Avanpremieră Joe Abercrombie – Jumătate de Lume

Posted: Februarie 23, 2016 by fansf in Avanpremieră, În curs de apariție, Fantasy, Pagina partenerilor
Etichete:, , , , ,

Prin amabilitatea editurii Nemira, iată un fragment din volumul doi al seriei Marea Sfărâmată, de Joe Abercrombie, care se numește Jumătate de Lume (în curs de apariție):

”Era un bărbat ciudat. Un bărbat în rol de Preot era aproape la fel de rar ca o femeie în careul de antrenament. Era doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Thorn, însă avea o privire îmbătrânită. O privire care văzuse multe lucruri. Se depănau poveşti stranii despre el. Că stătuse în Jilţul Negru, dar că renunţase la el. Că făcuse un jurământ greu de răzbunare. Că îşi ucisese Unchiul, pe Odem, cu sabia curbată pe care o purta mereu cu el. Se spunea că e la fel de şiret ca Tatăl Lună, un om în care e greu să ai încredere şi pe care niciodată nu-l poţi păcăli. Iar în mâinile sale – sau, cel puţin, în mâna lui sănătoasă, pentru că cealaltă era doar o grămăjoară contorsionată – stătea acum viaţa ei.

— Thorn Bathu, zise el. Eşti numită o criminală.

Tot ce putu să facă fu să încuviinţeze, respirând cu repeziciune.

— Ai ceva de spus?

Poate ar fi trebuit să-şi scuipe sfidarea. Să râdă în faţa Morţii. Se spunea că tatăl ei o făcuse, atunci când sângerase de moarte la picioarele lui Grom-gil-Gorm. Însă tot ce-şi dorea era să trăiască.

— N-am vrut să-l omor, bolborosi ea. Maestrul Hunnan a pus trei băieţi să se lupte cu mine. N-a fost o crimă!

— O diferenţă neimportantă pentru Edwal.

Destul de adevărat, ştia şi ea. Clipea din ochii plini de lacrimi, ruşinată de propria-i laşitate, însă nu se putea abţine. Cât de mult îşi dorea acum să nu se fi dus la careul de antrenament, ci să înveţe cum să zâmbească cum trebuie şi să numere monede, aşa cum îşi dorise mereu mama sa. Însă nu poţi obţine nimic cu dorinţe.

— Te rog, Părinte Yarvi, dă-mi o şansă, spuse privind în ochii lui gri-albăstrui, calmi şi reci. Voi accepta orice pedeapsă. Mă voi căi. Jur!

El înălţă o sprânceană.

— Ar trebui să fii atentă ce jurăminte faci, Thorn. Fiecare jurământ este un lanţ atârnat de gâtul tău. Eu am jurat să mă răzbun pe ucigaşii tatălui meu, iar jurământul încă mai atârnă greu asupra mea. Şi al tău s-ar putea să ajungă să atârne greu.

— Mai greu decât pietrele cu care or să mă zdrobească? Îşi deschise palmele şi le ridică în sus atât cât îi permiteau lanţurile. Fac un jurământ de soare şi de lună. Voi îndeplini orice serviciu vei crede tu de cuviinţă pentru mine.

Preotul îi privi încruntat mâinile jegoase care se tot apropiau, din ce în ce mai mult. Se uită încruntat în ochii ei, din care izvorau lacrimi de disperare. Îşi întoarse cu încetineală capul într-o parte, de parcă ar fi fost un negustor ce-i aprecia valoarea. În final, scoase un oftat prelung.

— Oh, foarte bine!

Tăcere, în timp ce Thorn răsucea pe toate părţile spusele lui.

— N-o să mă zdrobiţi cu pietre?

El flutură din mâna-i beteagă, făcând ca singurul deget de la ea să se mişte în sus şi-n jos.

— Mie mi-e greu să le ridic pe alea grele.

O tăcere şi mai lungă, destul de lungă încât uşurarea ei să se transforme în suspiciune.

— Deci… care-i sentinţa?

— O să mă gândesc eu la ceva. Elibereaz-o!

