Ce Citește Liviu 88: Dmitri Gluhovski – Metro 2033

   

Dmitri Alekseevici Gluhovski – Metro 2033 (Metro I: Metro 2033, 2005) 624p., HC, 14×21, Paladin, 2016, Trad. Antoaneta Olteanu, Red. Diana Marin-Caea, Iulia Pomagă și Ioana Tudor, 39 lei, ISBN 978-606-8673-20-2

Premii: Eurocon Encouragement 2007

Nota Goodreads: 3.97 (20476 Note)

Prin clasa a zecea, în liceu, rămăsesem fără cărți într-una din săptămânile când nu aveam cursuri și ochii mi-au picat pe una din aparițiile din colecția de autori clasici scoasă de editura Rao: Oblomov, de I. A. Goncearov. Am citit-o cu mare plăcere, căci îmi plăceau numele personajelor (făcusem trei ani de limbă rusă în generală, pe lângă franceză). Tot în liceu am făcut și engleză și a trebuit să citesc câteva romane de căpătâi ale literaturii engleze: La răscruce de vânturi, Mândrie și prejudecată, Bâlciul deșertăciunilor, multe piese de Shakespeare. Cu excepția pieselor lui Shakespeare, nu mi-a plăcut niciuna. Multă apă bătută în piuă, personaje prea simandicoase și scorțoase, ritualuri de băut ceaiul nesfârșite, prea multă pompă, prea puțină acțiune. Dar Oblomov mi-a rămas în minte. Și am zis că voi citi autori ruși de-acum încolo, ori de câte ori voi mai avea ocazia. Nu știam însă că timpul din liceu nu se va mai întoarce niciodată, mai ales la facultate, unde, spre rușinea mea, prin anul doi, cred, n-am citit decât vreo șaisprezece cărți. În 365 de zile. Și că din 2002 și până în 2017 voi mai citi doar două cărți scrise de autori ruși.

Recunosc, am așteptat cu mare nerăbdare apariția volumului despre care vreau să vorbesc în rândurile ce urmează. Auzisem de joc, dar, așa cum îi mărturiseam unui prieten pe facebook, timpul prea scurt nu-mi permite să mă mai ocup și de jocuri. Așa că, în ciuda faptului că sunt deja la al patrulea laptop în ultimii opt ani, nu m-am jucat pe ele nici măcar un amărât de Solitaire. Dintre citit, vizionat filme și seriale, uitat la televizor, jucatul pe computer (sau console) și petrecerea timpului cu familia, a trebuit să renunț măcar la jocuri. Complet (e drept că și la televizor mă uit doar dimineața, la știri, cât îmi beau cafeaua – doar dacă nu e vreun turneu de grand slam, cum e cazul zilele acestea – și, uneori, la câte un meci de fotbal sau de handbal feminin). Știu, am pierdut niște jocuri excepționale, știu, multă lume se scandalizează când aude că nu mă joc. Dar stau tare pe poziții și prefer să citesc în orele pe care altfel le-aș dedica jocurilor. Deși… de când s-a născut băiatul meu, Ștefan, citesc doar noaptea. Dar să revenim la cartea noastră. Care carte m-a dezamăgit. Nu crunt, dar m-a dezamăgit. Îmi imaginam, fără să fi citit rezumatul, că vor fi zeci de măceluri prin tunelurile somptuosului metrou moscovit, urmăriri ca-n filme, mutanți ca-n Doom (și jocurile, și filmul), alergături, monștri nemaivăzuți, tunuri apocaliptice, cine știe ce viermi uriași, eroi și toate cele. Dar nu prea a fost cazul.

Descrierea editurii: „În anul 2033, supraviețuitorii unui război atomic planetar încearcă să-și continue existența sub pământ, în stațiile de metrou din Moscova, unde pericole nebănuite îi așteaptă la tot pasul. În lupta cu Întunecații – creaturi misterioase care trăiesc la suprafață și care coboară în adâncuri în căutarea oamenilor –, Artiom, personajul central al cărții, trece prin experiențe care îi demonstrează că cel mai mare pericol pentru om rămân tot oamenii. Metro 2033 este un roman apocaliptic ce clădește un univers de coșmar pe ruinele lumii imperfecte a zilelor noastre.”

