Pierce Brown – Furia de Fier (Red Rising Saga IV: Iron Gold, 2018) 808p., HC, 14.5×21, Paladin, 2018, trad. Laura Ciobanu, red. Adrian Crețu, Mădălina Rașoga, 44 lei, ISBN 978-606-8673-98-1

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Science-Fiction 2018

Nota Goodreads: 4.25 (24313 note)

Descrierea editurii:Noul înghite vechiul. Și în inima noului e ceva ce nu înțeleg. O luptă sălbatică și frenetică pentru putere, pentru bogății, un război al tuturor împotriva celorlalți. Războiul lumilor pare fără sfârșit. La zece ani de la începerea revoltei Culorilor Inferioare împotriva dominației Auriilor, Sistemul Solar este în continuare măcinat de intrigi și lupte. În noua lume a Secerătorului, eliberată de jugul unei clase opresoare, pacea este prețul ce se cere plătit. Prin urmare, se impune o alegere: libertatea într-un haos permanent sau pacea într-o lume nedreaptă? Oamenii îi spun părintele, eliberatorul, căpetenia războinică, Regele-Sclav, Secerătorul. Dar în timp se ce prăbușește către planeta sfâșiată de război, în armura lui roșie, cu armata lui vastă și cu inima grea, se simte ca un copil.”

Am zis că două recenzii ale unor cărți de Pierce Brown într-un singur an ar fi prea mult. Glumesc. De fapt, mai degrabă am zis că ar fi mai bine să încep anul cu o carte senzațională. Bine, anul în materie de recenzii, căci cartea despre care vreau să vorbesc în continuare am citit-o chiar la final de an (n-a fost chiar ultima, această onoare i-a revenit unui roman de Kate Morton, probabil primul și ultimul scris de ea pe care-l voi citi – am scris câteva cuvinte despre subiect pe Goodreads, așa că nu mai detaliez aici, căci nu e cazul), luându-mă la trântă cu cele opt sute de pagini ale celei mai recente cărămizi scrise de Pierce Brown. Doamnelor, domnișoarelor și, mai ales, domnilor, a sosit vremea celui mai senzațional science-fiction citit de mine în 2018: „Furia de Fier” a lui Pierce Brown, al patrulea volum al seriei „Furia Roșie” și începutul unei noi trilogii.

Acțiunea din acest nou volum, pe care l-am așteptat cu sufletul la gură luni bune (e drept c-am așteptat doar o lună după ce-a apărut în limba română) se petrece la zece ani distanță de la evenimentele din „Furia Dimineții”. Sper că n-a mai rămas niciun cititor al acestui blog care să nu fi citit prima trilogie, iar dacă a rămas, atunci… să sară peste rândurile din acest paragraf: revoluția sângeroasă a lui Darrow și a armatei sale năprasnice a reușit să răstoarne regimul despotic al Suveranei care domnea în palatul ei de pe Lună, dar Darrow, temându-se poate de ce-i poate mintea, a decis să lase puterea în mâinile partenerei sale, crunta Mustang, Virginia au Agustus, devenită astfel Suverană peste toate planetele, până dincolo de Centura de Asteroizi aflată între planeta Marte și Jupiter, unde începe un alt imperiu, la fel de năprasnic și de neîndurător și el. Însă Sistemul Solar clocotește: Lordul Cenușă, amiralul cel mai de frunte al fostei Suverane, e viu și doar puțin zdruncinat în urma confruntării cu Darrow (iar Atalanta, fiica sa, ultima Furie rămasă, e-n continuare pusă pe rele), iar Darrow simte că doar înfrângându-l și înfigându-i capul într-o țepușă poate face miliardele de oameni aflați sub conducerea soției sale să doarmă liniștiți noaptea.

Însă când cere alte câteva mii de nave și alte câteva milioane de soldați, i se opune un vechi prieten, care nu privește cu ochi buni persoana în care s-a transforma Roș-Auriul Darrow. Așa că se supune la vot în senat. Numai că acolo există opoziție, nu cârpe care umblă după ciolan, ca la noi, iar lui Darrow îi este refuzat sprijinul. Și de aici pornesc belelele. Dacă până acum am avut parte „doar” de aventurile lui Darrow și ale prietenilor săi, de aici înainte, adică de la acest volum patru încolo, autorul a mărit miza și-a mai așezat pe vasta sa tablă de șah încă trei piese:

Lysander au Lune, singurul moștenitor al Suveranei despotice înfrânte de Darrow la capătul unui război cu sute de milioane de victime, aflat acum sub oblăduirea unui senzațional personaj din precedentele volume, un Cavaler al Dimineții, nimeni altul decât Cassius au Bellona, despre ale căror aventuri s-ar putea scrie multe, multe rânduri (sunt absolut superbe paginile în care se luptă cu niște personaje pe măsură – nu dau spoiler, dar… Belerofon, how cool is that? Ați citit „Legendele Olimpului”? Nu? Rușine să vă fie, Belerofon a învins însăși Hidra). Sau baba de pe Io? Ori Obsidianul de-acolo, din tunelurile tenebroase săpate în stânca muntelui?

