Avanpremieră Tomi Adeyemi – Urmașii de sânge și os

„Încerc să nu mă gândesc la ea.

Dar când mi se întâmplă, mă gândesc la orez.

Când Mama era prin preajmă, coliba întotdeauna mirosea a orez jollof.

Mă gândesc la felul în care pielea ei neagră lucea ca soarele verii, la felul în care zâmbetul ei îl făcea pe Baba să revină la viaţă. La felul în care părul ei se zbârlea ca păpădia şi se încolăcea, o coroană neîmblânzită care respira şi creştea viguros.

Aud miturile pe care mi le spunea ea, noaptea. Râsul lui Tzain, când se jucau agbön, în parc.

Strigătele lui Baba, când soldaţii au înfășurat un lanț pe după gâtul ei. Țipetele ei, când ei au târât-o în întuneric.

Incantațiile care se revărsau din gura ei ca lava. Magia morţii care a rătăcit-o.

Mă gândesc la felul în care leșul ei atârna de copacul acela.

Mă gândesc la regele care a luat-o.

Capitolul unu

Zélie

Alege-mă pe mine!

E tot ce pot face să nu țip. Îmi înfig unghiile în lemnul de stejar marula al bastonului meu şi strâng tare, ca să mă abțin să mă mișc. Broboane de sudoare îmi picură pe spate, dar nu-mi dau seama dacă de la căldura matinală a răsăritului sau de la inima mea, care bate cu putere în piept. Lună după lună am fost sărită.

Astăzi nu se poate întâmpla la fel.

Îmi dau o șuviță de păr alb pe după ureche şi mă străduiesc să stau nemișcată. Ca de obicei, Mama Agba face selecția cu asprime, uitându-se la fiecare fată destul de lung încât să ne facă să ne foim, stânjenite.

Sprâncenele ei se încruntă de concentrare, adâncind cutele pe pielea capului ei ras. Cu pielea de un cafeniu-închis şi caftanul de o culoare neutră, Mama Agba arată ca oricare altă bătrână din sat. N-ai ghici că o femeie de vârsta ei ar putea fi atât de letală.

— Ahm.

Yemi îşi drege glasul în faţa întregii ahéré, o aluzie deloc subtilă la faptul că ea deja a trecut testul ăsta. Ne zâmbește cu superioritate în timp ce-şi învârte bastonul cioplit manual, nerăbdătoare să vadă pe care dintre noi o va învinge în meciul nostru de absolvire. Cele mai multe fete dau înapoi, speriate de perspectiva de a o înfrunta pe Yemi, dar azi am un chef nebun s-o fac eu. M-am antrenat şi sunt pregătită.

Ştiu că pot să câștig.

— Zélie.

Vocea îmbătrânită a Mamei Agba sparge liniștea. O răsuflare de ușurare se ridică dinspre celelalte cincisprezece fete care n-au fost alese. Numele reverberează în jurul pereților de stuf împletit ai ahéréi, până când îmi dau seama că Mama Agba m-a numit pe mine.

— Într-adevăr?

Mama Agba pocnește din buze.

— Pot să aleg pe altcineva…

— Nu! Mă ridic în picioare și fac grăbită o plecăciune. Îţi mulţumesc, Mama. Sunt pregătită.

Marea de fețe brune se despică în timp ce-mi croiesc drum printre ele. Cu fiecare pas, mă concentrez la felul în care tălpile mele goale târşâie pe trestiile de pe podeaua Mamei Agba, verificând fricțiunea de care o să am nevoie ca să câștig acest meci şi să absolv, în sfârşit.

Când ajung la rogojina neagră ce marchează ringul, Yemi e prima care se înclină. Așteaptă să-i urmez exemplul, dar

privirea ei nu face decât să mă provoace. Postura ei nu exprimă niciun respect, nicio promisiune de luptă adevărată. Crede că, pentru că sunt o divineră, îi sunt inferioară.

Crede că o să pierd.

Plecăciune, Zélie.

Deşi avertismentul e evident în vocea Mamei Agba, nu mă pot hotărî să-i dau ascultare. Stând atât de aproape de Yemi, singurele lucruri pe care le văd sunt părul ei negru lucios şi pielea ei brună ca nuca de cocos, cu mult mai deschisă decât a mea. Faţa ei are nuanța cafenie blândă a orïshanilor care n-au petrecut nici măcar o zi muncind în soare. Duce o viaţă privilegiată, bazată pe banii murdari ai unui tată pe care ea nu l-a cunoscut niciodată. Vreun nobil care, de rușine, şi-a exilat fiica bastardă în satul nostru.

Îmi trag umerii în spate şi-mi scot pieptul înainte, ridicând capul, deşi ar trebui să-l plec. Trăsăturile lui Yemi ies în evidenţă în mulțimea de divinere cu părul alb ca zăpada. Divinere care au fost silite să se încline de nenumărate ori în fața celor care arată ca ea.

— Zélie, nu mă face să repet.

— Dar, Mama…

— Pleacă-te sau ieşi din ring! Ne faci pe toate să pierdem timpul.

Neavând de ales, strâng din dinți şi mă înclin, ceea ce face ca nesuferitul zâmbet încrezut al lui Yemi să înflorească.

— Era atât de greu?

Yemi se mai înclină o dată, să fie sigură.

— Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate.