Temnicerul îşi supse dinţii, de parcă să desfacă un lacăt îi provoca o rană, însă făcu aşa cum i se poruncise. Thorn îşi frecă urmele lăsate de cătuşa din oţel la încheietura mâinii, simţindu-se ciudat de uşoară fără greutatea ei. Atât de uşoară, încât se întrebă dacă visează. Închise ochii strâns, apoi gemu atunci când temnicerul îi aruncă cizmele, lovind-o în burtă. Nu era un vis, deci.

Nu se putu abţine să nu zâmbească în timp ce şi le trăgea în picioare.

— Nasul tău pare a fi rupt, zise Părintele Yarvi.

— Nu e pentru prima oară. Dacă va scăpa din asta doar cu un nas rupt, s-ar simţi binecuvântată, chiar aşa.

— Lasă-mă s-arunc o privire.

Preotul era în primul rând un vindecător, aşa că Thorn nici nu tresări atunci când el veni mai aproape şi-i atinse oasele de sub ochi cu blândeţe, cu sprânceana îndoită de concentrare.

— Au, murmură ea.

— Îmi pare rău, te-a durut?

— Doar un pi…

El îi presa cu putere nara, împingându-şi fără milă degetul mare în şaua nasului ei. Thorn gemu, căzând în genunchi, după care urmară un trosnet şi o durere fierbinte şi albă, în timp ce lacrimile începură să-i curgă din ce în ce mai rău.

— Acum s-a rezolvat, zise el, ştergându-şi mâna pe cămaşa ei.

— Zei! scânci ea, pipăindu-şi faţa ce-i zvâcnea.

— Câteodată, puţină durere pe moment poate rezolva multe mai încolo. Părintele Yarvi se îndrepta deja spre uşă, aşa încât Thorn se ridică în picioare, încă mai întrebându-se dacă nu era o păcăleală, şi se luă după el.

— Îţi mulţumesc pentru bunătate, murmură ea în timp ce trecu pe lângă temnicer.

Femeia îi aruncă o privire severă.

— Sper să nu mai ai nevoie de ea vreodată.

— Fără supărare, dar şi eu sper.

Apoi Thorn îl urmă pe Părintele Yarvi de-a lungul coridorului prost luminat şi în sus pe scări, clipind în lumină.

O fi avut el doar o mână, însă picioarele îi mergeau destul de bine, păstrându-şi ritmul rapid de-a lungul curţii citadelei, în timp ce briza făcea crengile bătrânului cedru să şoptească deasupra lor.

— Ar trebui să mă duc să vorbesc cu mama, zise ea, grăbind pasul ca să-l ajungă.

— Am vorbit eu deja. I-am spus că te-am găsit nevinovată de crimă, însă ai făcut un jurământ să mă slujeşti pe mine.

— Dar… cum ai ştiut că eu o să…

— Este treaba unui preot să ştie ce or să facă oamenii. Părintele Yarvi pufni. Deocamdată încă nu eşti o fântână prea greu de explorat, Thorn Bathu.

Trecură pe sub Poarta Urlătoare, ieşiră afară din citadelă, în oraş, şi în jos de-a lungul stâncii pe care era construită citadela, către Marea Mamă. Coborâră când pe trepe, când pe alei înguste, căci panta era abruptă printre casele înghesuite şi printre oamenii înghesuiţi între ele.

— N-o să particip la raidul Regelui Uthil, nu-i aşa? O întrebare prostească, fără îndoială, însă acum, că ieşise din umbra Morţii, era lumină suficient de puternică ca să poată jeli năruirea viselor sale.

Părintele Yarvi nu părea să aibă chef să jelească.

— Fii mulţumită că nu te duci în pământ.

Trecură în jos, pe Strada Nicovalelor, unde Thorn petrecuse multe ore privind cu jind la arme, precum un pui de cerşetor la brutărie. Acolo pe unde trecuse stând pe umerii tatălui ei, umflându-se în pene de mândrie atunci când făurarii îl implorau să le bage în seamă rezultatul muncii. Însă acum metalul strălucitor expus în faţa fierăriilor părea doar că-şi bată joc de ea.

— N-o să fiu niciodată un războinic al Gettlandului. Vorbise încet şi cu părere de rău, însă auzul lui Yarvi era fin.

— Atât timp cât eşti în viaţă, ce-o să devii depinde doar de tine, în primul rând. Preotul îşi frecă uşor câteva urme vagi ce-i rămăseseră pe gât. Întotdeauna există o cale, obişnuia Regina Laithlin să-mi spună.

