Lecturi 145: Lavie Tidhar – Stația centrală

Posted: martie 23, 2018 by fansf in Cyberpunk, Hard-SF, Lecturi, Noutate, Premii SFFH, Recenzii, SF
Etichete:, , , , , ,

34236312 

Lavie Tidhar – Stația centrală (Central station, 2016) 240p., TPB, 13×20, Nemira, 2018, Colecția Nautilus SF, trad. Alina Bilciurescu & Mihai-Dan Pavelescu, red. Oana Ionașcu, 34.99 lei, ISBN 978-606-43-0085-0

Premii: John W. Campbell Memorial 2017

Nominalizări: Arthur C. Clarke Award 2017, Locus SF Award 2017

Nota Goodreads: 3.51 (1606 note)

Descrierea editurii: „Stația Centrală este legătura interplanetară între un Tel Aviv în permanentă transformare, o arenă de realitate virtuală și coloniile spațiale pe care oamenii au fugit de sărăcie și războaie. O diasporă de un sfert de milion de oameni trăiește la baza acestei stații spațiale, unde diversele culturi se amestecă în viața reală și în realitatea virtuală, într-un mozaic al postumanității: vampiri de date infectați de Codul Nosferatu, robotniki – foști soldați –, copii creați prin inginerie genetică și „mutilații“, care decid să trăiască fără tehnologie. Peste toate planează Alterii, entități extraterestre care folosesc Conversația – un flux cvasitelepatic de milioane de voci.”

Scriam acum ceva vreme despre volumul doi al seriei „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, prima carte întâlnită de mine pe care a trebuit să o reiau de la capăt pentru că nu înțelesesem nimic din ea. La o a doua lectură, parcă a început să aibă ceva sens, deși se pierde în idei și te zăpăcește în așa hal, încât cred că ar avea nevoie și de o a treia recitire pentru a fi înțeleasă pe deplin. Păi, deh, nu toată lumea are creiere de fizicieni veniți din altă lume și nu toată lumea visează fizică cuantică și-n somn. Iar autorul acelor idei s-a cam zgârcit cu explicațiile, aruncând peste tot cuante și chestii post-umane, în locul unor explicații cât de cât coerente.

Aceasta a fost o primă idee. A doua idee este, și trebuie să recunosc, spre rușinea mea, că tot n-am reușit să mă apuc de trilogia „Sprawl” a lui William Gibson, tăticul cyberpunkului (nu și întemeietorul, să ne fim bine înțeleși, la fel cum nu Stieg Larsson a fost întemeietorul nordic-noirului, ci doar cel care l-a ajutat să fie cunoscut în toată lumea), că „Stația centrală” conține o doză sănătoasă de cyberpunk adus în secolul XXI, adică ceva de genul a ceea ce-ați văzut nu de mult în excelentul „Carbon modificat” de pe Netflix (cu care mă lupt serile astea, savurând câte un episod pe seară), combinată, evident, cu fărâmele din ideile nebunești ale lui Hannu Rajaniemi (poate nu întâmplător cei doi autori, Rajaniemi și Tidhar, apar amândoi la editura Nemira, traduși de același neobosit Mihai-Dan Pavelescu). Rezultatul, cei care mă cunosc știu despre ce-i vorba, ar fi trebuit să fie unul nu foarte fericit pentru mine, mai ales la cât de mult agreez cyberpunkul.

Atmosfera din „Stația centrală” este destul de întunecată și de tristă, trebuia să precizez acest lucru încă de la început. Și cartea este o combinație de cyberpunk și hard-SF din acela adevărat, plin de zorzoane și de gadgeturi militarizate, ce te duc cu gândul la războaie nesfârșite, de pe urma cărora câștigă doar generalii cu multe stele pe epoleți. Deci, toate premisele să nu-mi placă povestea. De ajutor n-ar fi nici faptul că nu avem de-a face cu o poveste coerentă, căci toată cartea este de fapt o înlănțuire de povestiri mai scurte sau mai lungi (vreo două au aproape lungimea unor nuvele) cu personaje diferite, ce se întâlnesc doar pe fugă, fără a avea timp să construiască ceva care să stea solid în picioare. Cu toate acestea, Tidhar reușește, cu toată zgârcenia sa la detalii, să construiască una dintre cele mai solide lumi post-umane pe care am întâlnit-o vreodată. Și țineți cont, o face în doar două sute și ceva de pagini, prin intermediul unor povestiri.

