Avanpremieră M.R. Carey – Băiatul de pe pod

Posted: octombrie 19, 2018 by fansf in Avanpremieră, Distopie, Fantasy, Horror, Lecturi, Noutate, Pagina partenerilor, SF, Thriller, YA
Etichete:, , , ,

Bună diminieața! Prin amabilitatea editurii Nemira și a nou lansatului imprint Armada, păstorit de Marian Coman, un fragment în avanpremieră din „Băiatul de pe pod”, o poveste din universul romanului „Fata cu toate darurile” (traducere de Ruxandra Toma):

„Cu inima bubuindu-i în piept, Greaves începe să se întoarcă. Foarte încet. Durează aproape un minut. Vede imediat ce anume s-a schimbat în încăpere. A mai apărut o persoană. Un copil. De sex feminin şi cu vârsta (nu poate decât să o estimeze) între nouă şi zece ani. Fetiţa nu se mai mişcă acum. Şi nici nu se uită spre el. Este la fel de imobilă ca flămânzii adulţi şi are pe chip aceeaşi expresie absentă. Ochi gri-deschis, lăsaţi în jos; gură întredeschisă. Păr roşu şi drept, atârnându-i pe obraji şi ascunzând aproape de tot o cicatrice încreţită care începe deasupra unui ochi, îi traversează obrazul şi se termină într-o cută a gâtului.

Nemişcarea ei este perfect convingătoare, numai că nu a fost aici mai devreme. Prin urmare, ea trebuie să se fi mişcat. Cel mai probabil a ieşit din bazinul central al sălii, acum gol. Dar, la fel de bine, putea să fi apărut din spatele altui flămând. Este destul de micuţă ca să fi fost complet acoperită de un trup de adult. Oare să fi fost tot timpul aici, iar Greaves să n-o fi observat? Greu de crezut. Este singurul copil. Este o anomalie. Ceilalţi flămânzi, în acelaşi tip de salopete de lucru, cu acelaşi logo pe buzunarul de la piept, au fost angajaţi ai acestui complex până în momentul contaminării. Fata ar fi trebuit să iasă în evidenţă de la bun început. Plus că este îmbrăcată mai ciudat, dacă stai să te gândeşti că flămânzii poartă doar zdrenţele murdare rămase din hainele pe care le purtau atunci când au fost muşcaţi şi infectaţi. Pentru că, dacă fata asta este cu adevărat o flămândă, înseamnă că la momentul contaminării era costumată pentru un bal mascat. Peste sprâncene i-au fost trasate linii duble, dar cam neregulate, în albastru şi galben; şi alte două asemenea pe mijlocul nasului. Poartă o cămaşă bărbătească, cu dungi fine, care-i atârnă până la genunchi pe trupul slăbuţ, şi este încinsă în talie cu o curea împletită din fâşii de piele maro. De ea sunt agăţate zeci de obiecte diferite, care seamănă cu nişte brelocuri. Greaves observă un craniu, un chip zâmbăreţ, un picior de iepure, un pantofior. Sub cămaşa largă, fetiţa este îmbrăcată cu partea superioară a unui costum de scafandru. În picioare nu are nimic. Este desculţă.

Să fie o flămândă? Dacă da, atunci nu există nicio explicaţie pentru faptul că s-a arătat vederii şi apoi a încremenit din nou. Pentru că flămânzii nu cunosc decât două stări: ori stau încremeniţi, ori aleargă din toate puterile după hrană. Nu fac niciodată mişcări deliberate pentru ca să se oprească după aceea. Doar oamenii sunt în stare de asta. Şi invers, dacă fata este om, atunci de ce flămânzii nu-i percep mirosul şi nu reacţionează la el? De ce nu se reped asupra ei ca s-o devoreze? Imposibil să fie dată cu blocant. Beacon este unicul loc din toată Marea Britanie unde se produce gelul protector, iar fata asta nu vine din Beacon. Pe Greaves îl sperie nesiguranţa. Chiar şi cea mai măruntă ambiguitate nerezolvată îl face nefericit până în adâncul sufletului, îi dă mâncărimi în creier, îi aduce lacrimi în ochi.

Mâna îi alunecă foarte-foarte-foarte încet până la buzunarul vestei antiglonţ. Acolo păstrează un suvenir care-i aduce mângâiere atunci când îl atinge. Îl găseşte şi îl învârte între degete. Un obiect mic, colţuros. Un dreptunghi plat, uşor convex într-o parte. Cu vârful arătătorului, Greaves atinge uşor o grilă micuţă de difuzor. Activează poarta stelară, căpitane, articulează el cuvintele mute. Stea neutronică în spatele tău. Venim cu gânduri paşnice de pe Planeta Pământ. Tableta aceasta din plastic provine de la o jucărie. Are un stoc de douăzeci şi patru de expresii, dintre care cinci nu mai pot fi redate. Însă Greaves le cunoaşte pe toate pe dinafară. Cunoaşte toate intonaţiile, toate hârâiturile şi pârâiturile pe care le scoate difuzorul acela minuscul. În momente de criză începe să le recite ca pe o rugăciune. Şi se simte mai liniştit. La fel se întâmplă şi acum. Însă tot vrea să ştie. Trebuie să clarifice ambiguitatea aceasta înainte de a-i da mintea peste cap, făcându-l să intre în panică. Pentru că panica este un lucru foarte rău în locul acesta. Recurge la singurul test la care se poate gândi.

