Avanpremieră Neal Stephenson – Seveneves

Prin amabilitatea editurii Paladin, un fragment în avanpremieră din „Seveneves”, de Neal Stephenson, traducere de Ona Frantz:

„Cele șapte surori

Rufus MacQuarie a văzut cum s-a petrecut totul privind peste crestele negre ale lanțului muntos Brooks din nordul Alaskăi. Rufus conducea operațiunile unei mine din zonă. În nopțile senine se ducea cu camioneta până în vârful vreunui munte pe care el și oamenii săi își petrecuseră ziua întrea­gă scobindu-l. Își scotea telescopul din bena camionetei, un Cassegrain de treizeci de centimetri, îl monta pe creastă și se uita la stele. Când se făcea incredibil de frig, se retrăgea în cabina camionetei (ținea motorul pornit) și stătea cu mâinile întinse deasupra radiatorului până când începea să-și simtă iar degetele. Apoi, în timp ce i se încălzea și restul trupului, își punea degetele la lucru, comunicând cu prietenii, cu familia și cu străini din toată lumea.

Și din afara ei.

După ce a explodat Luna, iar el s-a convins că ceea ce vedea era adevărat, a lansat o aplicație care arăta poziția diverselor corpuri cerești naturale și artificiale. A verificat poziția Stației Spațiale Internaționale. În momentul acela tra­versa cerul la patru sute douăzeci de kilometri altitudine și la trei mii două sute douăzeci de kilometri sud de el.

Și-a tras o drăcie pe genunchi. O confecționase singur în micul său atelier mecanic. Consta dintr-o cheie telegrafică al cărei aspect sugera că avea vreo sută cincizeci de ani vechime, fixată pe un bloc de plastic modelat după conturul genunchiului său, de care se prindea cu arici. A început să răpăie la ea puncte și linii. Pe amortizorul camionetei era montată o antenă auto, întinsă către stele. La patru sute douăzeci de kilometri deasupra și trei mii două sute douăzeci de kilometri sud de el, punctele și liniile ieșeau dintr-o pereche de boxe audio ieftine, legate cu un colier de plastic de o conductă dintr-un modul aglomerat, de forma unei cutii de conserve, care făcea parte din Stația Spațială Internațională.

La un capăt al SSI era prins cu buloane asteroidul Amalteea, care avea forma unei igname. În cazul puțin probabil în care ar fi putut fi adus cu grijă pe Pământ și depus pe un teren de fotbal, s-ar fi întins de la un careu de șaisprezece metri până la celălalt și ar fi acoperit complet cercul din mijloc. Plutise în jurul Soarelui timp de patru miliarde de ani și jumătate, invizibil pentru ochiul liber sau pentru telescoapele astronomilor, cu toate că urmase o orbită similară cu a Pământului. Asta însemna că în sistemul de clasificare folosit de astronomi era denumit asteroid Arjuna. Din cauza orbitelor apropiate de cea a Pământului, exista o probabilitate mare ca asteroizii Arjuna să pătrundă în atmosfera Pământului și să se prăbușească într-o zonă locuită. Dar, din același motiv, era și relativ ușor să-i ajungi din urmă și să te ancorezi de ei. Din ambele motive, și cel rău, și cel bun, atrăgeau atenția astronomilor.

Asteroidul Amalteea fusese observat cu cinci ani în urmă de un roi de sateliți purtători de telescoape trimiși de Arjuna Expeditions, o companie din Seattle finanțată de miliardari din domeniul tehnologiei cu scopul explicit de a face exploatări miniere pe asteroizi. Fusese identificat drept periculos, cu o probabilitate de 0,01 la sută de a lovi Pământul în următoarea sută de ani, fapt pentru care fusese expediat un alt roi de sateliți, care să arunce un sac peste el și să-l tragă pe o orbită geocentrică (nu în jurul Soarelui, ca până atunci, ci în jurul Pământului), care după aceea fusese sincronizată treptat cu cea a SSI.

În tot acest timp, planificata extindere a SSI continuase lent și laborios. Noi module – cutii de conserve gonflabile și umplute cu aer, trimise cu rachetele – fuseseră adăugate la ambele capete ale stației spațiale. La capătul din faţă – botul stației spațiale, dacă ți-l imaginai ca pe un obiect aproxima­tiv de forma unei păsări care zbura în jurul planetei – se pregătea un cămin pentru Amalteea și pentru proiectul de cercetare a mineritului pe asteroizi, care urma să se dezvolte în jurul său. Între timp, la capătul posterior se construia un tor – un habitat în formă de gogoașă care avea vreo patru­zeci de metri în diametru – pus să se învârtească precum călușeii la bâlci ca să creeze gravitație artificială nu foarte puternică.

La un moment dat în cursul acestor amenajări, oamenii încetaseră s-o mai numească Stația Spațială Internațională, sau SSI, și începuseră să-i spună băbuţei Izzy. Coincidență sau nu, porecla devenise populară cam la vremea când ambele capete ale stației ajunseseră sub con­ducerea unei femei. Dinah MacQuarie, al cincilea copil și unica fiică a lui Rufus, era responsabilă cu o mare parte din ceea ce se petrecea la capătul din față al lui Izzy. Ivy Xiao deținea comanda generală a SSI și de regulă opera din torul de la „pupă“.

În cea mai mare parte a timpului, Dinah stătea la capătul din față al lui Izzy, într-un mic spațiu de lucru („atelierul meu“) de unde putea să privească afară printr-o ferestruică de cuarț la Amalteea („prietena mea“). Amalteea era numai nichel și fier: elemente chimice grele care probabil se scu­fundaseră până în miezul încins al unei planete străvechi, demult pulverizate de cine știe ce catastrofă primordială. Alți asteroizi erau făcuți din materiale mai ușoare. Pe de o parte, orbita similară cu a Pământului făcuse din Amalteea o amenințare teribilă și un candidat promițător pentru exploatare, iar pe de altă parte structura metalică densă făcuse ca deplasarea ei prin sistemul solar să fie o pacoste, dar o și transformase într-un obiect de studiu dătător de mari satisfacții. Unii asteroizi erau alcătuiți în cea mai mare parte din apă, care putea fi colectată de oameni pentru consum sau descompusă în hidrogen și oxigen pentru alimentarea rachetelor. Altele erau bogate în metale prețioase, care puteau fi transportate pe Pământ și vândute.