Dar imaginația sa este atât de bogată, personajele atât de trăsnite și situațiile atât de dureros de familiare, încât pur și simplu ajungi să te îndrăgostești de această lume decadentă, tristă, sumbră și, totodată, clocotind de viață. Mesajul răzbate clar și l-am mai întâlnit de nenumărate ori (cel mai clar îmi vine acum în minte exemplul capodoperei „Cantică pentru Leibowitz” a lui Walter M. Miller, care a câștigat doar un premiu Hugo la vremea sa – e drept că pe atunci, în anii șaizeci, existau și mult mai puține premii): umanitatea este condamnată să-și repete greșelile, care, într-un final, vor conduce probabil la extincția sa. Mesajele care răzbat însă printre rânduri, deși deloc voalat, sunt cam acestea: ce se întâmplă acum între palestinieni și evrei nu va duce la un acord de pace prea curând. Conflictele interetnice și interreligioase nu au cum să dispară acolo unde nu există voință, ci doar încăpățânare și arme din ce în ce mai nimicitoare. Soldații întorși de pe front sau din teatre de război clocotitoare nu vor scăpa de traume peste noapte. Cei prinși la mijloc în astfel de conflicte sunt tot cei nevinovați. Teroriștii nu vor dispărea doar pentru că avansează tehnologia, atât timp cât mentalitățile lor învechite rămân aceleași, iar banii care alimentează toate conflictele curg în continuare în șuvoaie.

În opinia mea, personajele extrem de diverse și poveștile lor de viață sunt punctul forte al cărții, punând chiar în umbră lumea nou creată în integralitatea sa, despre care și-așa nu apucăm să aflăm extrem de multe detalii: ne aflăm undeva în viitor, omenirea a ajuns la stele, a cunoscut o rasă de extratereștri cu intenții nu tocmai nobile, a colonizat planete și sateliți, s-a modificat pe ea însăși (cei care au dorit, firește) dincolo de orice bariere, iar evreii din Tel Aviv se luptă în continuare cu palestinienii și vecinii lor veșnic nemulțumiți de oaza numită Israel într-o mare de islamiști fanatici. Un rezumat sărăcăcios, desigur, care nu reușește să ajungă nici până la genunchiul broaștei în încercarea de-a vă face mai familiară lumea din „Stația centrală”, populată de robotniki cerșetori în căutare de piese de schimb pentru a-și putea în continuare târî tinichelele de colo-colo, vampiri de date, sfinți umblători printre oameni, creatori de zei, telali, oracole, copii crescuți în cuve, ingineri genetici, piloți de nave în lumi virtuale îndrăgostiți de cyborgi întorși doldora de traume din luptă, negustori de cărți, rabini robotizați, predicatori și mulți, mulți alții.

Puncte tari: cum spuneam și mai sus, personajele reprezintă, în opinia mea, punctul forte al cărții; lumea creată de Lavie Tidhar pălește, deși este extrem de reușită, în fața unor povești de viață pur și simplu cutremurătoare. Ritmul este lent, acțiunea este greoaie, povestea este fragmentată, informațiile sunt puține, însă autorul reușește, cumva, să strângă totul într-un întreg coerent, despre care aș mai fi citit cu lejeritate încă vreo două sute de pagini (deși, probabil, nu mai mult).

Puncte slabe: zgârcenia informațiilor, fragmentarea acțiunii, ritm de melc de cele mai multe ori, dar și un fel de pledoarie corectă din punct de vedere politic și, poate tocmai de aceea, destul de incomodă.

Concluzii: un fascinant melanj de cyberpunk, hard-SF și military science-fiction (și cu un discret iz de „Picnic la marginea drumului” a fraților Strugațki), „Stația centrală” reprezintă una dintre cărțile grele cu care editura Nemira mai face încă un pas în direcția publicării marilor romane SF inovative apărute la nivel mondial în ultimii ani; nu este o carte ușoară, chiar din contră, îți poate scoate peri albi pe alocuri, însă, cu nițică perseverență, răbdarea îți va fi recompensată cu vârf și îndesat. Bonus: robotnikii ce parcă sunt copiile la indigo ale bieților veterani de război întorși traumatizați de pe front (uneori, și cu membre lipsă) de care nu se mai preocupă nimeni după ce au servit țara și un pasaj dintr-un capitol situat înspre final, absolut înspăimântător, în care unul dintre personaje merge la o clinică ce înlesnește trecerea în neființă a celor cărora viața nu le mai poate oferi nimic bun și i se pune în față un catalog gros cât Biblia cu modalități de a trece pe lumea cealaltă.

Posted by Liviu

Reclame
Comentarii
  1. Boldurescu Ariana spune:

    In totatlitate de acord. Abia pe la pagina 200 din 234 am inceput sa intru in esenta cartii. Mi-e rusine de mine. Dar totusi, tot acest chin, toata aceasta incercare de a patrunde in mintea autorului se merita intr-utotul. Insa chiar si asa am ramas cu impresia ca unele lucruri au ramas nespuse, de parca povestea s-ar fi oprit fara a ajunge la sfarsit.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.