– Te văd, spune el, abia mişcându-şi buzele.

În liniștea deplină, şoapta lui ar trebui să fie auzită de fată, dar fără să stârnească simţurile flămânzilor. Însă fata nu face nicio mişcare. Şi nici nu priveşte în direcţia lui. Oare nuanţa aceea de gri este naturală sau este provocată de infecţie? Greaves este prea departe de ea ca să-şi poată da seama.

– Pe mine mă cheamă Stephen, încearcă el din nou.

Şi din nou nu primeşte niciun răspuns. Acum face încet un pas foarte mic spre ea, dar se opreşte imediat. Nu se poate hotărî. Dacă se apropie de ea, iar ea se sperie şi fuge de el, va atrage atenţia flămânzilor şi va fi răspunzător pentru moartea ei. Pe de altă parte, dacă şi ea este o flămândă, atunci cu siguranţă că-i va sesiza mişcarea şi îl va ataca. Îşi asumă un risc uriaş chiar uitându-se la ea atât de mult. Singurul lucru cuminte pe care îl poate face este să se retragă. Dar, dacă se retrage, atunci nu va afla răspunsul. Iar asta i se pare inacceptabil. Imposibil.

Acţionează fără să mai stea pe gânduri. Scoate difuzorul din buzunar. Foarte-foarte-foarte încet. Nu-i este prea clar ce vrea să obţină cu asta, dar ştie că nu va da înapoi. Mâinile i se mişcă singure: îşi analizează decizia după ce deja a luat-o. Arată fetei cutiuţa din plastic roşu, de doar doi centimetri şi jumătate în lăţime. O întoarce pe toate părţile. Încearcă să facă o scamatorie învăţată de la soldatul Phillips. În mod normal îi reuşeşte, dar în mod normal mişcările lui ar fi mult mai rapide. Este mult mai greu să distragi atenţia cuiva atunci când te mişti cu viteză de melc.

De fapt, nu-i mai greu – este imposibil. Greaves mişcă difuzorul o dată. Încă o dată. Dar nu ar păcăli pe nimeni. Oricine ar şti că îl ascunde acum în palma stângă. Încearcă din nou, mişcându-şi cu dibăcie (şi foarte-foarte-foarte încet) degetele de la mâna stângă, pentru a masca momentul când strecoară cutiuţa în mâna dreaptă. Flămânzii se mişcă puţin. Cu toată prudenţa gesturilor sale, Greaves nu mai are mult şi îi va trezi. Însă fata tot nu se uită la el, deşi ceva din atitudinea ei pare să sugereze o stare ridicată de alertă. Ceva i-a stârnit interesul, dar Greaves nu-şi poate da seama dacă e vorba despre scamatoria lui sau despre ocazia de a se hrăni cu carnea lui. Şi nu trebuie să mai continue. Este nevoit să abandoneze scamatoria, ca să nu moară din cauza ei.

Din nou trupul i se mişcă mai repede decât mintea. Prinde între arătător şi degetul mare sfoara care acţionează difuzorul şi trage de ea. În timp ce sfoara se înfăşoară la loc, în tăcerea mormântală a sălii se aude o voce. Vocea lui Captain Power, inginerul galactic. Înăbuşită de pumnul lui Greaves, pare a veni de nicăieri.

Trebuie să atingem viteza luminii.

Chipul fetei tresare uşor, ca luminat din interior de o scânteie de surprindere pe care nu o poate reprima la timp. Greaves a aflat răspunsul. Stupoarea care l-a cuprins îi dă un junghi prin inimă şi îi contractă atât de tare diafragma, că îl doare atunci când respiră.

Şi acum? Ce să facă? Trebuie să o ia pe fată şi să plece amândoi de aici. Trebuie să stea de vorbă cu ea (nu suportă să stea de vorbă cu nimeni, dar copiii nu sunt la fel de înspăimântători ca adulţii) şi să afle cine este. Cum de a ajuns aici. Cum de nu-i simt flămânzii mirosul. Trebuie s-o ducă la Rosie, unde va fi în siguranţă. În timpul acesta, natura moartă prinde viaţă.