Un bulgăre de nichel și fier ca Amalteea putea fi topit și transformat în materiale de construcție pentru habitate spațiale pe orbită. Pentru a face așa ceva la scară mare, și nu ca o măruntă operațiune experimentală, era nevoie să se dezvolte noi tehnologii. Folosirea oamenilor pentru minerit ieșea din discuție, din moment ce trimiterea lor pe orbită și efortul de a-i ține în viață erau costisitoare. Roboții reprezentau soluția evidentă. Dinah fusese trimisă la Izzy ca să pună bazele unui laborator robotic, care în cele din urmă avea să găzduiască un personal compus din șase membri. Războaiele bugetare de la Washington reduseseră acest număr la unu.

Lucru care ei îi plăcea, de fapt. Crescuse în locuri izolate, urmându-și tatăl, Rufus, mama, Catherine, și pe cei patru frați de la o exploatare de minereuri metalifere la alta, în locuri precum munții Brooks din Alaska, deșertul Karoo din Africa de Sud și regiunea Pilbara din vestul Australiei. Accentul îi trăda trecerea prin toate aceste locuri. Fusese educată acasă de părinții ei și de o serie de preceptori, pe care aceștia îi aduceau cu avionul și dintre care niciunul nu rămăsese în preajma lor mai mult de un an. Catherine o învățase lucrurile mai rafinate precum cântatul la pian și împăturirea șervetelor de masă, iar Rufus o învățase matematică, istorie militară, codul Morse, cum să piloteze aeronave în sălbăticie și cum să arunce în aer diverse lucruri, toate acestea până la vârsta de doisprezece ani, când, prin votul verbal al întregii familii adunate la cină, fusese apreciată ca fiind prea deșteaptă și prea greu de strunit pentru viața în preajma unei exploatări miniere. Fusese trimisă la un internat de pe coasta de est a Statelor Unite. Pentru că familia ei – deși până atunci nici nu bănuise vreodată așa ceva – era înstărită.

La școală ajunsese o talentată jucătoare de fotbal și se folosise de talentul acesta ca să obțină o bursă sportivă la Penn. În anul al doilea își făcuse praf ligamentul încrucișat anterior de la genunchiul drept, isprăvindu-și solida carieră sportivă, și se reorientase cu toată seriozitatea către studiul geologiei. Ceea ce, laolaltă cu o relație de trei ani cu un băiat căruia îi plăcea să construiască roboți și cu experienţa în industria mineritului, o transformase într-un candidat perfect pentru slujba pe care o avea acum. Lucrând mână-n mănușă cu pasionați de robotică – un amestec de cercetători universitari, liber-profesioniști membri ai comunității de hackeri/inventatori și personal salariat al firmei Arjuna Expeditions –, programa, testa și evalua o menajerie întreagă de roboți de la mărimea unui gândac până la cea a unui cocker spaniel, toți adaptați însărcinării de a se deplasa pe suprafața Amalteeei, analizându-i compoziția minerală, tăind fărâme din ea și ducându-le la o topitorie care, la fel ca toate celelalte lucruri de acolo, era special adaptată pentru a funcționa în condițiile spațiului cosmic. Lingourile de oțel care ieșeau din ea abia dacă aveau mărimea necesară ca să fie folosite pe post de prespapieruri, dar erau primele obiecte de acest fel realizate în afara planetei, iar în prezent presau documente importante pe birouri de miliardari din Silicon Valley, valorând incomparabil mai mult ca subiecte de conversație și ca simboluri ale statutului social decât ca mărfuri.

Rufus, un entuziast înveterat al radioamatorismului, care continua să comunice în codul Morse cu un cerc tot mai restrâns de prieteni vechi din toată lumea, atrăsese atenția asupra faptului că transmisia radio între suprafața terestră și Izzy era de fapt un lucru lesne de realizat, odată ce se poziționau în linie dreaptă (cel puțin atunci când se întâmpla ca Izzy să treacă pe deasupra), iar distanța dintre ele era un fleac după standardele radioamatorilor. Din moment ce locuia și lucra într-un atelier robotic, înconjurată de echipament pentru sudură și bancuri de lucru pentru componentele electronice, pentru Dinah fusese o treabă simplă să asambleze un mic aparat de emisie-recepție urmând specificațiile furnizate de tatăl ei. Prins cu arici de un perete despărțitor, atârna deasupra postului său de lucru, emițând un susur static slab, care se pierdea cu ușurință în obișnuitul uruit de fundal produs de sistemele de ventilație ale stației spațiale. Câteodată piuia.

Un astronaut ieșit în spațiu care ar fi privit de la capătul lui Izzy condus de Dinah, la câteva minute după ce Agentul fracturase Luna, ar fi văzut, înainte de orice, Amalteea: o uriașă torsadă noduroasă de metal, încă acoperită de praf pe alocuri, de la molozul spațial care căzuse în câmpul său gravitațional efemer de-a lungul eonilor, sclipitoare în alte părți, pe unde fusese lustruită. Pe suprafața sa mișunau vreo douăzeci de roboți din patru „specii“ diferite: unii care arătau ca niște șerpi, unii care se deplasau asemenea crabilor, unii ca un fel de domuri geodezice care se rostogoleau și alții care arătau ca un roi de insecte. Aceștia furnizau o iluminare sporadică de la ledurile albastre și albe pe care le folosea Dinah ca să-i urmărească, de la laserele cu care scanau suprafața Amalteei și de la orbitoarele arcuri de lumină violacee cu care o spintecau din loc în loc. La acel moment, Izzy se afla în umbra Pământului, în partea întunecată a planetei, aşa că totul era numai beznă, exceptând lumina albă care se revărsa din mica fereastră de cuarț de lângă stația de lucru a lui Dinah. Nu era mai mare decât capul femeii. Dinah avea părul blond-pai, tuns scurt. Niciodată n-o preocupase în mod special felul în care arăta; pe vremuri, la mină, frații ei o ridiculizau fără milă ori de câte ori făcea experimente cu haine sau cosmetice. Când fusese descrisă ca băiețoasă într-un anuar de la școală, o luase ca pe un avertisment și intrase într-o fază ceva mai feminină, care continuase toată adolescența și mai departe, până pe la douăzeci și ceva de ani, luând sfârșit când Dinah începuse să-și facă griji că s-ar putea să nu fie luată în serios la ședințele experților tehnici. Faptul că se afla în Izzy însemna să apară pe internet și să facă de toate, de la interviuri de PR pentru NASA pregătite minuțios până la instantanee pe care colegii astronauți și le postau pe Facebook. Se săturase să-i tot plutească părul înfoiat în gravitație zero și, după câteva săptămâni în care și-l ținuse prins sub șepci de baseball, își dăduse seama cum să-și facă o tunsoare scurtă care să i se potrivească. Tunsoarea dăduse naștere pe internet la terabiți de comentarii de la bărbați, și de la câteva femei, care după toate aparențele n-aveau nimic mai bun de făcut.