Chicoteli înăbușite izbucnesc din rândul fetelor, reduse rapid la tăcere de o fluturare severă de mână din partea Mamei Agba. Le arunc o privire urâtă, înainte de a mă concentra asupra adversarei mele.

O să vedem noi cine mai râde când o să câștig eu.

— Ocupaţi-vă locurile.

Ne dăm înapoi până la marginea rogojinii şi ne ridicăm bastoanele de pe sol. Rânjetul lui Yemi dispare și mijește ochii. Instinctul ei de ucigaș iese la iveală.

Ne uităm fix una la alta, așteptând semnalul de începere. Exasperată, am impresia că Mama Agba o să întârzie momentul o veşnicie, când, în sfârșit, strigă:

— Începeți!

Și imediat mă trezesc în defensivă.

Mai înainte chiar de a mă gândi să lovesc, Yemi se năpustește asupra mea cu viteza unui gheparnar. Bastonul ei în clipa asta se roteşte deasupra capului şi, în clipa următoare, e la gâtul meu. Deşi fetele din spatele meu icnesc, eu nu şovăi.

Poate că Yemi e rapidă, dar eu pot fi și mai rapidă.

Când bastonul ei se apropie, mă las mult pe spate, ferindu-mă de atac. Sunt încă arcuită când Yemi lovește din nou, de data asta coborându-şi arma cu forţa unei luptătoare de două ori mai mari decât ea.

Mă arunc într-o parte, rostogolindu-mă pe rogojină, iar bastonul ei nimerește în stuf. Yemi îl ridică, pregătindu-se să

lovească din nou, în timp ce eu mă străduiesc să-mi recapăt echilibrul.

— Zélie, mă previne Mama Agba, dar n-am nevoie de ajutorul ei.

Cu o mișcare fluidă, mă răsucesc pe un picior și ridic bastonul, blocând următoarea lovitură a lui Yemi.

Bastoanele noastre se ciocnesc cu un trosnet puternic. Pereții din stuf se cutremură. Arma mea încă vibrează de la lovitură când Yemi pivotează ca să mă lovească în genunchi.

Mă împing în piciorul din faţă şi mă ajut de brațe ca să-mi iau avânt, făcând roata în aer. Sărind peste bastonul ei întins, văd prima mea deschidere — şansa mea să intru în ofensivă.

— Ha! mormăi, folosindu-mă de elanul aerian ca să dau şi o lovitură.

Haide

Bastonul lui Yemi se izbeşte de al meu, parându-mi atacul înainte să înceapă.

— Răbdare, Zélie, strigă Mama Agba. Nu a venit momentul să ataci tu. Observă. Reacţionează. Aşteaptă-ţi adversara să lovească.

Îmi înăbuşgeamătul, dar dau din cap, făcând un pas înapoi. O să ai şi tu şansa ta, îmi spun. Doar așteaptă să-ţi vină rân

— Aşa e, Zél.

Yemi șoptește, încât numai eu s-o pot auzi:

— Ascultă de Mama Agba. Fii un viermişor cuminte.

Şi iată-l.

Cuvântul ăla.

Insulta aia mizerabilă, înjositoare.

Şoptită fără nicio consideraţie. Învelită în rânjetul ăla arogant.

Înainte să mă pot opri, împung cu bastonul înainte, care rămâne la doar un fir de păr distanţă de pântecele lui Yemi. Pentru asta o să încasez mai târziu una dintre temutele bătăi ale Mamei Agba, dar frica din ochii lui Yemi merită pe deplin.

— Hei!

Deşi Yemi se întoarce spre Mama Agba ca să intervină, nu are timp să se vaite. Îmi răsucesc bastonul cu o viteză care o face să caște ochii, înainte să mă lansez într-un alt atac.

— Exercițiul nu este așa! ţipă Yemi, sărind ca să evite lovitura mea la genunchi. Mama…

— Vrei să lupte ea pentru tine? râd eu. Ei, haide, Yem. Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate!

Mânia fulgeră în ochii lui Yemi ca dintr-ai unui leonar cu coarne de taur gata de salt. Îşi încleştează mâinile pe baston, pregătită de răzbunare.

Acum începe adevărata luptă.

Pereţii ahéréi Mamei Agba se cutremură când bastoanele noastre se ciocnesc, iar şi iar. Lovim, parăm, atacăm, replicăm, căutând amândouă o deschidere, o şansă să plasăm o lovitură crucială. Zăresc o oportunitate, dar…

Uh!

Mă clatin înapoi şi mă frâng de mijloc, respirând greu, când greaţa îmi urcă pe gâtlej. Pentru o clipă, mă tem că Yemi

mi-a rupt coastele, dar durerea din burtă mă linişteşte în privința asta.

— Opreşte…

— Nu! o întrerup pe Mama Agba cu glas răguşit.

Mă forţez să trag aer în piept şi mă ajut de baston ca să mă îndrept.

— Sunt bine.

Încă n-am terminat.

— Zélie…, începe Mama, dar Yemi n-o aşteaptă să încheie.

Se năpustește furioasă asupra mea, bastonul ei vâjâind la doar un deget distanţă de capul meu. Când se lasă pe spate ca să atace, mă răsucesc, ieşind din raza ei. Înainte ca ea să poată pivota, izbesc din lateral, înfigându-mi bastonul în sternul ei.

Ah! icneşte Yemi.

Faţa i se schimonosește de durere și de șoc, împleticindu-se îndărăt de la lovitura mea. Nimeni n-a lovit-o vreodată în vreuna dintre luptele de la Mama Agba. Nu ştie cum e.