La simpla menţionare a numelui, Thorn se trezi că merge un pic mai semeaţă. N-o fi fost Laithlin o războinică, însă lui Thorn nu-i venea în minte nimeni pe care să-l admire mai mult.

— Regina de Aur este o femeie pe care niciun om nu îndrăzneşte să n-o ia în serios, spuse ea.

— Aşa e ea. Yarvi îi aruncă o privire piezişă lui Thorn. Învaţă să împaci încăpăţânarea cu simţul realităţii şi poate, într-o bună zi, o să devii şi tu la fel.

Acea zi părea a fi foarte departe. Pe oriunde treceau, oamenii se ploconeau şi murmurau neauzit „Părinte Yarvi“, dându-se la o parte pentru a-i face loc să treacă Preotului Gettlandului, însă clătinau din cap furioşi în timp ce Thorn părea să se furişeze după el, jegoasă şi umilită, ieşind apoi prin porţile oraşului, către docurile pline de agitaţie. Se strecurară printre marinari şi comercianţi de toate naţiile din jurul Mării Sfărâmate, ba chiar şi de dincolo de ea, în timp ce Thorn se apleca pe sub plasele pescarilor din care picura apa şi ocolea cu grijă capturile lucitoare şi încă vii.

— Unde mergem? întrebă ea.

— La Skekenhouse.

Ea se opri brusc, cu gura căscată, fiind aproape dărâmată din picioare de o roabă ce trecea pe lângă ea. În viaţa ei nu plecase la o distanţă mai mare de o jumătate de zi de mers de Thorlby.

— Sau ai putea să rămâi aici, îi aruncă Yarvi peste umăr. Deja au pietrele pregătite.

Ea înghiţi în sec, apoi se repezi să-l ajungă din urmă.

— Vin şi eu.

— Eşti la fel de înţeleaptă pe cât eşti de frumoască, Thorn Bathu.

Asta era ori un compliment dublu, ori o insultă dublă, iar ea suspecta mai mult că e varianta din urmă. Scândurile vechi ale cheiului scârţâiau sub cizmele lor, iar apa sărată se lovea de pilonii acoperiţi cu verdeaţă de dedesubt. O corabie se legăna lipită de chei, mică, dar elegantă, având pictaţi nişte porumbei albi la pupa-i înaltă şi la proră. Judecând după scuturile strălucitoare aliniate de ambele părţi, era echipată şi gata de plecare.

— Acum plecăm? întrebă ea.

— Sunt chemat de către Marele Rege.

— Marele… Rege? Ea aruncă o privire la veşmintele cu care era îmbrăcată, ţepene de la jegul din celula de sub pământ şi acoperite cu o crustă din sângele ei şi-al lui Edwal. Pot cel puţin să mă schimb?

— N-am vreme pentru mândria ta.

— Put.

— O să te târâm în spatele corabiei ca să-ţi îndepărtăm putoarea.

— Chiar?

Preotul înălţă dintr-o sprânceană.

— N-ai pic de simţ al umorului, nu?

— Să înfrunţi moartea te poate face să-ţi pierzi apetitul pentru glume, murmură ea.

— Acum e momentul în care ai cea mai mare nevoie de el. Un bătrân bine clădit era preocupat să dezlege funia de la proră, pe care o aruncă la bord, în timp ce ei urcau pe navă. Însă nu-ţi face griji. Marea Mamă o să-ţi facă mai multă baie decât ai tu nevoie până să ajungem la Skekenhouse.

El era luptător, Thorn îşi dădu seama de asta după atitudinea lui şi după faţa-i lată şi bătută de vreme şi de război.

— Zeii au crezut de cuviinţă să-mi ia mâna stângă, cea puternică. Yarvi îşi ridică gheara răsucită şi flutură din singurul deget pe care-l avea. Dar mi l-au dat pe Rulf în schimb. Îl bătu pe bătrân cu palma pe umărul cărnos. Cu toate că n-a fost deloc uşor, sunt destul de mulţumit cu ce-am obţinut.

Rulf îşi arcui o sprânceană stufoasă.

— Vrei să ştii părerea mea despre asta?