Ca de obicei, era concentrată la ecranul computerului, plin cu linii de cod care guvernau comportamentul roboților ei. Cei mai mulți dezvoltatori de software erau nevoiți să scrie codul, să-l compileze într-un program și apoi să ruleze programul ca să vadă dacă funcționa conform așteptărilor. Dinah scria codul, îl transmitea către roboții care mișunau la câțiva metri distanță, pe suprafața Amalteei, și se uita pe fereastră să vadă dacă funcționa. Tindea să le acorde atenție cu precădere celor care se aflau cel mai aproape de fereastră și astfel se manifesta un fel de selecție naturală în cadrul muncii, în sensul că roboții care se îngrămădeau cel mai aproape de privirea rece din ochii albaștri ai mamei lor dobândeau inteligența cea mai avansată, pe când cei care rătăceau mai către partea întunecată nu mai apucau niciodată să se deștepte.

În orice caz, ea se concentra fie asupra ecranului, fie asupra roboților, fără să facă nimic altceva ore întregi. Până când porni un șir de țiuituri din boxa hârâitoare prinsă de peretele despărțitor, iar privirea ei își pierdu pe moment concentrarea când creierul decodifică punctele și liniile, obținând un șir de litere și numere: indicativul de apel al tatălui său.

— Nu acum, tata, murmură ea, aruncând o privire de fiică vinovată către cheia telegrafică din alamă și stejar pe care i-o dăruise el – o relicvă din epoca victoriană, cumpărată la un preț enorm de pe eBay, în timpul unei licitații aprinse care îl aruncase pe Rufus într-o luptă înverșunată împotriva unei armate de muzee de știință și decoratori de interioare.

UITĂ-TE LA LUNĂ

Nu acum, știu că Luna e drăguță, dar sunt ocupată să depanez metoda asta…

SAU LA CE ERA PÂNĂ ACUM LUNA

— Ha?

Și atunci își apropie fața de fereastră și își suci gâtul ca să găsească Luna. Văzu ceea ce fusese cândva Luna. Iar universul se schimbă.

Numele lui era Dubois Jerome Xavier Harris, doctor în științe. Prenumele franțuzesc venea de la strămoșii săi din Louisiana, din partea mamei. Cei din familia Harris erau negri canadieni ai căror străbuni veniseră la Toronto pe vremea sclaviei. Jerome și Xavier erau nume de sfinți – doi, pen­tru mai multă siguranță. Familia lui locuia de o parte și de cealaltă a graniței în zona Detroit-Windsor. Inevitabil, primise porecla Doob de la amicii săi din școală, pe vremea când încă erau prea tineri ca să priceapă că doobie era o denumire argotică pentru țigara cu marijuana. Majoritatea copleșitoare a oamenilor îi spuneau acum Doc Dubois, fiindcă apărea des la TV și acesta era felul în care îl prezentau moderatorii de talk-show-uri și prezentatorii de știri. Ce avea el de făcut la TV era să explice știința pentru publicul larg și implicit să joace rol de paratrăsnet în fața celor care nu puteau accepta tot ce sugera știința referitor la viziunea lor despre lume și la stilul lor de viață și care demonstrau un fel de ingeniozitate nesăbuită în căutarea unor căi prin care s-o combată.

În mediile academice, de pildă atunci când ținea cuvântul de deschidere la întruniri astronomice sau când scria lucrări științifice, era, bineînțeles, doctor Harris.

Luna explodă în timp ce participa la o recepție pentru strângere de fonduri în curtea clubului Athenaeum de la Caltech. La începutul serii se vedea ca un disc alb-albăs­trui cumplit de rece care se ridica peste Chino Hills. Niște observatori profani și-ar fi închipuit că era o noapte numai bună de privit Luna, cel puțin după standardele sudului californian, însă ochiul de profesionist al doctorului Harris sesiză o bordură subțire și neclară de jur împrejurul ei și știu că n-ar fi avut niciun rost să îndrepți telescopul către ea. Cel puțin dacă intenționai să faci cercetare științifică. Relațiile cu publicul erau altă chestiune; intrând în pielea personajului Doc Dubois, se ocupa din când în când de organizarea unor star party-urila care astronomii amatori își instalau telescoapele în Eaton Canyon Park și le aținteau în direcții foarte populare, cum ar fi Luna, inelele lui Saturn sau sateliții lui Jupiter. Iar seara aceea ar fi fost perfectă pentru așa ceva.

Dar nu cu asta se ocupa el atunci. În momentul acela bea vin roșu în compania unor persoane cu dare de mână, majoritatea din industria tehnologică, și își juca rolul de Doc Dubois, afabil popularizator al științei pentru telespectatori și pentru patru milioane de abonați pe Twitter. Doc Dubois se pricepea să-și evalueze publicul. Știa că miliardarilor afirmați prin forțe proprii în domeniul tehnologic le plăcea să discute în contradictoriu, că aristocraților din Pasadena nu le plăcea să facă asta și că soțiilor din înalta societate le plăcea să li se dea lecții, câtă vreme era vorba de lecții scurte și amuzante. Și mai știa că treaba lui era să-i farmece pe oamenii aceștia, nimic mai mult, astfel încât după aceea să poată fi împinși în brațele profesioniștilor din domeniul strângerii de fonduri.