Înainte să-şi poată reveni, mă învârt şi o împung în burtă cu bastonul. Mă pregătesc să-i dau lovitura finală, când cearşafurile roşcate care acoperă intrarea ahéréi se deschid brusc.

Bisi se năpustește înăuntru, cu părul ei alb fluturând. Pieptul ei micuţ se ridică şi coboară iute când îşi încrucişează privirile cu Mama Agba.

— Ce e? întreabă Mama.

Lacrimile se adună în ochii lui Bisi.

— Îmi pare rău, scânceşte ea, am adormit, nu… n-am fost…

— Spune odată, copilă!

— Vin! exclamă în sfârşit Bisi. Sunt aproape, sunt aproape aici!

Pentru o clipă nu pot respira. Cred că nimeni nu poate. Frica paralizează fiecare milimetru din făpturile noastre.

Apoi dorinţa de supravieţuire preia controlul.

— Repede, şuieră Mama Agba. N-avem prea mult timp!

O ridic pe Yemi în picioare. Ea încă horcăie, dar n-am timp să mă asigur că e bine. Îi iau bastonul şi mă grăbesc să le adun şi pe celelalte.

Coliba erupe într-o vâltoare haotică, toată lumea se repede să ascundă dovezile. Pânze mari viu colorate zboară prin aer. O armată de manechine din stuf se ridică. Se întâmplă atât de multe lucruri deodată, încât n-avem cum să ştim dacă vom reuși să ascundem totul la timp. Tot ce pot face e să mă concentrez asupra sarcinii mele: să vâr toate bastoanele sub rogojina ringului de luptă, unde să nu poată fi văzute.

Când termin, Yemi îmi trânteşte în mâini un ac din lemn. Încă alerg spre locul meu când cearşafurile care acoperă intrarea ahéréi se deschid din nou.

— Zelié! strigă Mama Agba.

Încremenesc. Toţi ochii din ahéré se întorc spre mine. Înainte să pot vorbi, Mama Agba mă pocneşte după ceafă; o durere ascuţită pe care numai ea poate s-o provoace îmi străbate şira spinării.

— Stai la locul tău, se răsteşte ea. Ai nevoie de cât mai multă practică.

— Mama Agba, eu…

Se apleacă spre mine, pulsul îmi goneşte năvalnic, în ochii ei sclipește mesajul adevărat.

O distragere a atenţiei

O cale de a câştiga timp.

— Îmi pare rău, Mama Agba. Iartă-mă.

— Treci la locul tău.

Îmi reţin zâmbetul şi îmi plec capul, a căință, ţinându-l destul de jos ca să pot urmări gărzile care intră. Ca majoritatea soldaţilor din Orïsha, cel mai scund dintre cei doi are o faţă care seamănă cu a lui Yemi: cafenie ca pielea de animal tocită, încadrată de păr negru. Deşi suntem numai fete, el rămâne cu mâna pe mânerul sabiei. Îl strânge mai tare, de parcă în orice clipă vreuna dintre noi ar putea lovi.

Celălalt soldat, mult mai negru decât camaradul lui, stă drept, solemn şi serios. S-a postat lângă intrare, cu ochii fixaţi în pământ. Probabil are decenţa să se simtă ruşinat pentru ceea ce urmează să facă.

Ambii bărbaţi etalează sigiliul regal al regelui Saran, vizibil pe platoşele lor de fier. O singură privire la leopanarul de zăpadă bogat împodobit și mi se strânge inima, amintindu-mi de monarhul care i-a trimis.

Mă întorc, teatral bosumflată, la manechinul meu de stuf, dar mi se-nmoaie picioarele de uşurare. Ceea ce înainte părea o arenă acum joacă rolul convingător al atelierului unei croitorese. Ţesături tribale viu colorate împodobesc manechinele din faţa fiecărei fete, croite şi prinse în bolduri după modelele

Mamei Agba. Noi tivim de ani aceleași cămăși africane la care lucrăm acum, cosând în tăcere, așteptând ca gărzile să plece.

Mama Agba se plimbă printre rândurile de fete, inspectând munca ucenicelor sale. Deși sunt agitată, rânjesc când văd că-i face pe soldaţi să aştepte, refuzând să le bage de seamă prezenţa nepoftită.

— Vă pot ajuta cu ceva? întreabă ea în cele din urmă.

— Taxa, mormăie gardianul mai negru. Plăteşte!

Faţa Mamei Agba cade precum căldura noaptea.

— Mi-am plătit taxele săptămâna trecută.

— Asta nu e taxă de negoţ.

Privirea celuilalt gardian trece peste toate divinerele cu părul lung şi alb.

— Tariful viermilor a crescut. De vreme ce tu ai atât de mulți, a crescut şi al tău.

Bineînţeles. Strâng pânza de pe manechinul meu cu atâta putere, încât mă dor degetele. Nu e de ajuns pentru rege să ţină divinerii sub jug. Trebuie să mai strivească şi pe oricine încearcă să ne ajute.

Fălcile mi se încleştează, încercând să-l ignor pe gardian, să nu mai simt cum ustură ocara vierme de pe buzele lui. Nu contează că noi n-o să devenim niciodată maji, cum eram menite. În ochii lor suntem încă viermi.

Asta-i tot ce o să vadă ei vreodată.

