Ce Citește Liviu 51: Brandon Sanderson – Calea Regilor

   

Brandon Sanderson – Arhiva Furtunii de Lumină I: Calea Regilor (Stormlight Archive I: The Way of Kings, 2010) 756+800p., HC, 2 volume, Paladin, București, 2015, Colecția Fantasy Masters, Trad. Ana-Veronica Mircea, Red. Diana Marin Caea și Dragoș Roșca, 39+44 RON, ISBN 978-606-93846-3-3

Premii: David Gemmel Legend for Best Fantasy Novel 2011

Nominalizări: Locus for Fantasy Novel 2011, Phantastik Preis 2012, Goodreads Choice Awards 2010

Nota Goodreads: 4.62 (117167 Note)

Calea Regilor – doar premiul David Gemmel Legend pentru roman fantasy în 2011 și o nominalizare la premiul Locus, pe lângă cea de la Phantastik Preis din 2012, iar la premiul Locus a ieșit de-abia pe locul douăzeci și trei din douăzeci și patru de nominalizări, în urma unor romane horror scrise de Joe Hill sau Peter Straub, sau a unor romane SF precum Zoo City, de Lauren Beukes, sau Shades of Grey, de Jasper Fforde (apărut și la noi la editura Litera, cu titlul Nuanțe de Cenușiu). A câștigat Kraken, de China Mieville (în curs de apariție la Paladin, traducere de Laura Ciobanu), dar a lăsat fără premiu Sulița Deșertului, de Peter V. Brett, The Folding Knife, de K.J. Parker, sau Calea Regilor, debutul a ceea ce va deveni, în opinia mea, cea mai memorabilă serie fantasy scrisă vreodată. Pentru că în ciuda faptului că până acum au apărut doar două cărți din seria Stormlight Archive, acestea două sunt impresionante, atât prin dimensiuni, cât și prin execuție. Îmi aduc aminte când am citit acum vreo șase ani Elantris și mă gândeam că se cunoaște că Brandon Sanderson este un autor debutant. Însă de atunci a trecut mult timp și au mai fost scrise zeci de mii de pagini (inclusiv încheierea celebrului ciclu Roata Timpului, de Robert Jordan, pe care acesta nu a mai apucat să-l încheie – chiar, oare nu s-ar putea face și la noi o chestie asemănătoare? Atunci când o editură decide că o serie nu mai este profitabilă și că mai bine își lasă cititorii cu buza umflată, decât să ducă la bun sfârșit o serie începută? Adică să existe și la noi un fel de echivalent al lui Brandon Sanderson în materie de editori? Ce bine ar fi? Nu mai vrea Rao? Sau Trei? Pac! Sare Nemira sau Paladin. Dar nu trăim într-o lume fantastică, ci într-una reală, sunt conștient de asta).

Un roman de aproape 1500 de pagini vede lumina tiparului într-o prezentare grafică de excepție la Paladin, în 2015. Este vorba despre Calea Regilor, primul volum al seriei Arhiva Luminii de Furtună, o serie ce va cuprinde zece volume. A mai apărut Words of Radiance și urmează să apară Oathbringer, anul acesta sau la anul; restul, Dumnezeu cu mila! Sanderson are începute vreo șapte sau opt serii, iar fanii seriei Mistborn sunt probabil mai vocali, căci autorul livrează pe bandă rulantă romane din această serie; dar mai are doar trei de scris (e drept că n-au decât în jur de 400 de pagini, nu mamuți de 1000 de pagini), după care să sperăm că se va concentra pe această serie, înainte să-mi crească și mie barbă albă. Am ezitat să mă apuc de ea tocmai din cauza dimensiunilor colosale, însă luna trecută n-am mai avut ce face și m-am luat de ea. Dar nu mi-a părut rău deloc. Dacă în Elantris am avut de-a face cu o idee foarte interesantă de magie, dar execuția a cam lăsat de dorit, în primul volum din Mistborn, la fel, idee interesantă, deși pe mine nu m-a dat pe spate, ba chiar mi s-a părut cam trasă de păr (dar probabil de-asta se numește magie), iar Sufletul Împăratului a fost prea scurtă (doar e nuvelă, nu roman, iar ceea ce este și mai ciudat este că a reușit să înhațe un premiu Hugo) și parcă s-a terminat înainte de a începe, ei bine, cu romanul de față lucrurile stau cu totul altfel și nu degeaba majoritatea celor familiarizați cu lumile imaginate de Sanderson afirmă că seria aceasta este reușită.

Pentru că are de toate, idei, personaje, cataclisme, magie, cavaleri radianți, tot ce vrei și încă ceva pe deasupra. Personaje? Păi primul ar putea fi chiar Roshar – un ținut stâncos străbătut de canioane adânci și bântuit de furtuni cumplite, care au modelat deopotrivă peisajul şi civilizaţia – au trecut mai multe secole de la căderea celor zece ordine reunite sub numele de Cavalerii Radianţi, dar Cristalarmurile şi Cristalsăbiile lor au rămas. Iar acestea îi pot transforma pe oamenii obişnuiţi în războinici aproape invincibili. Pentru a le căpăta, oamenii oferă în schimb regate sau poartă războaie cumplite pe Câmpiile Sfărâmate. Astfel se întrepătrund destinele a patru personaje hotărâtoare pentru istoria Rosharului: Kaladin, chirurgul silit să devină soldat şi transformat apoi în sclav, Szeth, asasinul obligat să ucidă regi și să destrame imperii, Shallan, tânăra pupilă nevoită să-şi înşele maestra, şi Dalinar Kholin, înaltul prinţ căruia îi sunt trimise viziuni înfricoşătoare, de nedesluşit. Unul dintre ei va aduce izbăvirea. Sau pieirea.