Tocmai se întorcea la bar să-și ia încă un pahar de pinot noir și era complet imersat în personajul Doc Dubois, lovind ușor cu palma câte un umăr, bătând pumnul și schimbând zâmbete largi, când se auzi icnetul unui bărbat. Toată lumea se uită la el. Doob se temu că pe bietul om îl lovise vreun glonț rătăcit sau cine știe ce, fiindcă stătea încremenit, proptit într-un picior, uitându-se în sus. O femeie îi urmări privirea și țipă.Iar Doob deveni unul dintre cele câteva milioane de oameni de pe jumătatea întunecată a planetei care se uitau în sus la cer, într-o stare de șoc atât de profundă, încât le deconectase acele părți de creier responsabile cu unele funcții superioare precum vorbitul. Primul gând care îi trecu prin minte, având în vedere că se aflau în zona metropolitană a Los Angelesului, era că aveau în fața ochilor un ecran de proiecție negru, care fusese înălțat pe nevăzute deasupra cartierului, și că se uitau la un efect special hollywoodian proiectat dintr-o sursă ascunsă. Nimeni nu-l informase că se desfășura o asemenea manevră spectaculoasă, dar poate că era o tactică a strângerii de fonduri incredibil de bizară sau făcea parte din turnarea unui film artistic.

Când își veni în fire, își dădu seama că o mulțime de telefoane își cântau melodioarele lor electronice. Inclusiv al lui. Țipătul nașterii unei epoci noi.

Ivy Xiao deținea comanda generală a lui Izzy și își petre­cea aproape tot timpul în tor, pe de o parte fiindcă biroul ei se afla acolo, pe de altă parte fiindcă era mai predispusă la rău de spațiu decât îi plăcea să recunoască. Separarea aceea fizică – Ivy în torul aflat în partea din spate, Dinah la capă­tul din față, aproape de Amalteea – era, în ochii multora, simbolul unei diferențe care în realitate nu exista între ele. Alte deosebiri erau destul de vizibile, începând cu cele fizice: Ivy era cu zece centimetri mai înaltă și avea părul lung și negru, pe care și-l ținea sub control de obicei împletindu-l și prinzându-și coada împletită sub gulerul salopetei de zbor. Avea constituția unei jucătoare de volei. Crescută în Los Angeles, copil unic la părinți hipersensibili, Ivy trecuse cu bine prin testele SAT, participase la concursuri de proiecte științifice și se lansase către Annapolis, iar în continuare își luase un doctorat în fizică aplicată la Princeton. Abia după aceea își revendicase și Marina anii de serviciu pe care îi datora ea în schimbul taxei de școlarizare. După ce învățase să piloteze elicoptere, își petrecuse cea mai mare parte a timpului în programul spațial, în cadrul căruia înaintase rapid în grad. Spre deosebire de majoritatea astronauților, care erau specialiști de misiune – oameni de știință sau experți cu însărcinări specifice, de îndeplinit după ce vehi­culul de lansare ajungea pe orbită –, Ivy, cu pregătirea ei de pilot, era și specialist de zbor, ceea ce însemna că știa să pilo­teze rachete. Zilele navetei spațiale apuseseră demult, așa că nu mai era nevoie de manevrarea unui aparat cu joystickul pentru a-l readuce pe o pistă terestră. Dar andocarea și manevrarea vehiculului spațial pe orbită erau însărcinări pe potriva cuiva care avea un control al capacităților motrice de nivelul unui pilot de elicopter și inteligența matematică a unui fizician.

Era o descendență de natură să intimideze, ba chiar să-i îndepărteze pe cei care se lăsau impresionați de asemenea lucruri. Lui Dinah, care nu se lăsa impresionată, nici că-i păsa de așa ceva. Comportamentul ei neceremonios față de Ivy era interpretat de unii observatori drept lipsit de respect. Două femei foarte diferite care se aflau în conflict una cu cealaltă păreau substanța unei povești mai dramatice decât era în realitate. Nu încetau să le uimească eforturile făcute de personalul lui Izzy și de coordonatorii de la suprafața planetei ca să vindece ruptura inexistentă dintre ele. Ori, lucru mult mai puțin amuzant, ca s-o exploateze în diverse urzeli politice complicate.

La patru ore după explozia Lunii, Dinah, Ivy și ceilalți zece membri ai echipajului din Stația Spațială Internațională se adunară la o ședință în Banană, care desemna în limbajul lor cea mai lungă secțiune neîntreruptă din torul rotitor. Cea mai mare parte a torului era fărâmițată în segmente atât de scurte, încât creierul să poată convinge ochiul că podeaua era dreaptă și că forța gravitațională acționa întotdeauna în același sens. Însă Banana era suficient de lungă pentru a se vedea clar că podeaua avea de fapt o curbură de aproximativ cincisprezece grade de la un capăt la celălalt. „Gravitația“ de la un capăt al ei acționa într-o direcție diferită față de cea de la celălalt capăt. În consecință, lunga masă de ședințe plasată în lungimea ei era și ea curbată. Cei care intrau prin­tr-un capăt se uitau „la deal“ către capătul opus, dar nu experimentau nicio senzație de urcuș pe măsură ce înaintau. În general, nou-veniții se așteptau ca orice obiect pus undeva pe suprafața mesei să se rostogolească și să alunece către ei.

Pereții erau de un galben-palid. Obișnuita colecție de echipamente audiovizuale care funcționau cu întreruperi era menită să ofere emisii video în direct cu persoane de la sol, teoretic permițându-le să susțină teleconferințe cu colegi din Houston, Baikonur sau Washington.

Când începu ședința, la A+0.0.4 (zero ani, zero zile și patru ore de când Agentul acționase asupra Lunii), nimic nu funcționa, așa că ocupanții lui Izzy avură la dispoziție câteva minute să discute între ei, în timp ce Frank Casper și Jibran Haroun zgâlțâiau conectori, tastau comenzi în computere și reporneau totul. Relativ recent sosiți în Izzy, Frank și Jibran făcuseră greșeala de a divulga că se pricepeau la asemenea lucruri, așa că mereu erau împovărați cu ele. În orice caz, se simțeau mai în largul lor să se ocupe de aparatură decât să stea la palavre.

„Singularitate primordială“ au fost primele cuvinte pe care le-a auzit Dinah când a intrat planând în încăpere. Acolo se simțea doar o zecime din gravitația Pământului, iar „mersul“ nu era cuvântul potrivit pentru felul în care se deplasau oamenii – undeva între mers și zbor, un fel de pas lung și săltat.

Cele două cuvinte fuseseră rostite de Konrad Barth, un astronom german. După reacția celorlalți, era limpede că dintre toți cei prezenți în Banană doar Ivy, care ședea în dreptul lui, de cealaltă parte a mesei, avea măcar o vagă idee despre ce vorbea el.

