Fragment „Lumii îi spuneau pădure” de Ursula K. LeGuin (Armada, 2022, trad. Mihai-Dan Pavelescu)

Câștigător al premiului HUGO

Finalist al premiilor NEBULA & LOCUS

Planeta Athshe era un paradis ai cărui locuitori erau binecuvântați cu o înțelegere mistică a vieții. Însă existența pașnicilor athsheeni se schimbă pentru totdeauna când lumea lor este invadată de yeomenii cei însetați de sânge, căci sunt reduși la statutul unor sclavi aflați la cheremul unor stăpâni nemilostivi. Iar disperarea îi împinge să se revolte. Numai că violența ajunge să amenințe înseși principiile de bază ale societății lor, pervertindu-le credințele și modul de viață. Și, de îndată ce comit prima crimă, își dau seama că au pornit pe un drum fără întoarcere.

„Le Guin scrie într-un stil direct și captivant despre ființe care simt că sunt sfâșiate de forțele uriașe care acționează în societate – fie ele tehnologice, politice sau economice – și care luptă cu mult curaj să își păstreze integritatea.“
The New York Times Book Review

„Asemenea tuturor marilor scriitori, Ursula K. Le Guin creează lumi imaginare care reușesc să ne vindece și să ne ajute să ne întoarcem, cu inimile ușoare, în universul nostru.“
The Boston Globe

FRAGMENT

Nu erau glasuri omenești. Erau mai subțiri, moi și bolborosite. Extratereștri.

Lăsându-se în patru labe înapoia acoperișului din plastic al barăcii, care zăcea pe sol deformat de căldură, ascultă nemișcat.

La câțiva metri de el, pe potecă, trecură patru creechi. Erau creechi sălbatici, goi, cu excepția unor centuri largi, din piele, de care atârnau cuțite și săculețe. Niciunul nu purta șortul și gulerul din piele ale îmblânziților. Voluntarii din tabără fuseseră, pesemne, incinerați, odată cu oamenii.

Se opriră puțin dincolo de ascunzătoarea lor, vorbind în bolboroseala lor lentă și Davidson își ținu răsuflarea. Nu voia să fie observat. Ce dracu’ făceau creechii acolo? Puteau servi doar ca spioni și cercetași pentru invadatori.

În timp ce discutau între ei, unul indică spre sud, se întoarse și Davidson îi zări chipul. Și îl recunoscu. Creechii semănau toți între ei, dar acela era deosebit. Cu mai puțin de un an în urmă, Davidson își lăsase semnătura pe chipul lui. Era cel pe care-l lovise damblaua și-l atacase în Central, ucigașul, favoritul lui Lyubov. Ce dracu’ căuta acolo?

Mintea lui Davidson se învârteji și puse totul cap la cap; cu reacții rapide ca totdeauna, se ridică brusc, înalt, tăcut, cu arma în mână.

— Voi, creechilor! Stați așa! Rămâneți pe loc! Nicio mișcare! 

Glasul îi șfichiui ca un bici. Cele patru creaturi mici și verzi încremeniră. Cel cu fața zdrobită îl privi peste ruinele negre cu ochi mari și goi, în care nu strălucea nicio luminiță.

— Acum, răspundeți! Cine-a stârnit incendiul ăsta? 

Niciun răspuns. 

— Răspundeți, iute-iute! Nu răspundeți, ard pe unul, apoi pe încă unul, apoi pe încă unul, înțelegeți? Focul, cine l-a pus? 

— Noi am dat foc taberei, căpitane Davidson, răspunse cel din Central cu glas ciudat de blând, care îi reamintea lui Davidson de ceva uman. Toți oamenii au murit.

— Voi ați ars-o… ce vrei să spui? 

Nu știa de ce, însă nu-și amintea numele Brăzdatului. 

— Aici au fost două sute de oameni. Nouăzeci de sclavi din poporul meu. Din Pădure au venit nouă sute din poporul meu. La început, i-am ucis pe oameni în locul din Pădure unde tăiau copaci, apoi i-am ucis pe restul aici, în vreme ce casele ardeau. Credeam c-ai fost omorât. Mă bucur să te văd, căpitane Davidson!

Totul era o nebunie și, desigur, o minciună! Doar nu-i putuseră ucide pe toți! Ok, Birno, Van Stern și restul, două sute de bărbați, unii dintre ei trebuie să fi scăpat! Creechii nu aveau decât arcuri și săgeți. Oricum, n-ar fi putut face așa ceva. Creechii nu se luptau, nu ucideau, nu aveau războaie. Ei erau o intraspecie neagresivă, adică niște oițe cumințele. Nu răspundeau prin luptă. Ce dracu’, era sigur că nu puteau masacra două sute de oameni dintr-o mișcare! Era o nebunie! Tăcerea, izul de fum în lumina caldă a amurgului, fețele verzui-deschis care-l priveau cu ochi neclintiți, toate se completau într-un nimic, într-un vis nebunesc, într-un coșmar.

— Cine a făcut asta în numele vostru? 

— Nouă sute din poporul meu, răspunse Brăzdatul cu nenorocita aia de imitație de voce umană. 

— Nu, așa ceva nu-i posibil. Cine a fost? Pe cine acoperiți? Cine v-a spus ce să faceți? 

— Soția mea.

Davidson observă postura creaturii, care-o dădu de gol, dar creechiul sări spre el atât de repede, puțin pieziș, încât el greși ținta și focul tras arse numai un braț sau un umăr, în loc să lovească între ochi. În clipa următoare, creechiul era peste el, doar pe jumătate ca înălțime și greutate, dar îl trânti, deoarece Davidson se bazase pe armă fără să se aștepte la un atac. Brațele creechiului erau subțiri și tari, cu blană aspră sub mâinile lui, și, în timp ce se lupta cu el, creatura cânta.