Urmează apoi unul dintre personajele mele preferate nou-ivite în scenă, Ephraim ti Lorn, fost soldat de elită în armata lui Darrow, veteran de război rămas cu sechele după ce și-a văzut logodnicul (să fim în pas cu corectitudinea politică, doar nu vrem să se supere minoritățile sexuale) ucis de o Aurie, acum scârbit de luptă și de faptul că actuala Suverană a grațiat criminali de război odioși dacă aceștia aveau cum să servească țelurilor sale ascunse, acum transformat în hoț de talie interplanetară, cu o echipă pe care o urăște din tot sufletul, mai puțin pe senzaționala Obsidiană Volga (despre care nu m-ar fi deranjat să citesc mult mai multe), și tocmit, forțat mai bine zis, de Ducele Mâinilor (care are și un ferăstrău la îndemână, ca să-și convingă mai ușor colaboratorii să facă târguri cu el, plus o mână de asasini aleși pe sprânceană) să accepte un târg tulburător de complicat, dar datorită căruia ar putea ieși lejer la pensie.

Iar ultimul personaj, dar nu cel din urmă, este o Roșie de pe Marte cu numele de Lyria din Lagalos, a cărei familie este asasinată mișelește de niște Roșii certați cu legea și cu umanitatea din oameni, după ce au fost scoși cu toții din mine, dar lăsați de izbeliște de Suverană, să se descurce fiecare cum poate. Dar intervine inimosul de Kavax au Telemanus și o scoate pe Lyria din mocirlă, însă lucrurile ajung să se precipite.

Vreți și mai multe, dacă nu v-am convins încă? Ei bine, preferatul meu dintre toate personajele, deși apare prea puțin, din păcate, este însuși Apollonius au Valii-Rath, zis și Minotaurul: un monstru însetat de sânge, care recită versuri din John Milton în timp ce zdrobește căpățâni de dușmani, acum închis într-o fabuloasă și impenetrabilă (exact la fel cu cea în care au zăcut închiși Stallone și Schwarzenegger nu cu mult timp în urmă) închisoare subacvatică de pe Pământ, unde sunt închiși cei mai oribili și mai grețoși dintre criminalii de seamă ai umanității. Sau umorul debordant al lui Ephraim, personaj a cărui poveste se desfășoară într-un cadru care nu l-ar face chiar deloc de rușine pe William Gibson. Da, dragilor, Pierce Brown goes cyberpunk. Uneori, când nu o dă pe hard-SF și descrie tehnologiile viitorului care au făcut posibilă terraformarea planetelor interioare, precum și a sateliților giganților gazoși de dincolo de Centura de asteroizi (Jupiter, și Saturn, nu știu dacă a ajuns încă la Uranus sau Neptun).

Bonusuri? Destule. O fabuloasă confruntare pe Venus, în aer și pe uscat, între cavaleri îmbrăcați în armuri aproape indestructibile, o confruntare într-un colosseum de pe un satelit înghețat (cred că am să-i sugerez lui Pierce Brown, într-un comentariu, ca următoarea confruntare fabuloasă să se desfășoare în Marea Pată Roșie din atmosfera lui Jupiter), Obsidienii, ei înșiși ființe fabuloase, despre a căror istorie s-ar putea scrie multe povești periculoase (Vikingi giganți în spațiu? De ce nu? Chiar nu ne deranjează!) și teribil de interesante, plus o tablă de șah colosală, ambițioasă, mirobolantă, pentru care dramatis personae de la începutul volumului este o adevărată mană cerească.

Ce zic eu? Eu zic că Pierce Brown se transformă, încet, dar sigur, într-un Brandon Sanderson al SF-ului, cu un mare plus pentru Brown pentru că nu o lălăie cu multe alte serii de importanță valorică secundară cum o face Sanderson, în loc să-și scrie marea capodoperă ce se numește „Arhiva Furtunii de Lumină” (deși, pe lângă Moș Martin, un alt lălăitor de seamă, Sanderson are marele avantaj al vârstei, la cei 44 de ani pe care-i face anul acesta, în timp ce Brown e abia un puști puțin sărit de treizeci de ani), ci se concentrează pe o serie pe care o poate mulge ani la rând, cu zeci de trilogii, dacă vrea: ce naiba, are la dispoziție un univers întreg, nu doar un biet sistem solar sau o singură galaxie. Eu înțeleg perfect succesul lui Pierce Brown: el însuși un personaj extrem de carismatic (l-am cunoscut anul trecut, la Consiliul Britanic de lângă Piața Romană, chiar am și poză cu el, drept dovadă), a ajuns să scrie ce-ar vrea el să citească (exact precum Christopher Paolini), iar rezultatul este un fermecător melanj de SF și aventuri la foc automat, amplu, complex și alert, care, odată ce te-a captivat, nu îți mai dă drumul din mână.

O serie fermecătoare, ambițioasă, complexă și alertă, cu multe ramificații, personaje și, mai nou, mai multe fire narative (și chiar m-am simțit extrem de frustrat când mă trezeam în toiul acțiunii cu Lysander, cu Darrow sau cu Ephraim, iar vicleanul autor mă lăsa în aer exact când erau întâmplările mai interesante), în care nu ai cum să te plictisești. Înțeleg și de ce marile premii o ocolesc, dar înțeleg și de ce este așteptată de mii și mii de fani. Jos pălăria pentru un autor care nu-și lasă fanii cu ochii în soare ani întregi, ci le livrează an de an aventurile mult dorite. Și, să nu uităm că volumele au devenit din ce în ce mai complexe. Și nici faptul că editura Paladin, contrar obiceiului cu anumite serii, este extrem de promptă cu această serie. Așa că anul acesta vom citi volumul cinci, deși abia în vară va fi livrat de autor. Recomandată de-o mie de ori!

PS: sunt curios la ce mitologie va apela Pierce Brown după ce-o va termina și pe cea greacă, după ce-a epuizat-o pe cea romană; sper că va trece la egipteni sau la babilonieni; am zis!

Posted by Liviu