Cred că autorul a vrut să scrie de fapt o critică voalată. Nu la adresa sistemului și-a conducătorului iubit, ci la adresa situației actuale în care se bălăcește omenirea. Căci, da, până la urmă cel mai mare pericol pentru el însuși este tot omul. Nu mutanții, nu bombele atomice sau biologice, nu invaziile extraterestre și nici mașinăriile ce capătă brusc conștiință.  Și nici zombii. Cu excepția extratereștrilor, toate apocalipsele imaginate de om sunt cauzate tot de om. El e fiara supremă, lacomă, perfidă, iresponsabilă și crudă. Deși au mai rămas doar câteva mii de oameni, care se chinuiesc să supraviețuiască în stațiile de metrou rămase întregi ale Moscovei (noroc că nu sunt mari cât niște timbre, ca la noi), ei nu se luptă doar cu fiarele mutante afectate de radiații, ci și cu ei înșiși. Cu ei înșiși și cu ceilalți. Căci din cauza neputinței, a ignoranței, a întunericului, a foamei și a tuturor celorlalte lipsuri, au luat-o toți razna.

De toate poți întâlni în această poveste: predicatori cuprinși de transe mistice, fasciști, arieni care-au uitat cine le-a invadat țara în anii patruzeci, tâmpiți, cretini, moși răpănoși, profeți, călăuze, negustori pentru care banul îl reprezintă acum cartușele rămase de la armată (cine deține un automat și câteva încărcătoare pentru el este un fel de semizeu care-și poate permite aproape orice), mame care-și vând fiii pentru câteva cartușe, vagabonzi, criminali, răpitori, o întreagă menajerie care reușește cu brio să descrie cât de mult poate să decadă specia umană.

Deși acțiunea trenează prea mult ca să pot spune că mi-a plăcut mult cartea, ea are și părți bune, iar partea în care Artiom iese la suprafață și se luptă cu Bibliotecarii poate ușor fi inclusă în orice film de acțiune/SF/horror care se respectă. Și să nu uităm pterodactilii. Sau creaturile oarbe, cu puteri supraomenești, care răpesc copii în numele Marelui Vierme care-a săpat galeriile metroului. Un roman luxuriant, o poveste care-ți face părul măciucă la propriu (de vreo două ori mi-a fost și frică să ies afară din casă) de multe ori, un roman cu o bogăție a limbajului pur și simplu extraordinară, căci de câteva ori a trebuit să mă opresc din citit și să mă gândesc un pic la ce-a vrut să spună autorul. Multe descrieri, multe detalii, multe situații la limita absurdului, deși pe deplin verosimile, multă durere și multă mizerie s-au strâns între coperțile unuia din cele mai compleze romane SF postapocaliptice pe care le-am citit vreodată. Iar revelația din final întoarce totul la o sută optzeci de grade.

Am observat că părerile sunt împărțite în cazul acestui roman: ori îți place la nebunie, ori deloc. Eu m-am situat undeva la mijloc. Nu pot să spun că mi-a plăcut prea mult, căci m-a enervat cât s-a bătut pasul pe loc și cât s-a lălăit acțiunea, dar nici nu pot spune c-a fost un chin. Iar când am de-a face cu un roman bun, îmi dau pur și simplu seama că e bun, chiar dacă nu rezonez pe deplin cu el. Iar acest roman cred că este bun. Doar că nu pe gustul meu. Ciudată exprimarea mea? Cred că, după ce veți citi romanul, nu o veți mai găsi chiar atât de ciudată. Și nu trebuie să mă credeți pe mine pe cuvânt, căci mă feresc de verdicte categorice. Sau de verdicte.

Posted by Liviu