Gura Mamei Agba devine o linie strânsă. În niciun caz nu are bani de rezervă.

— Aţi ridicat deja taxa pentru divineri luna trecută, protestează ea. Şi în luna de dinainte.

Gardianul mai deschis la culoare face un pas înainte, ducând mâna la sabie, gata să lovească la primul semn de sfidare.

— Poate n-ar trebui să te înhăitezi cu viermii.

— Poate n-ar trebui să ne mai jefuiţi.

Cuvintele îmi ies din gură înainte să le pot opri. Toți cei din încăpere își ţin răsuflarea. Mama Agba înţepeneşte, implorându-mă cu ochii ei negri să tac.

— Divinerii nu fac mai mulţi bani. De unde vă aşteptaţi să luaţi taxele astea noi? întreb eu. Nu puteţi creşte preţul iar şi iar. Dacă îl tot creșteți, nu putem plăti!

Gardianul vine agale spre mine, într-un mod care mă face să-mi ardă palmele după bastonul meu. Cu o lovitură potrivită l-aşputea doborî; cu o alta i-aşputea zdrobi gâtul.

Pentru prima oară îmi dau seama că soldatul nu are o sabie obişnuită. Lama neagră sclipeşte în teacă, un metal mai preţios decât aurul.

Majacite

Un aliaj pentru arme făurit de regele Saran înainte de Raid. Creat să ne slăbească magia şi să ne ardă carnea tăind prin noi.

Întocmai ca lanţul negru pe care l-au înfăşurat de gâtul mamei.

O maji puternică ar fi putut să reziste efectului armei, dar metalul acesta rar ne vlăguiește pe cele mai multe dintre noi. Deşi eu n-am niciun fel de magie de neutralizat, simpla

apropiere a sabiei de majacite îmi face pielea de găină când gardianul mă încolțește.

— Ai face bine să-ţi ţii gura, fetiţo.

Şi are dreptate. Ar trebui să-mi ţin gura, să-mi înghit mânia. S-apuc să trăiesc încă o zi.

Dar când e atât de aproape de faţa mea, abia pot să mă abțin să nu-mi înfig acul de cusut în ochii lui căprui ameninţători. Poate totuși ar trebui să tac.

Sau poate el ar trebui să moară.

— Ești un…

Mama Agba mă împinge la o parte cu atâta forţă, încât mă duc de-a dura.

— Uite, ne întrerupe ea cu o mână plină de monede. Ia-i şi gata.

— Mama, nu…

Ea se întoarce brusc cu o privire care mă împietreşte. Închid gura şi mă ridic în picioare, făcându-mă mică lângă pânza colorată de pe manechinul meu.

Banii zornăie în timp ce gardianul numără monedele de aramă puse în palma lui. Scoate un mârâit când termină.

— Nu-i de ajuns.

— Trebuie să fie, zice Mama Agba cu disperare în voce. Atâta e. Asta e tot ce am.

Ura mocneşte sub pielea mea, înţepându-mă ascuţit şi fierbinte. Nu e drept. Mama Agba n-ar trebui să fie silită să implore. Îmi ridic privirea şi întâlnesc ochii gardianului. O greşeală. Până să-mi întorc capul sau să-mi maschez dezgustul, el mă apucă de păr.

— Au! strig când durerea îmi săgetează ţeasta.

Într-o clipă, gardianul mă trânteşte la pământ cu faţa în jos, iar răsuflarea mi se oprește în gât.

— Poate că nu mai ai bani.

Gardianul îşi înfige genunchiul în spatele meu.

— Dar, fără îndoială, ai ditamai porţia de viermi.

Mă înșfacă de coapsă cu o mână nemiloasă.

— O să încep cu ăsta.

Pielea îmi ia foc și mă căznesc să respir, strângându-mi mâinile în pumni ca să nu se vadă că-mi tremură. Vreau să ţip, să-i zdrobesc fiecare oscior din corp, dar cu fiecare secundă îmi scad puterile. Atingerea lui şterge tot ce sunt, tot ce am luptat din greu să devin.

În momentul ăsta sunt din nou fetiţa neajutorată, ca atunci când soldaţii o târau pe mama de lângă mine.

— Destul.

Mama Agba îl împinge înapoi pe soldat şi mă trage pe mine la pieptul ei, dezvelindu-şi colţii ca o leonară cu coarne de taur ce-și apără puiul.

— Ai luat banii mei şi asta e tot ce o să primeşti. Pleacă! Acum!

Gardianul spumegă de mânie văzându-i cutezanţa. Dă să-şi scoată sabia, dar camaradul său îl reţine.

— Haide. Trebuie să mergem prin tot satul până se întunecă.

Deşi gardianul mai negru îşi păstrează vocea nepăsătoare, maxilarul lui se încleștează. Poate că feţele noastre îi amintesc de mama lui sau de o soră, de cineva pe care ar vrea s-o protejeze.

Celălalt gardian rămâne nemişcat pentru o clipă, atât de nemişcat că nu ştiu ce-o să facă. În cele din urmă, ia mâna de pe sabie, tăind în schimb cu privirea.

— Învaţă viermii ăştia să respecte regulile, o previne pe Mama Agba. Ca să nu-i învăţ eu.

Își întoarce privirea asupra mea; deşi corpul meu e lac de sudoare, măruntaiele îmi îngheaţă. Gardianul mă măsoară din cap până-n picioare, un avertisment pentru ce-ar putea să-mi facă.

