Ce citește Liviu 130: Florin Stanciu – Omnium

Florin Stanciu – Omnium (2017) 280p., TPB, 13×20, Nemira, 2017, Colecția Nautilus SF, red. Florin Iaru & Eli Bădică, 30 lei, ISBN 978-606-43-0094-2

Descrierea editurii: „În trecut, Pământul a fost distrus de un obiect necunoscut numit Spinul lui Dumnezeu. În prezent, pe Stația de Explorare a Portalului 2,  Axxe Kaer e solicitat de PHIL, entitate superinteligentă artificială și custodele stației, să elucideze apariția unei capsule misterioase ieșite din portalul ce deschide o gaură de vierme. Deși călătoria ființelor vii printr-o gaură de vierme este imposibilă, capsula prezintă semne vitale. Acest incident îi va schimba viața pentru totdeauna, iar povestea lui se va intersecta cu istoria antePământului, dar și cu cea a postPământului. Și însăși identitatea i se va confunda cu Ianus Trifrons și, în cele din urmă, cu cea a data-cercetătorului Casian Titus. Povestea singulară a lui Axxe Kaer se cere citită, căci destinul lui este cel care va putea salva omenirea de la distrugere sau o poate condamna definitiv.”

După ce Ovidiu Eftimie a debutat anul trecut în colecția Nautilus cu romanul „Arhanghelul Raul”, iar în luna mai a anului curent am făcut cunoștință cu „Epoca inocenței” a lui Adrian Mihălțianu, un roman ce reprezintă o combinație între un hard-SF serios plin de extrapolări științifice (bazat în mare parte pe cele mai recente descoperiri ale oamenilor de știință din domeniul comunicațiilor sau al înființării de colonii pe alte planete) și un thriller fundamentat pe combaterea (cu mai mult sau mai puțin succes) terorismului de mai multe tipuri, care reprezintă primul volum al seriei „Terra XXI”, iată că în luna noiembrie a fost rândul lui Florin Stanciu să-și vadă numele apărut în cea mai celebră și mai longevivă colecție de SF de la noi. Romanul lui se numește „Omnium”, este un hard-SF a cărui acțiune se petrece pe o stație spațială la mult timp după ce Pământul a fost distrus și reprezintă cel mai interesant roman SF românesc pe care l-am citit până acum.

Povestea începe la ani buni de la distrugerea planetei Pământ de către un misterios obiect numit Spinul lui Dumnezeu și se petrece pe Stația de Explorare a Portalului 2, un portal prin care sosește o bizară capsulă. Axxe Kaer este chemat în mare grabă să ajute la elucidarea misterului ce înconjoară capsula sosită la bordul stației, ajutat fiind de superinteligența artificială PHIL. Mă așteptam la o combinație de mystery în genul „Soarelui Gol” al lui Isaac Asimov adaptat pentru cititorii anului 2017. N-a fost chiar așa. Pentru că Florin Stanciu merge mult mai departe și ne bombardează cu informații din domenii științifice extrem de variate: inteligență artificială, genetică (el fiind genetician de profesie), evoluționism, filosofie, geografie, geologie, astronomie, fizică cuantică, sociologie sau informatică), inserându-le într-o poveste care este adevărat că putea fi mult mai scurtă dacă erau eliminate toate aceste informații, însă de ce ar fi un lucru greșit dacă le folosești, așa cum s-au plâns o parte dintre cititori? De ce să te deranjeze?

Prima poveste începe bine, cu un mister de genul celui din camera cu mortul încuiat pe dinăuntru. O enigmă aparent de nerezolvat, chiar și cu o tehnologie net superioară celei de astăzi. Cine a trimis capsula? Bine, e a oamenilor, dar ce caută ea acum aici? De ce prezintă semne vitale, când ar trebui să fie imposibil ca ființele vii să poată călători prin găurile de vierme? Și de ce le-a dat peste cap toată aparatura? Și cum? Apoi începe o altă poveste, răsturnând complet ceea ce știam până atunci, o poveste atât de încărcată de concepte și de informații încât nu este de mirare că o parte dintre cititori s-au arătat deranjați de acest aspect. Dar, știți ceva? Este doar o chestie de gust. Mi se pare normal ca într-un roman hard-SF să găsim o mulțime de informații. Bine, nici eu nu sunt adeptul unor prelegeri care mai apar prin carte și de care Florin Stanciu s-ar fi putut lipsi și nu s-ar fi supărat nimeni (Chiar așa, de ce și cum au dispărut dinozaurii? Care sunt erele geologice?), însă acesta a fost modul în care a gândit autorul cartea și eu cred că nu trebuie să i se dea nota unu pentru acest lucru. Info-dumping sau nu, eu cred că povestea din „Omnium” nu se rezumă doar la asta și merită mult mai mult. Dar, așa cum spuneam, ține de gustul fiecăruia.