— Nu, zise Yarvi, sărind la bordul corabiei. Thorn nu mai putu decât să ridice din umeri către războinicul cu barbă argintie şi sară şi ea la bord.

— Bine ai venit pe Vântul din Sud.

Îşi plimbă limba prin gură şi scuipă peste bord.

— Nu mă simt prea binevenită.

Probabil vreo patruzeci de vâslaşi cu părul sur stăteau pe cuferele lor, privind-o nu prea amabil, iar ea îşi dădu imediat seama ce gândeau despre ea. Ce caută fata asta aici?

— Aceleaşi concepţii oriunde m-aş duce, murmură ea.

Părintele Yarvi încuviinţă din cap.

— Aşa e viaţa. O greşeală o faci rareori o singură dată.

— Pot să pun o întrebare?

— Am senzaţia că şi dacă aş spune nu, tu tot ai întreba.

— Recunosc, nu sunt o fântână prea greu de explorat.

— Atunci vorbeşte.

— Ce caut eu aici?

— Ei, sfinţi şi femei extrem de înţelepte au tot pus această întrebare timp de o mie de ani şi tot n-au găsit vreun răspuns.

— Încearcă să vorbeşti cu Brinyolf, Cel ce Alcăuieşte Rugile, despre acest subiect, mormăi Rulf, îndepărtând corabia de chei cu capătul unei suliţe. O să te plictisească cu vorbăria lui despre motive şi ocazii.

— Cine ar putea să desluşească marele proiect al zeilor murmură Yarvi, privind încruntat înspre orizontul îndepărtat, de parcă ar fi putut găsi răspunsurile scrise în nori? La fel de bine ai putea întreba unde au plecat elfii, iar bătrânul rânji la Yarvi, iar Yarvi îi întoarse rânjetul. Fără îndoială, replicile astea nu le schimbau între ei pentru prima dată.

— Foarte bine, zise Thorn. Vreau să spun, de ce m-ai adus pe corabia asta?

— Aha, Yarvi se întoarse către Rulf. Tu de ce crezi că, în loc să o luăm pe calea mai simplă şi s-o las să fie zdrobită, ne-am pus în schimb vieţile în pericol şi am adus-o la bordul corabiei mele pe faimoasa criminală Thorn Bathu?

Rulf se sprijini un moment în suliţă, scărpinându-se în barbă.

— Chiar n-am nicio idee.

Yarvi se uită la Thorn cu ochii holbaţi.

— Dacă nu-mi împărtăşesc gândurile nici măcar cu propria mea mână stângă, de ce le-aş împărtăşi cu una ca tine? Vreau să spun, puţi.

Thorn se scărpină la tâmple.

— Trebuie să stau jos.

Rulf îşi aşeză o mână părintească pe umărul ei.

— Înţeleg. O îmbrânci atât de puternic în cel mai apropiat cufăr, încât ea căzu scheunând pe spate, în poala bărbatului de dincolo de cufăr. Asta e vâsla ta”.

Copyright Editura Nemira.

Posted by Liviu

Anunțuri
Comentarii
  1. Xander spune:

    Felicitari pentru traducere! Astept sa apara si volumul trei ca sa ma apuc de ea.Super Nemira !!!

    Apreciază

  2. Liviu Szoke spune:

    Mulțumesc foarte mult, Xander! Urmarea la toamnă, pe la început, sper.

    Apreciază

    • Doxa36 spune:

      Va salut. Cat de aproape suntem de aparitia volumului III ?

      Apreciază

      • Liviu Szoke spune:

        Salut și mulțumesc pentru interes! Urmarea, adică volumul trei, e posibil să apară spre sfârșitul anului, dacă nu, la începutul anului viitor. Însă eu sper să apară în preajma târgului Gaudeamus, din noiembrie.

        Apreciază

      • Doxa36 spune:

        Va multumesc pentru raspuns.
        Ar fi ideal sa apara in noiembrie dar este OK si la finalul anului. Va prinde bine ca si cadou de oferit sau primit de sarbatori.
        Si mai avem timp pina atunci sa citim-recitim volumele I si II.
        O zi buna va doresc si succes in toate ! Multa stima !

        Apreciază

  3. […] un fragment din Jumătate de Lume de Joe […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s