Încearcă, îmi vine să-i trântesc, dar gura mi-e prea uscată ca să articulez. Rămânem în tăcere, până când gardienii ies şi bocănitul cizmelor cu flecuri din metal se stinge în depărtare.

Puterea Mamei Agba dispare ca flacăra unei lumânări stinse de vânt. Se sprijină de un manechin, războinica letală pe care o ştiu devenind o bătrână firavă, necunoscută.

— Mama…

Fac un gest s-o ajut, dar ea-mi dă peste mână.

Òdę!

Neghioabo, mă ceartă ea în yoruba, limba majilor, interzisă după Raid. N-am mai auzit limba noastră de multă vreme şi-mi ia câteva clipe să-mi aduc aminte ce înseamnă cuvântul.

— Pentru numele zeilor, ce ai?

Încă o dată, ochii tuturor celor din ahéré sunt ațintiți asupra mea. Până şi mica Bisi se uită la mine mustrător. Dar cum poate Mama Agba să ţipe la mine? De ce e vina mea când ticăloşii ăştia de gardieni sunt hoţii?

— Încercam să te apăr.

— Să mă aperi? repetă Mama Agba. Ştiai că gura ta n-o să schimbe absolut nimic. Ai fi putut să ne atragi moartea tuturor!

Mă împleticesc, surprinsă de asprimea cuvintelor. N-am văzut niciodată o asemenea dezamăgire în ochii săi.

— Dacă nu pot să lupt cu ei, de ce mai suntem aici?

Vocea mi se frânge, dar îmi înghit lacrimile.

— La ce bun să ne antrenăm, dacă nu ne putem apăra? De ce mai facem asta, dacă nu te putem apăra?

— Pentru numele zeilor, gândeşte, Zélie. Gândeşte-te şi la altcineva în afară de tine! Cine l-ar mai apăra pe tatăl tău, dacă i-ai răni pe oamenii ăştia? Cine l-ar mai feri pe Tzain de necazuri, când gardienii ar veni să se răzbune?

Deschid gura să răspund, dar nu e nimic de spus. Are dreptate. Chiar dacă aș doborî câţiva gardieni, n-aşputea să mă bat cu toată armata. Mai devreme sau mai târziu, m-ar învinge.

Mai devreme sau mai târziu, i-ar zdrobi pe cei pe care îi iubesc.

— Mama Agba?

Vocea lui Bisi e firavă și speriată. Se ţine strâns de pantalonii drapaţi ai lui Yemi în timp ce lacrimile îi umplu ochii.

— De ce ne urăsc?

Pe Mama o cuprinde o sfârșeală. Îşi deschide braţele spre Bisi.

— Nu vă urăsc pe voi, copila mea. Urăsc ce erați menite să deveniți.

Bisi îşi îngroapă faţa în caftanul Mamei, înăbuşindu-şi suspinele. În timp ce ea plânge, Mama Agba îşi roteşte privirea prin încăpere, văzând toate lacrimile pe care celelalte fete încearcă să și le ţină în frâu.

— Zélie a întrebat de ce suntem aici. E o întrebare bună. Adesea vorbim despre cum trebuie să luptaţi, dar niciodată de ce.

Mama o îndepărtează ușor pe Bisi şi-i face semn lui Yemi să-i aducă un scăunel.

— Voi, fetelor, trebuie să ţineţi minte că lucrurile n-au fost aşa întotdeauna. A fost o vreme când toți erau de aceeaşi parte.

Odată ce Mama Agba se aşază, fetele se strâng în jurul ei, dornice să asculte. În fiecare zi, lecţiile Mamei se sfârşesc cu o poveste sau cu o fabulă, o învăţătură dintr-un alt timp. În mod normal, mi-aşfi făcut loc în faţă, ca să-i sorb fiecare cuvânt. Astăzi rămân pe margine, prea ruşinată ca să mă apropii.

Mama Agba îşi freacă palmele, încet şi metodic. În pofida tuturor celor întâmplate, un mic zâmbet i se iveşte pe buze, un zâmbet pe care numai o poveste îl poate aduce. Neputând să rezist, fac doi-trei pași mai aproape, dând la o parte vreo câteva fete. Asta e povestea noastră. Istoria noastră.

Un adevăr pe care regele a încercat să-l îngroape odată cu morţii noştri.

— La început, Orïsha era un tărâm unde majii rari şi sacri o duceau bine. Fiecare dintre cele zece clanuri primise de la zeii de sus o putere diferită asupra pământului, un har. Erau maji care puteau controla apa, alţii care stăpâneau focul. Unii maji aveau puterea de a citi minţile, iar alții chiar puteau să privească departe în timp!

Deşi toate am auzit povestea asta la un moment dat — de la Mama Agba, de la părinţii pe care nu-i mai avem —, faptul c-o auzim din nou nu-i răpeşte miraculosul din cuvinte. Ochii noştri se aprind când Mama Agba îi descrie pe majii care aveau darul tămăduirii şi puterea de a provoca boala. Ne aplecăm spre ea când vorbeşte despre majii care îmblânzeau fiarele sălbatice ale pământului, despre majii care ţineau lumina şi întunericul în palmele lor.

— Fiecare maji se năştea cu părul alb, semnul atingerii zeilor. Ei îşi foloseau darurile ca să aibă grijă de poporul Orïshei şi erau respectaţi de toţi. Însă nu toată lumea primea daruri de la zei.

