Ce citește Liviu 113: Jørn Lier Horst – Casa de vacanță

Posted: Mai 1, 2017 by fansf in Uncategorized
Etichete:, , , , ,

12851765 

Jørn Lier Horst – Casa de vacanță (William Wisting VII: Vinterstengt, 2011) 384p., TPB, 13×20, Trei, 2017, Colecția Fiction Connection, trad. Ivona Berceanu, red. Oana Dușmănescu, 39 lei, ISBN 978-606-719-899-7

Nota Goodreads: 3.66 (1129 note)

Descrierea editurii: „În casa de vacanță a unui faimos prezentator TV este descoperit un cadavru. Când inspectorul de poliție William Wisting ajunge la fața locului pentru cercetări preliminare, este atacat și mașina îi este furată. Apoi cadavrul dispare înainte de a fi identificat, lăsând mai multe întrebări fără răspuns: este aceasta doar o tentativă de jaf care a mers extrem de prost? Sau polițiștii ar trebui să urmărească și pista traficului de droguri, lucru des întâlnit pe coasta norvegiană din cauza infractorilor est-europeni?”

Prima mea impresie despre această poveste, asta după ce citisem vreo 150 de pagini, a fost că este scrisă într-un stil extrem de arid. Simplist, cu fraze scurte, de cele mai multe doar propoziții de câteva cuvinte. Și capitole scurte, foarte scurte. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău: cartea se citește foarte ușor din acest punct de vedere, cu toate că n-am mai citit de mult timp o poveste polițistă atât de alambicată. Multe personaje bune și rele, cadavre dispărute și reapărute, apoi incinerate, gangsteri, hoți, spărgători, polițiști de la crimă organizată, de la anti-drog, de la infracțiuni majore, simpli detectivi, informatori, ziariști, prezentatori de televiziune și mulți alții. 

De stilul autorilor nordici pot spune că m-am îndrăgostit în urmă cu ceva ani, când Gazeta Sporturilor a început să promoveze o primă serie de zece romane scrise de autori scandinavi, publicați, firește, de editura Trei, după fenomenalul succes avut de trilogia Millennium a lui Stieg Larsson. Acolo i-am descoperit pe Camilla Lackberg, Yrsa Sigurdardottir, Arnaldur Indridasson și K.O. Dahl. Apoi m-am aglomerat și am fost nevoit să-i neglijez. Din păcate. Sumbrul din poveștile lor nu e chiar deprimant, ba dimpotrivă, parcă se potrivește ca o mănușă stilului nostru românesc de-a privi viața în general. Deși, să fim serioși, diferențele dintre noi și ei în ceea ce privește stilul de viață, posibilitățile materiale și modul de-a aborda lucrurile sunt pur și simplu colosale. În fine, o replică drept la țintă îi servește un comandant de poliție lituanian inspectorului de poliție norvegian William Wisting: nu ne mai priviți cu milă că suntem săracii lumii și ne-am apucat de furat de la voi, aduceți-vă aminte de ce atrocități au fost în stare strămoșii voștri vikingi în goana lor după noi teritorii și comori. Câtă dreptate are. Italienii ne fac hoți și curve și vor să ne izgonească de la ei din țară, deși au uitat sărăcia lucie în care se zbăteau în urmă cu un secol și vapoarele pline de imigranți italieni care sufocau țărmurile americane la început de secol XX. Și să nu uităm de mafie, pe care tot ei au inventat-o.

Dar nu despre asta vreau să povestesc, ci despre o anchetă polițienească făcută ca la carte de un grup de polițiști ce fac parte din mai multe divizii, inclusiv de la anti-drog sau infracțiuni majore. Ceea ce la început pare o simplă serie de spargeri care se lasă c-o victimă aparent nevinovată devine o anchetă cu ramificații internaționale pentru prinderea unui cunoscut traficant de droguri pe care poliția norvegiană a pus de ani buni ochii, dar pe care încă n-a găsit motiv să-l aresteze. De rezumat, cam greu. William Wisting este personajul principal, inspector șef de poliție, care se va ocupa cu anchetarea seriei de spargeri date în niște case de vacanță. Când în casa de vacanță a unui cunoscut prezentator de televiziune este descoperit și un cadavru, poliția intră pe fir. Când dispare cadavrul și este găsit incinerat într-o mașină mortuară, poliția își dă seama că un pește gras înoată în apele înghețate ale fiordurilor norvegiene. Și de aici până la traficanți de droguri, hoți din alte țări și spărgători de bănci înarmați cu mitraliere nu mai e decât un pas.