Davidson stătea întins pe spate, țintuit și dezarmat. Îl priveau patru boturi verzi. Brăzdatul continua să cânte, un bolborosit lipsit de respirație, care avea însă o melodie. Ceilalți trei ascultau și rânjeau, arătându-și dinții albi. Niciodată nu văzuse un creechie zâmbind. Niciodată nu privise de jos fața unui creechie. Întotdeauna, de deasupra. Din vârf. Încercă să nu se zbată deoarece, pentru moment, era o irosire zadarnică de forțe. Deși micuți, erau mai mulți decât el, iar Brăzdatul îi luase și arma. Davidson simțea însă o greață, o scârbă ce-i zgâlțâia trupul, cutremurându-l în ciuda voinței lui. Mâinile mici îl răstigneau fără efort, iar chipurile verzi rânjeau deasupra.

Brăzdatul termină de cântat. Îngenunche pe pieptul lui Davidson, ținând într-o mână un cuțit, iar în cealaltă arma lui Davidson.

— Nu poți cânta, căpitane Davidson, așa-i? Ei bine, atunci poți să fugi la hoperul tău, să zbori și să-i raportezi colonelului din Central că locul acesta este incendiat, iar toți oamenii au fost uciși.

Blana de pe brațul lui drept era năclăită în sânge, la fel de roșu ca și sângele omenesc, iar cuțitul tremura în laba verde. Fața ascuțită și brăzdată îl privi de aproape pe Davidson și bărbatul putu zări lumina stranie ce ardea în ochii negri precum cărbunele. Glasul continua să fie moale și scăzut.

Îl lăsară să plece.

Se ridică încet, încă amețit de căzătură. Creechii se îndepărtaseră acum de el, știind că omul avea alonja de două ori mai mare decât a lor, dar Brăzdatul nu era singurul înarmat, o a doua armă era îndreptată către pântecul lui Davidson. Cel care o ținea era Ben. Propriul lui creechie, Ben, dobitocul bătrân și cenușiu, arătând la fel de idiot ca întotdeauna, însă cu o armă în mână!

Este greu să întorci spatele la două arme, dar Davidson reuși să o facă și se îndreptă către câmp.

Înapoia lui, un glas rosti ceva, vreun cuvânt creechie, ascuțit și tare. Un altul spuse: 

— Grăbește-te, „iute-iute“!

Și apoi se auzi un sunet ciudat ca un ciripit de pasăre, care era, pesemne, râsul creechilor. Un foc de armă țiui pe potecă, pe lângă el. Hristoase, nu era cinstit, ei aveau arme, pe când el, nu! O luă la goană! Putea fugi mai repede decât oricare creechie. Nu știau să tragă cu arma.

— Fugi! răsună de departe glasul cel potolit.

Era Brăzdatul… Selver, așa-l chema. Ei îi spuseseră Sam, până când Lyubov îl oprise pe Davidson să-i dea lecția pe care o merita și făcuse din el un cățeluș, iar apoi îi ziseseră Selver. Hristoase, ce era asta, un coșmar? Alerga. Sângele îi bubuia în urechi. Alerga prin amurgul auriu și fumuriu. Lângă potecă era un trup, nici nu-l zărise până atunci. Nu era carbonizat, părea un balon alb dezumflat. Avea ochi albaștri și holbați. Nu îndrăzniseră să-l ucidă pe el, pe Davidson. Nu mai trăseseră în el a doua oară. Era imposibil. Nu-l puteau ucide. Apăru și hoperul, protector și strălucitor, și plonjă în scaun, decolând înainte ca vreun creechie să mai încerce ceva. Palmele îi tremurau, dar nu cine știe ce, doar din cauza șocului. Nu-l puteau ucide. Ocoli dealul, apoi reveni rapid și razant, căutându-i pe cei patru creechi. Nu se zărea însă nicio mișcare în ruinele întunecate ale taberei.

Dimineața, acolo existase o tabără. Două sute de bărbați. Cu câteva clipe în urmă, tot acolo, stătuseră patru creechi. Nu visase. Nu putuseră să dispară! Erau pe acolo, se ascundeau. Armă mitraliera din botul hoperului și ciurui pământul ars, găurind frunzele verzi ale pădurii, zdrobind oasele calcinate și trupurile oamenilor săi, mașinăriile distruse și cioturile albe și putrezite, întorcându-se iarăși și iarăși, până termină muniția, iar arma se opri din mișcările spasmodice.

Mâinile lui Davidson erau acum sigure și corpul calm; știa că nu era niciun vis. Porni drept spre strâmtoare, ca să ducă veștile în Centralville. Zburând, simțea cum fața i se relaxează, revenind la normal. Nu-i puteau arunca dezastrul în cârcă, pentru că nici măcar nu fusese acolo. Poate aveau să-și dea seama de semnificația faptului că atacul creechilor avusese loc atunci când el era plecat, fiindcă știuseră că altfel, cu el acolo, organizând apărarea, nu ar fi putut obține victoria. Toată chestia avea și o parte bună. Aveau să facă tot ce-ar fi trebuit făcut din capul locului: să curețe planeta pentru oameni. Acum nici chiar Lyubov nu-i mai putea opri să-i termine pe creechi, mai ales când urma să se audă că masacrul fusese condus de însuși creechiul lui favorit! Aveau să înceapă să-i vâneze ca pe șobolani; și poate, poate că aveau să-i dea lui misiunea asta. Ar fi putut zâmbi la gândul acesta, dar își păstră chipul impasibil.

În amurg, oceanul era cenușiu dedesubt, iar în față se întindeau dealurile insulelor, pădurile dese cu nenumărate frunze, cu pâraie ascunse și ramuri împletite.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.