— Și ce înseamnă asta? întrebă Dinah, pentru că astfel de lucruri cădeau de-o vreme în seama ei; ceilalți fie tindeau să cadă în adorație în fața lui Ivy, fie n-aveau niciun chef să-și demonstreze ignoranța, așa că nimeni nu se îndemna să întrebe.

— O mică gaură neagră.

— De ce „primordială“?

— Cele mai multe găuri negre se formează prin colapsul stelelor, spuse Ivy. Dar există o teorie conform căreia unele au fost create la scurt timp după Big Bang. Universul era bolovănos. Densitatea unor bolovani se poate să fi fost suficient de mare ca să permită colapsul gravitațional. Puteau să formeze găuri negre care, în loc să aibă greutatea unei stele, să fie mult mai mici.

— Cât de mici?

— Nu cred că există o limită minimă. Dar ideea e că una dintre ele ar putea să străbată spațiul ca un glonț invizibil și să perforeze o planetă dintr-o parte în cealaltă. Era pe vremuri o teorie că evenimentul de la Tunguska a fost cauzat de una de-asta, dar s-a dovedit falsă.

Dinah cunoștea subiectul, pentru că tatălui ei îi plăcea să vorbească despre el: o explozie uriașă în Siberia, petrecută cu o sută de ani în urmă, care doborâse la pământ milioane de copaci în mijlocul pustietății.

— Atunci a fost ceva de proporții, spuse ea, dar nu cât să arunce Luna în aer.

— Ca să arunci Luna în aer ar fi nevoie de una mai mare, care să se deplaseze mai repede, spuse Ivy. Auzi, e doar o ipoteză.

— Dar acum a dispărut?

— Probabil a dispărut de multă vreme. Ca glonțul care trece printr-un măr.

Lui Dinah i se păru ciudat că discutau despre un asemenea eveniment în termeni atât de practici. Dar nici nu putea exista alt mod de abordare. Emoțiile nu aveau destulă anvergură ca să cuprindă așa ceva. Și-apoi, deocamdată nu era decât un efect vizual, ca atunci când te uiți la film cu sonorul oprit.

— O să afecteze mareele? întrebă Lina Ferreira. Ca biolog marin, pentru Lina era firesc să fie preocupată într-o oarecare măsură de soarta mareelor.

— Din moment ce sunt cauzate de gravitația Lunii…

— Și a Soarelui, adăugă Ivy, cu un mic zâmbet și cu o înclinare a capului.

De aceea se afla ea la comandă și nu Dinah. Ea era dispusă să corecteze un biolog marin cu doctorat în fața unei săli pline de oameni, dar în același timp se descurca s-o facă într-un fel care să nu supere.

— Însă răspunsul este: surprinzător de puțin, probabil. Substanța Lunii e tot acolo, în apropiere de locul unde era înainte. Doar că s-a risipit puțin. Dar bucățile au în continuare același centru de gravitație unic, pe aceeași orbită pe care o avea Luna până acum. Graficele de flux și reflux vor fi valabile în continuare.

Lui Dinah nu i se citea nimic pe față, dar de fapt o bucura capacitatea lui Ivy de a vorbi despre știință ca o micuță tocilară cuprinsă de fiorul uimirii, cu toate că era vorba de un subiect neliniștitor. De aceea Ivy oferea mereu interviuri pentru presă, în vreme ce Dinah trebuia târâtă afară din bâr­logul ei plin de roboți și sfătuită la nesfârșit să zâmbească. Tonul vocii sale era cheia; când dădea ordine sau citea prezentări în PowerPoint, Ivy adopta un stil abrupt și milităros, dar când vorbea despre știință se lumina la față, iar vocea îi căpăta un vag ritm cântat de melopee mandarină.

— De unde-ai dedus toate astea? întrebă Dinah, atrăgându-și priviri surprinse sau dezaprobatoare din partea câtorva care își făceau griji că i se adresase prea tăios șefei. Au trecut doar… cât, patru ore?

— E plină rețeaua de comentarii zgomotoase, după cum era de așteptat, și sunt câteva liste ad-hoc de e-mailuri care încep să se coaguleze din toată treaba asta, explică Ivy.

Pe monitorul ușor, plasat deasupra unui capăt al mesei lungi, apăru un fond albastru, înlocuit apoi de un logo

— Bine, am rezolvat, murmură Jibran, făcând o săritură laterală către un scaun.

Acum priveau cu toții la decorul familiar din Camera de Control a Zborului SSI, aflată la Centrul Spațial Johnson din Houston. Directorul de operațiuni stătea în fața camerei, butonându-și iPad-ul. Nu părea conștient de faptul că pornise camera. Câteva clipe mai târziu se auzi o ușă deschizându-se undeva în afara cadrului. Directorul, fost cadru militar, se ridică în picioare din obișnuință. Dădu mâna cu o femeie care intrase prin dreapta: administratorul-adjunct al NASA, persoana care era numărul doi în întreaga structură de organizare și care era văzută rareori la asemenea întruniri. Era un fost astronaut pe nume Aurelia Mackey, pusă pe treabă în mediul din D.C., unde își petrecuse cea mai mare parte a vieții.

— Suntem în direct? întrebă ea pe cineva din afara cadrului.

— Da, răspunseră câțiva din Banană.

Aurelia păru puțin surprinsă să-i audă. Oricum, și ea, și directorul arătau deja cam buimaci, după cum era de așteptat.

— Ce mai faceți? întrebă ea pe un ton complet neutru, profesional, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat; funcționa pe pilot automat până ce creierul ei apuca să ajungă la zi cu evenimentele.

— Bine, răspunseră câțiva din Banană, laolaltă cu câteva râsete nervoase.

— Sunt convinsă că știți cu toții ce s-a petrecut.

— Vedem foarte bine de-aici, spuse Dinah.

Ivy o fulgeră cu o privire de avertisment.

— Sigur că da, recunoscu Aurelia. Mi-aș dori foarte mult să am o conversație prelungită cu voi toți despre ce-ați văzut și ce simțiți acum. Dar discuția asta va trebui să fie scurtă. Robert?

Directorul își smulse privirea de la iPad și își îndreptă ținuta în scaun.

— Ne așteptăm să crească numărul de roci care plutesc prin zonă.

Se referea la bucăți de Lună în plutire liberă.

— Nu foarte mult, fiindcă majoritatea vor fi prinse în capcana gravitațională. Dar câteva s-ar putea să scape. Așa că se suspendă orice altă misiune până trageți voi obloanele. Pregătiți-vă să primiți lovituri.