Ce am aflat din povestea complicată imaginată de Jørn Lier Horst în Casa de vacanță? Păi destule: că Norvegia nu are orașe chiar mari în afară de Oslo, Larvik și Trondheim, că este unul dintre cele mai bogate state la nivel mondial, că departamentele de poliție care se ocupă cu tipuri diferite de infracțiuni chiar colaborează între ele (nu ca-n filme, adică nu-și pun bețe-n roate pentru a demonstra care are cei mai tari mușchi), că toți polițiștii norvegieni sunt sârguincioși și nu se lasă până nu-i prind pe infractori și că păsările pot muri de la o supradoză. Bine, și multe altele, cum ar fi că mulți norvegieni nu cunosc adevăratele cauze ale migrației și-și imaginează că infractorii puși pe rele pe care ei i-au crezut cetățeni cumsecade comit fărădelegi din pricina răutății lor înnăscute, nu din cauză că la ei acasă nu curg lapte și miere, ci trăiesc într-o mizerie incredibilă și că nevoia și disperarea îi împing de la spate să-și părăsească ținuturile natale în căutare de noi oportunități. A, normal, asta nu-i scuză cu nimic și nici nu le face faptele mai puțin reprobabile, însă de cele mai multe ori situația e mult mai complicată.

Puncte tari: o intrigă beton, extrem de complicată și ramificată, și un inspector de poliție incredibil de capabil și de sârguincios; povestea secundară, modul în care încearcă să relaționeze cu fiica sa care s-a încurcat cu cine nu trebuie, plus dragostea evidentă care s-a înfiripat între el și Suzanne după moartea soției sale, oferă un plus de umanitate poveștii de ansamblu, completând excelent o anchetă polițienească altfel destul de aridă în aparență. Să nu uit și de faptul că moartea soției e posibil să-l fi impulsionat pe Wisting să-și dedice cea mai mare parte a timpului rezolvării anchetelor sale, un clișeu destul de des întâlnit în poveștile polițiste, dar care cred că încă nu și-a pierdut farmecul.

Puncte slabe: stilul aurorului mi s-a părut cam sec, iar numărul personajelor poate să încurce mult un cititor care nu obișnuiește să-și ia notițe în timpul lecturii; bine, nu cred că e nevoie să le reții pe toate, de cele mai multe ori are grijă autorul să ne reamintească cine cu ce se ocupă. Fapt: șeful unei importante rețele de traficanți de droguri se documentează personal despre cum se incendiază cadavrele, de pe calculatorul de acasă, monitorizat de poliție. Păi bine, omule, tu n-ai de condus o afacere? N-ai și tu niște locotenenți, ceva, care să facă munca de jos în locul tău? Mai ales că ești aproape sigur că poliția e cu ochii pe tine de ani buni? A, și faptul că traducerea a fost efectuată cu perfectul compus nu e neapărat un lucru rău, după ce-am citit vreo două sau trei cărți la rând traduse astfel am început să mă obișnuiesc cu acest lucru, însă parcă sună aiurea când se combină cu perfectul simplu în aceeași frază. Ceva de discutat, cred.

Concluzii: o nouă serie de urmărit, așa cum scriam și pe Goodreads; sper ca poveștile cu William Wisting să aibă succesul pe care-l merită, iar editura Trei să continue să publice seria (cu primul volum, dacă se poate, apoi în ordinea apariției lor, căci simt că în viața lui Wisting s-au petrecut multe evenimente demne de luat în seamă).

Posted by Liviu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s