Ce citește Liviu 110: M.J. Arlidge – Ghici cine moare primul

Posted: Aprilie 24, 2017 by fansf in Lecturi, Recenzii, Suspense, Thriller
Etichete:, , , , ,

24665838 

M.J. Arlidge – Ghici cine moare primul (Helen Grace I: Eeny Meeny, 2014) 408p., TPB, 13×20, Trei, 2015, Colecția Fiction Connection, trad. Lucian Niculescu, red. Liliana Scarlat, 39 lei, ISBN 978-606-719-172-1

Nota Goodreads: 3.88 (14372 note)

Descrierea editurii: „Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele însele comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.”

Nu știu de ce, dar m-am ferit o bună bucată de vreme de seria asta polițistă publicată de editura Trei începând cu anul 2015. Cred că o confundam cu o altă serie, apărută în colecția Young Fiction Connection, cea cu Endgame. La Gaudeamus, în noiembrie 2016, a apărut și volumul trei al seriei dedicată detectivului Helen Grace, Casa Păpușilor (The Doll’s house, 2015), după ce în 2015 apăruseră deja primele două volume, cel despre care vreau să vorbesc în continuare și volumul doi, Ghici ce-i în cutie (Pop goes the weasel, 2014), însă am decis, cum e și normal, să încep cu primul volum al seriei. Discutam cu cineva undeva că e firesc să începi o serie polițistă (și nu numai) cu primul volum, mai ales atunci când are ca personaj central un detectiv, inspector, polițist sau mai știu eu ce, căci numai așa îți poți da seama cum va evalua acel personaj de-a lungul anilor. Căci, nu-i așa?, dacă nu evoluează, dacă nu se schimbă, dacă nu se transformă, atunci ai de-a face cu un personaj unidimensional, mărginit, ce n-are cum să-ți ofere indicii că autorul care l-a creat știe de fapt cum să creeze un personaj credibil.

Și bine am făcut că am început cu primul volum, ajutat și de Teo, bineînțeles. Căci dacă nu cunoști grozăviile din trecutul și din prezentul personajului central al seriei, inspectorul-detectiv Helen Grace, n-ai cum să-ți explici acțiunile sale. Bine, e posibil ca pe parcursul următoarelor volume autorul să ofere indicii cu privire la ce s-a întâmplat în trecut, însă dacă n-ai citit primul volum… ei bine, se poate și așa, dacă te mulțumești cu puțin. Să știți că n-am mai întâlnit de mult timp o atmosferă atât de apăsătoare și de întunecată într-un roman polițist precum cea din Ghici cine moare primul. Am mers în Anglia în fiecare an din 2007 încoace, și pot spune că nu mi-am imaginat decrepitudinea și mizeria și răutatea întâlnite în această poveste. Bine, n-am locuit într-un oraș mare, unde crimele, găștile, răpirile, scandalurile și violurile ar fi ceva nu chiar ieșit din comun, însă ce se întâmplă în anumite cartiere din Southampton, cadrul de desfășurare al acestei povești, întrece orice limită.

Cum așa? Păi, să vedem: o ucigașă în serie răpește cupluri (nu neapărat de sex diferit) și le sechestrează în locuri izolate, unde le înfometează și le lasă să moară de sete și de disperare, asta dacă nu cumva mai întâi unul din ei ia pistolul cu un singur glonț lăsat de răpitoare și-l omoară pe celălalt; ce minte perversă ar putea născoci așa ceva? Ei bine, una extrem de labilă, cum e și cazul de față; într-o locuință socială locuiește o femeie cu fiica ei ce are handicap sever, fiind incapabilă să meargă până și la toaletă și depinzând total de mama sa, iar o bandă de huligani vrea într-o seară să le incendieze apartamentul, fără absolut nici un motiv; noroc cu Helen Grace, mereu la datorie, care-i arestează; însă ea nu le poate feri și de ucigașa-răpitoare, ce pare că și-a fixat ca țintă… ei, vedeți voi pe cine-a luat la țintă, eu unul am ghicit destul de repede, fiind un clișeu care de multe ori mă deranjează în cazul unor astfel de povești cu ucigași în serie, lucru care m-a și determinat să-i scad o stea; a, dar stați un pic, o femeie se lasă biciuită cu sălbăticie în timpul unor ședințe sado-maso, autopedepsindu-se pentru niște greșeli de neiertat din tinerețe; iar într-o familie mai mult decât disfuncțională, o fată suferă abuzuri repetate din partea tatălui, sub privirile indiferente ale unei mame îndobitocite de bătăi și de excese de toate tipurile. N-am terminat, mai am în tolbă: un polițist de mare viitor cade în patima alcoolului după ce soția îl părăsește pentru un alt bărbat, luând și copilul cu ea, iar în secția de poliție care se ocupă de o parte din cazurile de mai sus există un personaj corupt, care provoacă mari daune prin actul său iresponsabil. Adăugați și o „jurnalistă” pe care ai dori s-o strângi de gât când urlă acuzații nefondate prin fanta pentru scrisori din ușă sau un psiholog care-și face meseria de rușine și ai toate ingredientele unui roman noir, dar nu cu detectivi a la Philip Marlowe, ci din acela pe care vrei să-l termini cât mai repede, ca să te poți bucura de soare și de primăvară.

Puncte tari: poveste beton, crudă, nu chiar liniară, personaje absolut halucinante, între care se remarcă personajul principal, Helen Grace, o polițistă ceva mai atipică, arțăgoasă, morocănoasă, dreaptă și dură, solidă, luptătoare, neînduplecată și nemiloasă cu infractorii, pusă pe treabă și gata să se ia la trântă cu oricine, dar care are și ea, la rândul său, pitici pe creier și schelete în dulap (a, și să nu uit de motocicleta cu care se deplasează de colo-colo) cât să ajungă pentru zece personaje; o atmosferă apăsătoare, neagră, întunecată, multă mizerie și ură față de aproape, ce nu cred că se justifică doar prin faptul că asta au văzut și la părinții lor. Îmi pare bine c-am ghicit personajul care se lasă crunt pedepsit pentru greșelile din trecut, un lucru extrem de șocant, dar care închide perfect povestea. Care este alcătuită din capitole foarte scurte, cam de trei pagini, ceea ce ușurează foarte mult lectura.

Puncte slabe: mult prea multă violență într-o țară în care mai toată lumea are posibilitatea de-a-și găsi un loc de muncă decent (vorbesc din propria mea experiență, am văzut destule acolo); clișeul cu ucigașul în serie mi s-a confirmat din păcate, ceea ce m-a făcut să-i scad o stea, altfel i-aș fi dat cinci.

Concluzii: una dintre cele mai întunecate și sumbre povești polițiste pe care am citit-o vreodată; violentă și nemiloasă, dublată de o atmosferă teribil de apăsătoare, plus o mână de personaje ce te fac să-ți pui multe întrebări cu privire la direcția în care a apucat-o specia umană.

Posted by Liviu

Anunțuri
Comentarii
  1. […] și-l consider unul dintre cele mai bune romane polițiste pe care l-am citit până acum (am scris despre el pe blog în luna aprilie a acestui an). De obicei, primul volum al unei serii este și […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s