea impresionant.
— De acord. Recunosc că sunt dezamăgită. Simt că, în privinţa asta, ne scapă ceva important, Shallan, şi mă sâcâie. Cripticii au o reputaţie înspăimântătoare şi, totuşi, ăsta – primul pe care l-am văzut vreodată – pare…
Modelul se urcă pe perete, apoi alunecă, se urcă din nou şi alunecă încă o dată.
— Prostovan?
— Poate că pur şi simplu are nevoie de mai mult timp. Când m-am legat prima dată cu Fildeş…
Se întrerupse brusc.
— Poftim? întrebă Shallan.
— Îmi cer scuze. Nu-i place să vorbesc despre el. Îl nelinişteşte. Când Cavalerii Radianţi şi-au încălcat jurământul, sprenii au avut de suferit. Mulţi au murit; nu mă îndoiesc de asta. Deşi Fildeş nu vorbeşte despre aşa ceva, deduc că semenii săi văd în fapta lui o trădare.
— Dar…
— Să lăsăm asta. Îmi pare rău.
— Bun. Ai pomenit de Criptici?
— Da, răspunse Jasnah scoţând din mâneca mâinii interzise o bucată de hârtie împăturită, cea pe care desenase Shallan capetele-simbol. Aşa îşi spun ei, dar noi i-am numi, probabil, minciunospreni. Cuvântul nu le place. Oricum, Cripticii guvernează unul dintre cele mai mari oraşe din Umbremar.
Gândeşte-te la ei ca la nişte ochi-luminoşi din Tărâmul Cunoaşterii.
— Adică această creatură, zise Shallan, arătând cu o mişcare a capului modelul, care mergea în cerc în mijlocul cabinei, e un… soi de prinţ în partea cealaltă?
— Cam aşa ceva. Între ei şi onoarespreni există un fel de conflict foarte complicat. Nu sunt în stare să dedic prea mult timp politicii sprenilor. Acesta va fi însoţitorul tău, cel care, printre altele, îţi va da puterea de a Animmodela.
— Printre altele?
— Va trebui să le descoperi, zise Jasnah. Ţin de natura sprenului. Ce ţi-au dezvăluit cercetările tale?
Pentru Jasnah, totul părea să fie o punere la încercare a erudiţiei. Shallan îşi înăbuşi un oftat. De asta rămăsese alături de prinţesă în loc să se întoarcă acasă. Totuşi, şi-ar fi dorit ca uneori Jasnah să-i ofere răspunsurile în loc s-o pună să trudească din greu ca să le găsească singură.
— Alai susţine că sprenii sunt fragmente din puterea creaţiei. O mulţime de erudite pe care le-am citit sunt de acord.
— E o părere. Ce înseamnă?
Shallan se strădui să nu se lase distrasă de sprenul de pe podea.
— Există zece Unde – sau Forţe – care guvernează lumea. Gravitaţia, Apăsarea, Preschimbarea. De aşa ceva e vorba. Mi-ai spus că sprenii sunt frânturi din Tărâmul Cunoaşterii care au căpătat cumva simţire datorită atenţiei pe care le-au acordat-o oamenii. Ei bine, mi se pare logic să fi fost ceva şi înainte de asta. Ca… o pictură care a fost pânză înainte să i se dea viaţă.
— Viaţă? se miră Jasnah ridicând din sprânceană.
— Bineînţeles, răspunse Shallan.
Picturile trăiau. Nu aşa ca un om sau ca un spren, dar… ei bine, cel puţin pentru ea, faptul era evident.
— Aşadar, înainte de a căpăta viaţă, sprenii au fost ceva. Forţă. Energie. Zen-fiică-Vath a desenat nişte spreni minusculi pe care-i găsea uneori în apropierea obiectelor grele. Gravitaţiospreni – fragmente din puterea sau forţa care ne face să cădem. E logic să tragem concluzia că fiecare spren a fost mai înainte o forţă. De fapt, sprenii se pot împărţi în două grupuri mari. Cei atraşi de sentimente şi cei atraşi de forţe cum sunt focul sau puterea vântului.
— Deci crezi în teoria lui Namar despre categorisirea sprenilor?
— Da.
— Perfect, spuse Jasnah. Ca şi mine. După părerea mea personală, aceste grupuri de spreni – cei legaţi de sentimente şi cei legaţi de forţele naturii – sunt izvorul din care au apărut primii „zei“ ai omenirii. Onoare, devenit Atotputernicul din vorinism, e o creaţie a oamenilor care-şi doreau o reprezentare a sentimentelor omeneşti ideale, aşa cum le vedeau în sprenii atraşi de ele. Cultivare e o zeiţă venerată în Apus ca întrupare a naturii şi a sprenilor atraşi de ea. Diverşii Pustiuspreni, cu lordul lor nevăzut – al cărui nume se schimbă în funcţie de cultura despre care vorbim –, evocă un duşman sau pe cineva care ţi se opune. Părintele Furtunii este, fireşte, un vlăstar straniu al acestui fapt şi natura sa teoretică diferă în funcţie de epoca vorinismului pe care o avem în vedere…
Vocea i se stinse. Shallan roşi, dându-şi seama că-şi luase ochii de la Jasnah şi începuse să deseneze pe pătură o glifă apărătoare de răul din cuvintele acesteia.
— N-a fost decât o abatere de la subiect, zise prinţesa. Îmi cer iertare.
— Eşti atât de sigură că nu e real, spuse Shallan.
Atotputernicul.
— Nu există nimic care să-mi dovedească existenţa lui într-o mai mare măsură decât pe a Pasiunilor thaylene, pe a lui Nu Ralik al lacstrăvezenilor sau pe a zeilor oricărei alte religii.
— Şi Heralzii? Nu crezi c-au existat?
— Nu ştiu. În lumea asta sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg. De pildă, există o vagă dovadă că atât Atotputernicul, cât şi Părintele Furtunii sunt creaturi reale – pur şi simplu nişte spreni puternici, ca Veghetoarea Nopţii.
— Atunci şi el ar fi real.
— N-am pretins niciodată că nu e. N-am spus decât că nu-l accept ca zeu, că nu mă simt înclinată să-l venerez. Dar iarăşi ne-am abătut de la subiect. Jasnah se ridică. Te scutesc de orice alt studiu. În următoarele câteva zile, trebuie să te concentrezi asupra unui singur lucru.
Arătă către podea.
— Modelul? întrebă Shallan.
— După mai multe veacuri, eşti prima şi singura persoană care are şansa să intre în legătură cu un Criptic. Studiază-l şi notează-ţi în amănunt toate experienţele. Probabil că va fi prima ta scriere valoroasă şi s-ar putea dovedi foarte importantă pentru viitorul nostru.
Shallan se uită la model, care se apropiase şi se izbise de piciorul ei – îl simţise foarte vag –, iar acum continua să se izbească repetat.
— Minunat, spuse ea.
Posted by Liviu
FanSF 