Mama Agba face un semn de jur împrejurul încăperii.

— Din cauza asta, de fiecare dată când un nou maji se năştea, toate provinciile se bucurau, sărbătorind de cum i se vedeau primii zulufi albi. Copiii aleşi nu puteau face magie înainte de a împlini treisprezece ani, deci, până li se manifestau puterile, erau numiţi ibawi, „divinii”.

Bisi îşi ridică bărbia şi zâmbește, amintindu-şi originea titlului nostru de divineri. Mama Agba coboară mâna şi trage în joacă de o şuviţă din părul ei alb, un semn distinctiv pe care toate fuseserăm învăţate să ni-l ascundem.

— Majii au apărut prin toată Orïsha, devenind primii regi şi regine. Pe vremea aceea, toată lumea trăia în pace, dar pacea de atunci n-a durat. Cei aflați la putere au început să abuzeze de magie şi, drept pedeapsă, zeii i-au despuiat de darurile lor. Când magia le-a ieșit din sânge, le-a dispărut şi părul alb, ca semn al păcatului lor. De-a lungul generaţiilor, iubirea pentru maji s-a prefăcut în frică. Frica s-a prefăcut în ură. Ura s-a transformat în violenţă, o dorinţă de a-i stârpi pe maji definitiv.

Încăperea devine mai sumbră în ecoul cuvintelor Mamei Agba. Toate ştim ce urmează; noaptea despre care nu vorbim niciodată, noaptea pe care nu vom fi niciodată în stare s-o uităm.

— Până în noaptea aceea, majii fuseseră în stare să supravieţuiască pentru că-şi foloseau puterile ca să se apere. Însă, în urmă cu unsprezece ani, magia a dispărut. Numai zeii ştiu de ce.

Mama Agba închide ochii şi lasă să-i scape un oftat.

— Într-o zi, magia respira. În următoarea, murise.

Numai zeii ştiu de ce?

Din respect pentru Mama Agba, îmi înghit cuvintele. Ea vorbeşte aşa cum vorbesc adulţii care au supravieţuit Raidului. Resemnată, de parcă zeii au luat magia ca să ne pedepsească sau pentru că pur şi simplu s-au răzgândit.

În adâncul sufletului, eu ştiu adevărul. Am ştiut din clipa în care l-am văzut pe maji din Ibadan în lanţuri. Zeii au murit odată cu magia noastră.

N-o să se mai întoarcă niciodată.

— În ziua aceea fatală, regele Saran n-a stat pe gânduri, continuă Mama Agba. S-a folosit de momentul de slăbiciune al majilor ca să atace.

Închid ochii, luptându-mă cu lacrimile care vor să curgă. Lanţul pe care l-au aruncat pe după gâtul mamei. Sângele picurând în ţărână.

Amintirile tăinuite ale Raidului umplu coliba, inundând aerul cu mâhnire.

Toate i-am pierdut pe membrii maji ai familiilor noastre în noaptea aceea.

Mama Agba suspină şi se ridică, adunându-şi tăria pe care i-o cunoaştem toate. Se uită la fiecare fată din încăpere, pe rând, ca un general care-şi inspectează trupele.

— Eu o învăţ calea bastonului pe orice fată care vrea s-o știe, pentru că, în lumea asta, vor fi întotdeauna bărbaţi care vor vrea să vă facă rău. Însă am creat şcoala asta pentru divineri, pentru toţi copiii majilor căzuţi. Deşi abilitatea voastră de a deveni maji a dispărut, ura şi violenţa împotriva voastră au rămas. De aceea ne aflăm aici. De aceea ne antrenăm.

Cu o mişcare iute a mâinii, Mama îşi scoate bastonul dur şi izbeşte cu el în podea.

— Adversarii voştri au săbii. De ce eu vă antrenez în arta bastonului?

Vocile noastre dau glas mantrei pe care Mama Agba ne pune s-o repetăm întruna.

— Pentru că evită mai degrabă decât răneşte, răneşte mai degrabă decât schilodește, schilodește mai degrabă decât ucide. Bastonul nu distruge.

— Vă învăţ să fiţi războinice în grădină, astfel încât să nu fiţi niciodată grădinari în război. Vă dau puterea de a lupta, dar toate trebuie să învăţaţi puterea de a vă abţine.

Mama se întoarce spre mine, ținându-și spatele foarte drept.

— Trebuie să-i protejaţi pe cei care nu se pot apăra singuri. Aceasta este calea bastonului.

Fetele dau din cap, însă eu nu fac decât să mă uit fix în podea. Încă o dată, a fost cât pe-aci să stric totul. Încă o dată, am dezamăgit.

— Bine, suspină Mama Agba. Destul pentru astăzi. Strângeţi-vă lucrurile. O să continuăm mâine de unde am rămas.

Fetele ies una câte una din colibă, fericite că pot pleca. Încerc să fac şi eu la fel, dar mâna zbârcită a Mamei Agba mă apucă de umăr.

— Mama…

— Tăcere, porunceşte ea.

Ultimele fete care ies îmi aruncă priviri compătimitoare. Îşi freacă fundurile, probabil calculând câte lovituri de bici o să primească al meu.

Douăzeci pentru încălcarea exerciţiului… cincizeci pentru că am vorbit neîntrebată… o sută pentru că a fost cât pe ce să murim toate din pricina mea

Nu. O sută ar fi o pedeapsă mult prea blândă.