Toată lumea din Banană asculta în tăcere, gândindu-se la ceea ce însemna asta pentru ei. Își vor spori măsurile de precauție, o vor diviza pe Izzy în compartimente separate, pentru ca daunele produse într-un loc să nu ducă la expulzarea aerului din toate. Vor revizui procedurile. S-ar putea ca experimentele biologice ale Linei să aibă de suferit. Roboții lui Dinah se vor bucura de vacanță.

Aurelia vorbi în microfonul camerei:

— Toate operațiunile legate de zborul în spațiu se suspendă până la noi ordine. Nimeni nu urcă la voi și nimeni nu coboară la sol.

Toată lumea din Banană se uită la Ivy.

De cum intrară în biroul minuscul al lui Ivy, locul în care simțea ea că era în regulă să dea drumul lacrimilor să-i curgă din ochi, își luară în primire codurile Q.

Codurile Q erau jargonul radioamatorilor. Dinah le învățase de la Rufus. Erau combinații de câte trei litere, începând cu Q. Pentru economie de timp în cazul transmisiilor în cod Morse, erau folosite în locul unor exprimări frecvente, precum: „Vrei să trec pe altă frecvență?“

De fapt, codurile Q ale lui Dinah și Ivy nu începeau cu Q. Însă unele dintre ele erau combinații de câte trei litere.

Mica Mocofancă Tupeistă era un nume care se agățase de Dinah când mersese pentru prima dată la o școală particulară și, în timpul unui antrenament de fotbal european, interceptase o pasă adresată unei fete din New York.

Scorpia Prea-Virtuoasă îi fusese acordat lui Ivy la Annapolis, când refuzase să ia parte la un concurs de băut în timpul unei petreceri în parcare.

Dinah și Ivy exploatau din plin dinamica MMT/SPV în timpul ședințelor, ba chiar țineau ședințe-în-pregătirea-ședințelor în care plănuiau cum să se folosească de ea.

Porecla Fosta Bunăciune Ciumpăvită o găsise pe Dinah după ce se tunsese scurt, în urma unui incredibil lanț de ghinioane care implicase butonul „Răspuns către toată lista de contacte“. Venise să i-o comunice lui Ivy, cu respirația întretăiată de surescitare, și înscriseseră cu evlavie „FBC“ în registrul lor de coduri.

Cuvintele „am uitat“, rostite cu voce gâfâită de fetiță, constituiau formula prescurtată pentru „am uitat să mă machiez“, citare cuvânt cu cuvânt a unei agente de PR de la NASA.

AIA provenea dintr-un dialog acid purtat de Ivy cu un administrator NASA care, după ce-i citise unul dintre rapoarte, o criticase că avea „o predilecție aproape patologică pentru abrevieri care nu sunt necesare“. Lucru care lui Ivy i se păruse puțin cam ciudat, din moment ce în limbajul NASA apărea câte un acronim la fiecare două cuvinte. Când ceruse lămuriri, Ivy primise răspunsul că ale ei erau „abrevieri infantile și absconse“ (AIA).

Tabăra Spațială (la care participaseră și Ivy, și Dinah, fiecare în adolescența ei, deci în perioade diferite) era numele pe care îl foloseau nu doar pentru Izzy, ci pentru întreaga subcultură NASA a zborului spațial cu echipaj.

— Ce-o să-i spui Organismului Matern? întrebă Dinah, pe când Ivy scotocea de zor într-un container, căutându-și sticla de tequila.

Ivy încremeni un moment, apoi trase sticla afară și o azvârli spre capul lui Dinah ca pe o bâtă. Dinah nici nu tresări, mulțumindu-se s-o urmărească din priviri cum îi plutea pe deasupra capului și se oprea ceva mai departe.

— Ce-i?

— Nu pot să cred că Orma a pus așa stăpânire pe nunta mea, încât primul lucru care-ți trece prin minte e cum o să reacționeze ea.

Dinah avea un aer ușor suferind.

— Nu-ți face griji, spuse Ivy, ai uitat. Să te machiezi.

— Îmi pare rău, draga mea. În mintea mea era doar că… doar că tu și Cal oricum o să vă căsătoriți și-o să aveți o viață grozavă, orice-ar fi.

— Dar Orma o să suporte consecințele, spuse Ivy, dând din cap a încuviințare în timp ce turna tequila în două ceșcuțe din plastic. Va trebui să refacă toată programarea.

— Aș zice totuși c-o să fie în elementul ei, spuse Dinah. Nu c-aș vrea să minimalizez totul, sau ceva.

— Categoric.

— Să cinstim pentru Orma.

— Pentru Orma.

Dinah și Ivy ciocniră ceștile de plastic și sorbiră din tequi­la. Unul dintre avantajele colaterale ale locuitului în tor era că puteai să bei normal, în loc să sugi totul prin tuburi. Gravitația mai slabă necesita ceva timp de adaptare, dar la capitolul ăsta erau deja veterane.

— Ce mai e cu familia ta? Ai vești de la Rufus? întrebă Ivy.

— Tata râvnește la niște fișiere de date neprelucrate de la Platforma de Observații în Infraroșu cu Rază Lungă a lui Konrad, despre care a citit pe Internet, și-acum vrea să-și satisfacă propria-i curiozitate despre obiectul care-a lovit Luna.

— Ai de gând să i le transmiți în codul Morse?

— Îi merge Internetul. Și-a făcut deja un folder gol în Dropbox. Imediat ce-i trimit fișierele, o să se-ntoarcă la văi­căreala lui obișnuită că plătește taxe prea mari și că guvernul federal ar trebui redus la niște dimensiuni la care să poată el personal să-l joace-n picioare încălțat cu bocanci până-l lasă mort.

Ceea ce nu știau astronomii depășea într-o proporție aproape infinită ceea ce știau. Iar persoanelor obișnuite cu un sistem de cunoștințe mai ordonat, cu toate informațiile pe Wikipedia, lucrul acesta le lăsa impresia că profesioniștii astronomiei erau cam incompetenți, sau cel puțin că nu reușeau să-și îndeplinească obligațiile în domeniu, ori de câte ori se petreceau pe cer lucruri bizare.