Dar pe lângă aceste personaje mai avem alte zeci de alte personaje cu roluri mai mult sau mai puțin importante, ceva normal pentru o poveste atât de amplă și de ambițioasă. Căci luptele care se dau în Roshar n-or fi ele de dimensiuni grandioase, cu zeci de mii de oșteni și cu animale fantastice cum întâlneam în bătăliile imaginate de Tolkien, de exemplu, însă ele au altceva: îi au pe posesorii de Cristalarmuri și Cristalsăbii, iar când aceștia intră în luptă, bătăliile epice sunt duse la un nou nivel. Căci aceste armuri l-ar impresiona până și pe Ironman, oferindu-le puteri colosale purtătorilor și făcându-i aproape invincibili, datorită pietrelor prețioase încărcate cu lumină de furtună, din care își trag energia. Da, cam așa funcționează magia din această lume: pietrele prețioase se încarcă cu energie de la furtunile monstruoase care bântuie pe acolo și le împrumută această energie purtătorilor de Cristalarmuri, care-și pot chema și Cristalsăbiile, cele care pot ucide dintr-o singură lovitură o duzină de soldați.

Să încerc să rezum un asemenea roman este o încercare mai mult decât temerară, iar lungimea postării ar deveni și ea una demnă de Sanderson. Multitudinea de personaje, plus faptul că avem de-a face cu interludii și cu puncte de vedere de spunere a poveștii diferite fac această sarcină aproape imposibilă. Pentru că Sanderson nu se mulțumește să ne spună o poveste liniară, care începe în anul să zicem 1173 și se termină în 1174. Nu, aici avem de-a face cu multe flashback-uri, cu povești din vechime, cu Cavaleri Radianți dispăruți de mult, cu descrieri de animale și de plante fantastice, al căror rol în poveste pare de multe ori discutabil. Însă talentul acestui autor ce de-abia a sărit de patruzeci de ani constă tocmai în acest lucru: chiar dacă are mai multe serii începute, el reușește să țină în frâu fiecare poveste, cu zecile ei de personaje, cu propriul ei sistem de magie de fiecare dată nou, cu mitologie proprie, cu animale, cu palnte, cu spirite, cu fantome, cu trecuturi și cu viitoruri. Iar la sfârșit îți dai seama că nimic nu rămâne pe dinafară, totul a fost gândit să se așeze acolo unde trebuie, ca o piesă de puzzle. Mă înclin, ce să zic. Sunt frustrat că autorul nu duce povestea mai departe acum, imediat, în secunda asta, dar și alți sute de mii de fani se simt probabil la fel, fiecare își dorește același lucru, chiar dacă sunt fani Mistborn, Stormlight Archive, Reckoners, Alcatraz, Legion, Rithmatist sau Infinity Blade – gata, le-am enumerat pe toate, deși ar mai fi și Elantris, despre care se zvonește că va avea o urmare – însă toate (sau aproape toate) se petrec într-un univers și mai amplu, Cosmere, a cărui finalitate o vom vedea probabil în secolul următor.

Ce să spun, este cea mai impresionantă poveste fantasy pe care am citit-o vreodată (e drept că încă nu m-am luat de ASOIAF). Are tot ce-i trebuie și nu mai bate apa-n piuă cu burți neimportante și cu țărani care se plimbă cu căruța, a căror poveste începe în scutece și se termină pe tronul imperiului. Nu, aici chiar de la început asistăm la măcelărirea unui împărat îmbrăcat în Cristalarmură de către un asasin invincibil. Aici nu ai timp să-ți tragi răsuflarea, căci imediat apare un monstru înspăimântător sau o armată de parshendi cu armuri crescute direct din piele. Aici magia este la ea acasă tot timpul, la fel ca furtunile. Aici regii și împărații se duelează îmbrăcați în Cristalarmuri, sulițași aparent banali îi pot învinge găsindu-le o mică fisură în armură, iar ucenica unei eretice poate transmuta materia fără a se folosi de fabriale. Se pare totuși c-am fost cam optimist și când am terminat primul volum, spunând că peste zece ani vom vedea această serie terminată, și când l-am terminat pe al doilea – când am zis ceva de douăzeci de ani. Eu cred că vor fi mai degrabă undeva spre treizeci de ani, asta dacă nu se va enerva autorul și se va concentra pe această serie minunată, pe care de multe ori am suspectat-o că ar fi chiar genială.

Acum un an și ceva, după ce terminam de citit Omul Pictat, de Peter V. Brett, spuneam că Ana-Veronica Mircea și- a găsit adevărata vocație, aceea de traducătoare de romane fantasy de mari dimensiuni (nu că nu s-ar pricepe și la celelalte genuri, să nu fiu înțeles greșit); se pare că nu m-am înșelat, căci ce a reușit ea aici nu este la îndemâna oricui. Cu o redactare ceva mai atentă, ar fi ieșit o carte perfectă, iar dacă nu s-ar fi zgârcit tipografia cu cerneala, să ne dea și nouă voie să înțelegem hărțile fără lupă, atunci chiar nu aș mai fi avut niciun motiv de nemulțumire.

Posted by Liviu