Îmi înăbuşun suspin şi îmi fac curaj să îndur usturimea. O să meargă repede, îmi spun. O să se termine mai înainte să

— Stai jos, Zélie.

Mama Agba îmi întinde o ceaşcă de ceai şi îşi toarnă una şi pentru ea. Aroma dulceagă îmi gâdilă nările, ceașca fierbinte îmi încălzește palmele.

Mă încrunt.

— Ai otrăvit ăsta?

Colţurile gurii Mamei Agba tresar, dar îşi ascunde amuzamentul sub o mască severă. Eu mi-l ascund sorbind din ceai și savurând gustul de miere ce-mi umple gura. Întorc ceaşca în palme şi plimb degetele peste bobițele de culoarea lavandei incrustate pe marginea ei. Mama avea o ceaşcă la fel ca asta — bobițele erau de argint, decoraţiuni în cinstea Oyei, Zeița Vieţii şi a Morţii.

Pentru o clipă, amintirea asta mă distrage de la dezamăgirea Mamei Agba, însă, când gustul ceaiului dispare, senzația amară a vinovăției se strecoară din nou. Ea n-ar fi trebuit să treacă prin asta. Nu pentru o divineră ca mine.

— Îmi pare rău.

Ating în continuare bobițele de pe ceașcă, evitând să mă uit la Mama.

— Ştiu… ştiu că nu-ţi fac viaţa uşoară.

Ca şi Yemi, Mama Agba este kosidánă, o orïshană care nu are potenţial să facă magie. Înainte de Raid, noi credeam că zeii aleg cine se naşte diviner şi cine nu, dar acum, că magia a dispărut, nu înţeleg de ce mai contează distincţia.

Neavând părul alb al divinerilor, Mama Agba se putea integra între ceilalţi orïshani, scăpând de tortura gărzilor. Dacă nu s-ar fi asociat cu noi, poate că soldaţii n-ar fi deranjat-o deloc.

Pe de-o parte, mi-aș dori ca ea să ne abandoneze, să scape de chin. Cu îndemânarea ei la croitorie, ar fi putut deveni negustoreasă, obţinând bani frumoşi, în loc să-i fie luaţi toţi, până la ultimul.

— Începi să semeni mai mult cu ea, ştiai asta?

Mama Agba soarbe puţin din ceaiul ei şi zâmbeşte.

— Asemănarea e înfricoşătoare când ţipi. I-ai moştenit furia.

Rămân cu gura căscată; Mamei Agba nu-i place să vorbească despre cei pe care i-am pierdut.

Puținora dintre noi le place.

Îmi ascund uimirea luând o altă înghiţitură de ceai şi dau din cap.

— Ştiu.

Nu-mi aduc aminte când s-a întâmplat, dar schimbarea lui Baba a fost de netăgăduit. A început să se ferească de a mă mai privi în ochi, incapabil să se uite la mine fără să vadă chipul soţiei lui ucise.

— Asta-i bine.

Zâmbetul Mamei Agba se preface într-o încruntătură.

— Erai doar o copilă când a avut loc Raidul. Mă temeam că ai uitat.

— N-aşfi putut să uit nici dacă aşfi încercat.

Nu când Mama avea o faţă ca soarele.

Faţa aceea încerc să mi-o amintesc.

Nu leşul cu sângele şiroindu-i de la gât.

— Ştiu că pentru ea lupți.

Mama Agba îşi trece mâna prin părul meu alb.

— Dar regele e nemilos, Zélie. Mai curând ar pune să fie măcelărit tot regatul decât să tolereze nesupunerea unei divinere. Când adversarul tău nu are onoare, trebuie să lupţi pe alte căi, mai înţelepte.

— Vreuna dintre căile alea include ciomăgirea nemernicilor cu bastonul meu?

Mama Agba râde încetişor, pielea încreţindu-i-se în jurul ochilor de culoarea mahonului.

— Doar promite-mi că o să ai grijă. Promite-mi că o să alegi momentul potrivit să lupţi.

Îi iau mâinile Mamei Agba într-ale mele şi-mi plec capul până jos, ca să-i arăt respectul meu.

— Îţi promit, Mama. N-o să te mai dezamăgesc.

— Bine, pentru că am ceva şi nu vreau să-mi pară rău că ţi l-am arătat.

Mama Agba bagă mâna în caftanul ei şi scoate o vergea netedă şi neagră. O scutură o dată, energic. Eu sar înapoi când nuiaua se întinde și devine un baston lucios din metal.

— Oh, pentru numele zeilor, şoptesc eu, luptându-mă cu dorinţa de a înşfăca minunăţia.

Simboluri străvechi acoperă fiecare milimetru din suprafața metalului negru, fiecare gravură amintind de o lecţie învăţată de la Mama Agba. La fel cum o albină este atrasă de miere, ochii mei găsesc mai întâi akofena, săbiile încrucişate, semnul războiului. Curajul nu rage totdeauna, a zis ea în ziua aceea. Valoarea nu străluceşte totdeauna. Ochii mei lunecă apoi spre akoma de lângă săbii, inima răbdării şi a toleranţei. În ziua aceea… sunt aproape sigură că am încasat o bătaie în ziua aceea.

Fiecare simbol mă conduce înapoi la o altă lecţie, la o altă poveste, la o pildă înţeleaptă. Mă uit la Mama, aşteptând. Ăsta e un dar sau ceea ce va folosi ca să mă bată?