Un porumbel intră prin gaura uriaşă unde fusese pe vremuri acoperişul sălii. Zvâcnind cu putere, toţi flămânzii ridică frunţile în acelaşi timp, aidoma unor maşini care îşi încălzesc motoarele într-o dimineaţă geroasă. Îşi întorc capetele, îşi limpezesc ochii. Porumbelul se aşază pe un grilaj ruginit (i se zicea oţel „inoxidabil“ pe vremuri, dar n-ai cum să împiedici de-a pururi contactul cu oxigenul) şi se uită prin încăpere cu ochişorii lui ca nişte mărgele negre. Capul lui cenuşiu, bătând în albastru, se lasă în jos, se ridică repede la loc. Mai mult ca sigur caută ceva de mâncare şi habar nu are că tocmai a devenit o specialitate din meniul de astăzi. Flămânzii l-au descoperit deja şi îl privesc ţintă. Se năpustesc toţi ca unul singur. Greaves se vede nevoit să facă şi el acelaşi lucru. Pentru că ajungi să regreţi foarte curând dacă nu dansezi la fel ca restul partenerilor.

Aceşti morţi vii, aceşti răposaţi din punct de vedere ontologic sunt extrem de rapizi. Dar şi porumbelul este rapid. În timp ce întreaga sală erupe în jurul lui, el îşi ia zborul şi pleacă pe unde a venit. Cel mai iute se mişcă fata. Aleargă pe sub pasăre, se încordează şi sare. Se loveşte de pieptul lui Greaves şi se caţără pe el, punându-şi un picior pe braţul lui, iar celălalt pe umăr. Băiatul îşi înăbuşă ţipătul. Nu l-a lovit prea tare. Este atât de uşoară că parcă n-ar avea măduvă în oase, la fel ca porumbelul. Însă nu suportă să fie atins, mai ales când nu este anunţat dinainte. O clipă, are sentimentul că s-a spart balonul care l-a protejat până acum. Şi că a rămas în pielea goală într-un spaţiu ostil. Fata se împinge în el, sare şi se răsuceşte în aer. Întinde mâna şi prinde pasărea din zbor. Apoi aterizează pe muchia unui zid, sub cerul liber. Îşi încordează picioarele pe betonul neted. Se agaţă cu mâna liberă de un stâlp de susţinere rămas descoperit atunci când s-a prăbuşit acoperişul. Pivotează sprijinindu-se în mâna aceea şi gata. A dispărut.

O secundă mai târziu, Greaves aude zgomotul făcut de zbaterea – disperată şi inutilă – a aripilor porumbelului. O secundă după aceea nu mai aude nimic. În timpul acesta scurt, mintea lui a realizat o sinteză stranie a tuturor elementelor cunoscute. Şi parcă a văzut-o pe fată zburând; şi parcă zgomotul auzit era al aripilor ei. Din păcate, reacţia flămânzilor este mai dramatică decât a lui Greaves. Şi mult mai rapidă, pentru că nu este produsă de niciun gând conştient. Flămânzii se izbesc de baza zidului peste care a sărit fata. Primii încep să zgârie betonul umed ca şi cum ar crede că îşi pot croi drum prin el. Dar imediat sunt împinşi cu putere de cei din urmă. Şi sunt striviţi.

Greaves profită de această ocazie, când nu-l bagă nimeni în seamă, ca să iasă din sala pompelor puţin mai repede decât ar fi cutezat în alte circumstanţe. Urcă nişte trepte metalice şi ajunge în locul unde pe vremuri fusese o parcare. Iar acum este o jungle de buruieni înalte cât un stat de om, cu o singură cărare bătătorită printre ele.

Iar în tot acest timp se întreabă întruna: Ce este fata aia? Cum de a putut să treacă printre flămânzi fără să le provoace niciun fel de reacţie? Şi cum de s-a mişcat atât de repede, mai repede chiar decât roboţii aceia făcuţi din carne de om? Cu mare reticenţă, dar cu un entuziasm din ce în ce mai intens, o pune în fişierul din mintea lui într-o categorie în care doar ea este prezentă acum.

Pentru că fata aceasta reprezintă o anomalie. Iar anomaliile aruncă în aer vechile teorii şi dau naştere unora noi. Anomaliile sunt deopotrivă periculoase şi magnifice. Greaves nu se poate abţine. În ciuda tuturor riscurilor, o ia la fugă spre capătul cărării, unde este o bucată mai mare de asfalt, care a reuşit cumva să supravieţuiască invaziei nestăvilite a vegetaţiei. Acolo se află o cabină de pază, cu toate geamurile ţăndări. O barieră, care a fost incapabilă să-şi facă datoria, zace sfărâmată pe jos. Nici urmă de fată. Însă, dacă în direcţia asta a luat-o, înseamnă că nu s-a putut duce decât într-un singur loc. În vale, la trei kilometric distanţă şi la o altitudine mai joasă cu vreo şaizeci de metri, se află oraşul Invercrae. Acesta este următoarea destinaţie din itinerarul stabilit de domnul doctor Fournier, iar echipa ştiinţifică va ajunge acolo chiar mâine.

Numai că el nu poate să aştepte atât de mult. Mai cu seamă când îl frământă o problemă atât de importantă.”

 

Posted by Liviu

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.