Am apreciat cartea pentru că este probabil cea mai inovativă poveste gândită până acum de un autor român. Fără filozofări inutile, cu o poveste solidă, cu o intrigă beton și cu două răsturnări de situație atât de neașteptate încât trebuie să recunosc că pur și simplu m-au dat pe spate. Mă așteptam să nu fie o poveste liniară, dar nici chiar așa. Hint: pe la începuturile carierei sale cinematografice, Christopher Nolan (da, acel Nolan, cel cu trilogia Batman, cu Inception, Interstellar și Dunkirk) pierdea nemeritat un premiu Oscar pentru montaj cu Memento în defavoarea lui Black Hawk Dawn. Să fiu sincer, mă cam temeam că n-am să înțeleg nimic din cartea lui Florin Stanciu. Din descriere, părea un hard-SF în genul trilogiei „Jean le Flambeur” a lui Hannu Rajaniemi, care mi-a dat mari bătăi de cap cu ce-al doilea volum (încă nu l-am citit pe cel de-al treilea, proaspăt apărut la Nemira) al său, însă n-a fost chiar așa. Ba chiar l-am citit în două seri și m-am repezit să scriu recenzia. Trebuia să scriu despre carte odată cu foștii colegi din Blogosfera SF & F. Au intervenit niște probleme, a venit târgul, a trecut târgul, și iată-mă de-abia acum cu impresiile despre carte.

Puncte tari: o poveste psihologică beton, o intrigă polițistă solidă, o lume originală și niște răsturnări de situație și-un mod de-a gândi povestea dintr-o perspectivă unică în literatura SF românească. O poveste despre iubire, despre moarte, despre distrugeri apocaliptice, despre alegeri dureroase. O poveste despre oameni. PS: joaca cu paradoxurile temporale, foarte dificilă de altfel, i-a reușit de minune autorului.

Puncte slabe: personajele pălesc aproape cu totul în fața complexității poveștii, lucru care, cred eu, cam justifică nemulțumirea unei părți a cititorilor; acestea devin simpli privitori, simpli martori, care asistă neputincioși la derularea evenimentelor, precum o sală plină de spectatori care vizionează cel mai recent „Star Wars”. Plus de asta, cred că oricine s-ar apuca de citit o poveste de asemenea factură, ar poseda niște minime cunoștințe încât să i se pară redundante informații precum cea mai adâncă fosă de pe Pământ sau cel mai înalt vârf al planetei (plus adâncimea, respectiv înălțimea acestora).

Concluzii: în ultimii câțiva ani am remarcat câteva debuturi foarte interesante. Din generația autorilor născuți după 1980 (mă rezum la acest deceniu, altfel lista ar deveni prea lungă), am remarcat patru autori de SF (din nou, mă rezum la un singur gen, din rațiuni de lungime) – este vorba despre Ovidiu Eftimie (însă el profită prea puțin de componenta „S” din SF, care devine doar un fel de pretext al poveștilor sale), de Florin Purluca (i-am citit doar două cărți, extrem de scurte, care nu m-au ajutat încă să mă edific, deși văd mult potențial, pentru că are idei interesante), de Alexandru Lamba (a scris două cărți foarte bune, iar pe cea cu care a debutat, „Sub steaua infraroșie”, aș include-o oricând într-un top cinci al celor mai bune romane SF românești ale ultimilor zece ani) și, în sfârșit, de Florin Stanciu, care, cu un singur volum, cel de debut, m-a făcut să-mi doresc să citesc tot ce a scris și va scrie de-acum înainte (la Gaudeamus i-am smuls promisiunea că „Omnium” va rămâne un roman de sine-stătător, fără urmări care să profite de gloria lui). De citit. Chiar merită.

Posted by Liviu