— Poftim.

Pune metalul neted în mâna mea. Imediat îi simt puterea. Un baston ferecat cu fier… ca să crape ţeste.

— Chiar e adevărat?

Mama încuviințează.

— Ai luptat ca un războinic astăzi. Meriţi să absolvi.

Mă ridic să învârt bastonul, minunându-mă de forţa lui. Metalul taie aerul ca un cuţit, mai letal decât orice baston de stejar am cioplit eu vreodată.

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus prima oară când am început antrenamentele?

Dau din cap şi imit vocea obosită a Mamei Agba.

— „Dacă o să te iei la harţă cu gărzile, ar fi mai bine să înveţi cum să câştigi.”

Deşi mă plesneşte cu palma peste cap, râsul ei din toată inima răsună prin coliba cu pereţi de stuf. Îi dau bastonul şi ea îl loveşte cu vârful de pământ; arma se strânge înapoi într-o vergea.

— Ştii cum să câştigi, zice. Trebuie doar să fii sigură că ştii când să lupţi.

Mândria, onoarea şi durerea se învălmăşesc în pieptul meu când Mama Agba pune din nou bastonul în palma mea. Neavând încredere că pot vorbi, îmi încolăcesc braţele pe după mijlocul ei şi inspir mirosul familiar de ţesătură proaspăt spălată şi de ceai dulce.

Deşi la început Mama Agba se încordează, mă ține strâns, până când, treptat, durerea îmi dispare. Apoi se desprinde din îmbrățișare ca să-mi mai spună ceva, dar se opreşte când printre cearşafurile ahéréi intră din nou cineva.

Înşfac vergeaua, gata de luptă, când îl recunosc pe fratele meu mai mare, Tzain, stând în prag. Coliba de stuf se micşorează numaidecât în prezenţa lui masivă, tot numai muşchi. Tendoanele îi ies în relief prin pielea neagră. Năduşeala îi curge din părul negru pe frunte. Ochii lui îi găsesc pe ai mei şi o gheară îmi încleştează inima.

— E Baba…”

 

PRIMUL VOLUM DINTR-O TRILOGIE FANTASY YA CU INFLUENȚĂ VEST-AFRICANĂ DESPRE O FATĂ CARE TREBUIE SĂ LUPTE ÎMPOTRIVA PRIGOANEI UNUI REGE CA SĂ READUCĂ POPORULUI EI MAGIA.
BLACK PANTHER WITH MAGIC & HARRY POTTER MEETS GAMES OF THRONES

„Abil politic și extraordinar de bogat imaginativ, acesta este un
fenomen în devenire, literalmente.”
– Entertainment Weekly

„Debutul exuberant al lui Adeyemi îi proiectează pe cititori în mijlocul unei lumi compacte, intense, pline de intrigi politice, magie invocativă și violenţă brutală. Cu o desfășurare cinematografică, narată din puncte de vedere alternative, cu acțiune artistic coregrafiată, lectura zboară spre finalul în suspans, care cu siguranță îi va face pe cititori să aștepte nerăbdători continuarea.”
– Booklist

„Plină de acțiune relatată în secvențe cinematografice și de creaturi demne de Războiul Stelelor, (cartea) asaltează granițele imaginației. Și deopotrivă chestionează conștiința. Războiul brutal descris de Adeyemi între kosidanii nobili, cu piele mai deschisă la culoare, și majii înrobiți, cu piele neagră, pune întrebări provocatoare despre rase, clase și autoritate, ridicând ca avertisment o oglindă în fața societății noastre abrupt divizate.”
– The New York Times

BESTSELLER INTERNAȚIONAL
TRADUS ÎN 28 DE ȚĂRI
#1 BESTSELLER NEW YORK TIMES
FILM ÎN PRODUCȚIE LA FOX 2000

TOMI ADEYEMI este o scriitoare americană de origine nigeriană și instructor la un atelier de scriere creativă din San Diego, California. După ce a absolvit Literatura engleză cu diplomă de merit la Universitatea Harvard, a studiat mitolo­gia vest-africană, religia și cultura în Salvador, Brazilia. Când nu lucrează la romanele sale sau nu urmărește videoclipurile formației BTS, poate fi găsită pe blogul ei despre scrierea creativă, tomiadeyemi.com.

Editura Epica a luat ființă în anul 2012 în București, fiind la momentul respectiv singura editură din România specializată în publicarea de romane pentru adolescenți și tineri. Am strâns în portofoliul nostru unii dintre cei mai importanți autori, recunoscuți la nivel mondial, distinși cu cele mai importante premii literare ale genului: Ruta Sepetys, Susin Nielsen (Carnegie Medal), Sarah Dessen (Margaret A. Edwards), Jandy Nelson, Robin Benway (National Book Award), Jason Reynolds (Newbery Medal), Elizabeth Wein (Michael L. Printz Award), Becky Albertalli (William C. Morris Debut Award) etc.

Publică ficțiune contemporană, ficțiune istorică, fantasy și distopii sub sigla Epica, dar și în colecțiile EpicWave și EpicLove.

Site-ul nostru, http://www.edituraepica.ro, se află în stadiul de reconstrucție și plănuim să-l relansăm la mijlocul lunii octombrie.

http://www.edituraepica.ro

 

Posted by Liviu

Un gând despre &8222;Avanpremieră Tomi Adeyemi – Urmașii de sânge și os&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.