Adică, la drept vorbind, în fiecare zi. Dar cele mai multe dintre lucrurile bizare nu puteau fi observate decât de astronomi, care le puteau păstra astfel ca pe niște secrete de breaslă. Evenimente care săreau în ochi, ca impactul cu meteoriții, făceau să-i sune telefonul lui Doc Dubois. Melo­dia aceea prevestea de obicei o serie de apariții la talk-show-uri în care, printre altele, era întrebat de ce astronomii nu prevăzuseră întâmplarea cu pricina. Cum de nu văzuseră meteorul apropiindu-se? Nu cumva erau doar o gașcă de tehnomaniaci care nu erau buni de nimic?

De regulă, un strop de modestie făcea minuni, iar dacă nu se trezea prea curând scos din emisie de comentatorii media, apuca de multe ori să strecoare câte o pledoarie pen­tru sporirea sprijinului guvernamental față de știință. Căci poate nu-i păsa publicului larg de stelele Wolf-Rayet din Roiul Quintuplet, dar era clar că înțelegea de ce este bine să eviți niște roci fierbinți gata să-ți cadă în cap.

El o numise mereu „fragmentarea“ Lunii. Nu „explozia“. Termenul începea să capete popularitate pe Twitter, cu hashtagul #FRALUN. Oricum ai fi vrut să-i spui, era ceva infinit mai grav decât impactul cu un meteorit izolat. Așadar, părea să ceară explicații mai ample. Dar deocamdată nu existau explicații. Cu meteoriții era ușor: spațiul era plin de roci prea mici și prea întunecate ca să poată fi văzute cu ajuto­rul telescoapelor, iar unele dintre ele nimereau în atmosferă și cădeau pe sol. Însă niciun fenomen astronomic normal n-ar fi putut cauza dispersarea Lunii. Așa că Doc Dubois – care în următoarea săptămână își petrecu cea mai mare parte a timpului în fața camerelor de filmat – ieșea la atac cu anticipație ori de câte ori prindea ocazia, începând întot­deauna cu afirmația sinceră că nici el, nici vreunul dintre ceilalți astronomi nu cunoștea cauza. Aceasta era maniera lui de prezentare, fără vrăjeli, fără complicații. După aceea încerca să îndulcească situația: Este absolut fascinant. De fapt, este cel mai fascinant eveniment științific din istoria omenirii. Pare înspăimântător și tulburător, dar adevărul este că încă n-a fost nimeni ucis, doar câțiva șoferi care căscau gura au ieșit de pe carosabil ori s-au tamponat cu mașinile deja oprite.

La A+0.4.16 (patru zile și șaisprezece ore după fragmentarea Lunii), se văzu nevoit să corecteze acel „încă n-a fost nimeni ucis“ când un meteorit, aproape sigur o bucată de rocă selenară, pătrunse în atmosferă deasupra statului Peru, sparse ferestre pe un traseu de treizeci și doi de kilometri și zdrobi o fermă, ștergând de pe fața pământului o mică familie.

Dar mesajul rămânea același: haideți să privim totul ca pe un fenomen științific și să începem cu ceea ce cunoaștem. De mare ajutor îi era un website de transmisii video care se chema astronomicalbodiesformerlyknownasthemoon.com1 și care oferea non-stop un flux la rezoluție mare cu norul de sfărâmături. Cu ocazia fiecărui interviu, cât mai devreme cu putință, Doc Dubois deschidea transmisia pe ecran și se apuca să facă observații despre nor. Pentru că pe oameni îi calma să asculte astfel de observații. Luna se rupsese în șapte bucăți mari, care, inevitabil, deveniră cunoscute drept cele Șapte Surori, și nenumărate altele mai mici. Treptat, cele mari căpătară câte un nume. Pentru multe dintre acestea era responsabil Doc Dubois. Le dădea nume descriptive care să nu sperie lumea. N-ar fi folosit la nimic să le boteze Nemesis, Thor sau Grond. Așa că le spunea Cap de Cartof, Domnul Titirez, Ghindă, Sâmbure de Piersică, Polonic, Grasul și Boabă de Fasole. Doc Dubois o arăta pe fiecare și atenționa publicul asupra felului în care se deplasau. Mișcările lor erau guvernate în totalitate de mecanica newtoniană. Fie­care bucată de Lună atrăgea cu o forță mai mare sau mai mică fiecare dintre celelalte bucăți, în funcție de masa ei și de distanță. Se putea face cu destulă ușurință o simulare computerizată. Întregul nor de rămășițe era ținut laolaltă de legături gravitaționale. Orice șrapnel care ar fi avut vite­ză suficient de mare scăpase deja de acolo. Restul plutea sub forma unei îngrămădeli lejere de bolovani. Câteodată se ciocneau între ei. În cele din urmă aveau să se unească din nou, Luna va începe să se reconstruiască.

Sau cel puțin asta era teoria până la acea star party organizată în mijlocul campusului Caltech la A+0.7.0, exact la o săptămână după eveniment.

În mod normal, astfel de întruniri se țineau sus pe dealuri, de unde se vedea mai bine, dar rocile gigantice aflate în apropierea Pământului erau atât de ușor de observat, încât nu mai era nevoie să-ți bați capul cu condusul până în munți, lucru care ar fi subminat însuși scopul evenimen­tului, acela de a convinge publicul larg să se adune în număr cât mai mare, într-o atmosferă de relaxare la iarbă verde, ca să privească prin telescoape și să observe fenomenul. Pajiștea Beckman Mall avea o bordură de autobuze școlare galbene, întreruptă ici și colo de dubițe de la televiziuni locale și naționale, care își instalaseră pilonii de antenă astfel încât să poată transmite în direct către centrul orașului. Reporterii lor stăteau scăldați în lumină, folosind ca fundal o întindere verde presărată cu telescoape de diverse tipuri și mărimi. Se împărțeau pachete mici de câte șapte cartonașe, fiecare cartonaș înfățișând câte un fragment de lună din diferite unghiuri și menționându-i numele. Copiilor li se cerea să identifice rocile privindu-le prin ocularul telescopului, să le bifeze pe un formular și să noteze câte o constatare despre fiecare dintre ele. Evident, majoritatea obiectivelor erau îndreptate către cele Șapte Surori, dar erau câțiva care priveau către o parte mai întunecată a cerului, cu binoclurile sau cu ochiul liber, așteptându-se să vadă meteoriți. Până în Ziua 7, pătrunseseră câteva sute în atmosferă. Sau, cel puțin, câteva sute dintre ei erau destul de mari ca să nu treacă neobservați. Majoritatea se mistuiseră înainte de a atinge solul. Se petrecuseră vreo zece-douăsprezece incidente în care meteorii brăzdaseră cerul ca niște arcuri electrice, ilu­minând solul cu o strălucire de un albastru straniu și producând uriașe boom-uri sonice. Vreo șase loviseră pământul, provocând pagube mai multe sau mai puține. Numărul morților însă era cu mult sub media statistică a celor atacați de rechini sau loviți de trăsnet.

Lucrurile mergeau bine în seara aceea. Doob, care crescuse trei copii, acum adulți, își dăduse seama cu mult timp în urmă că orice eveniment în organizarea căruia erau implicați mulți profesori de școală primară avea să iasă, după toate probabilitățile, foarte bine din punct de vedere al logisticii și al ordinii publice. Așa că putea și el să se relaxeze și să joace rolul lui Doc, dând autografe pentru copii pe cartonașele cu cele Șapte Surori și, din când în când intrând în pielea doctorului Harris pentru câte o discuție cu un coleg astronom.

Tot umblând de colo colo, întâmplarea făcuse să se întâlnească de trei ori cu aceeași profesoară de școală elementară, o anume domnișoară Hinojosa, și să i se aprindă călcâiele după ea. Era ceva ieșit din comun. De doisprezece ani nu mai fusese îndrăgostit. Divorțase de nouă ani. I se părea un lucru aproape la fel de șocant în felul lui ca fragmentarea Lunii. Încerca să-l abordeze în același fel: făcând observații științifice asupra fenomenului. Ipoteza lui de lucru era că fragmentarea Lunii îl întinerise pe Doob, exfoliindu-i straturi de bătături emoționale de pe suflet și dezvelind o inimă de un roz strălucitor și impresionabilă, care abia aștepta să fie colonizată de prima femeie atrăgătoare care se întâmpla să apară.

Stătea de vorbă cu Amelia – îi aflase numele la un moment dat – când un bâzâit trecu încet peste careul verde, ca o adiere blândă, făcându-i pe toți să ridice privirea.

Două dintre bucățile mai mari – Polonic și Boabă de Faso­le – se îndreptau una spre cealaltă. Nu era prima coliziune de acest fel. Așa ceva se întâmpla mereu. Dar să vezi două hartane zdravene cum dau buzna una către cealaltă cu o asemenea viteză era un lucru neobișnuit și care promitea un spectacol pe cinste. Doob încercă să-și domolească senzația de neliniște din piept, care putea fi cauzată fie de ceea ce se petrecea cu Amelia, fie de agitația firească pe care orice persoană rațională ar simți-o la vederea a două bucăți enorme de piatră care se pregătesc să se pocnească între ele chiar deasupra capului său. Vestea bună era că lumea începea să trateze evoluția roiului ca pe un fel de sport cu spectatori, considerându-l fascinant și distractiv, nu terifiant.

Marginea tăioasă a lui Polonic se izbi în adâncitura de la care i se trăgea numele lui Boabă de Fasole și-l despică în două. Totul se petrecu, desigur, ca într-o filmare cu încetinitorul și fără sonor.

— Și apoi au rămas opt! spuse Amelia.

Instinctiv, se întorsese cu spatele la Doob și cu fața către tribul ei de douăzeci și doi de elevi.

— Ce s-a-ntâmplat adineauri cu Boabă de Fasole? întrebă ea pe un ton tipic profesoral, în timp ce căuta din priviri mâini ridicate ca să numească un copil. Poate să-mi spună cineva?

Puștimea era tăcută și părea să nu se simtă prea bine.

Amelia își ridică în aer cartonașul cu Boabă de Fasole și-l rupse în două.

Doctorul Harris tocmai mergea spre mașina lui când îi sună telefonul, speriindu-l în asemenea hal, încât îl făcu să sară în lături, mai să intre într-un autobuz școlar. Ce era cu el? Simți că-l gâdilă pielea capului și își dădu seama că era de la firele de păr care încercau să-i stea sculate pe cap. Se uită la ecranul telefonului și văzu că apelul venea de la un coleg din Manchester. Îl respinse și rămase cu privirea ațintită la noul contact pe care îl crease în agendă pentru Amelia: un instantaneu cu chipul ei, doar o siluetă din profil pe un fundal aproape compact de lumini TV, însoțit de numărul ei de telefon. Atinse butonul de confirmare.

Mai simțise cândva gâdilătura aceea, în timpul unui safari în Tanzania, și când întorsese capul văzuse că era urmărit cu priviri interesate de un grup de hiene. Însă nu hienele îl speriaseră pe el atunci. Erau puzderie pe-acolo, ca și alte animale, încă și mai periculoase. Pe el îl speriase mai degrabă conștientizarea bruscă a faptului că lăsase garda jos, că-și concentrase atenția în direcții greșite, în vreme ce adevăratul pericol îi dădea târcoale.

Irosise o săptămână ocupându-se cu fascinantul puzzle științific „Ce-a aruncat Luna în aer?“

Fusese o greșeală.”

 

Seveneves mi-a amintit de lucrurile pe care le iubesc la science-fiction. E un roman minunat în care să te pierzi, din care să înveți și la care să chibzuiești. Mai presus de toate, m-a făcut să cred că ar fi cazul să încep să citesc din nou literatură SF.“Bill Gates

Seveneves ar fi lectura perfectă în timp ce aștepți să vină sfârșitul lumii.“ The New York Times

„Un roman fascinant, care îți taie respirația, despre o catastrofă naturală. Surclasează filme apocaliptice precum Armageddon sau 2012, condiționând umanitatea să înfrunte eventualitatea propriei extincții.“The Guardian

„Neal Stephenson ne determină să credem că oamenii pot găsi soluții chiar și în cele mai neașteptate și terifiante situații și poate că niciun alt scriitor al zilelor noastre nu captivează imaginația cititorului cu atâta pasiune pentru detaliile tehnologiei.“ boingboing.net

 

Posted by Liviu

3 gânduri despre &8222;Avanpremieră Neal Stephenson – Seveneves&8221;

  1. Sebi zice:

    Am ajuns la jumătatea cărții. Foarte interesantă, dar cred că se exagerează cu explicațiile/detaliile tehnice. Ești prins, trăiești, parcă ești acolo, sus, alături de personaje și , deodată, bang, câteva pagini bune de detalii tehnice, unele destul de sofisticate.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.