Ce Citește Liviu 28: Connie Willis – Cartea Judecății de Apoi

   

Connie Willis – Cartea Judecății de Apoi (Oxford Time Travel I: Doomsday Book, 1992) 728p., TPB, Nemira, București, 2014, Colecția Nautilus, Trad. Gabriel Stoian, Red. Ana Antonescu

Pentru că tot am vorbit în articolul precedent despre una din cele mai importante cărți apărute în colecția Cyborg a editurii Pygmalion din Ploieşti, am decis să vorbesc în recenzia de astăzi despre o altă apariție vedetă a colecției Cyborg, probabil cea mai premiată și mai nominalizată apariție a editurii și, totodată, una din ultimele apariții, pe care chiar și eu am apucat s-o pipăi într-o librărie din București, când începusem facultatea, în 2004 (o librărie situată vizavi de parcul Cișmigiu). N-am verificat, ca să fiu sută la sută sigur, însă cred că autoarea volumului de față, este cea mai nominalizată și mai premiată autoare de science-fiction (repet n-am verificat atent, poate Lois McMaster Bujold o întrece, însă nu sunt sigur). Iar Cartea Judecății de Apoi a primit: Premiul Hugo 1993, Nebula 1993, Locus 1993, Kurd Lasswitz 1994, Ignotus 1995 (Spania), Italia 1995 (ultimele trei pentru cel mai bun roman tradus – de observat că aceste trei țări s-au sincronizat bine cu apariția cărții în original și au tradus-o destul de repede, nu după zece sau douăzeci de ani) și mai fost nominalizată la premiile Arthur C. Clarke, Brithish Science Fiction, Mythopeic și SF Chronicle, tot în 1993. Impresionantă colecție pentru o carte pe care am așteptat cu sufletul la gură s-o citesc, după ce am făcut rost de ea anul trecut, dar pe care n-am reușit s-o citesc decât anul acesta, în vară, când eram plecat în Anglia.

După ce am parcurs cele două volume de povestiri ale autoarei apărute tot la Nemira (Vânturile de la Marble Arch, două volume), în care erau povestiri care mai de care mai premiate (un fel de best of al autoarei) am rămas cu un gust amar: mi s-au părut povestiri terne, lipsite de vlagă, obosite, lipsite de imaginație, care se fac remarcate doar prin stilul de a scrie al autoarei. Nu spun că stilul nu contează sau că are o importanță mai mică, însă proporția dintre stil și conținut trebuie să mă satisfacă, pentru a mă declara mulțumit și pentru a exclama: Da, aceasta îmi place! Nu s-a întâmplat asta decât cu o povestire din ambele volume: O Scrisoare de la Familia Clearys/A Letter from the Clearys, povestire ce a luat premiul Nebula în 1983.

Volumul de față se ocupă de o temă foarte dragă mie a genului SF, aceea a călătoriei în timp. Este anul 2048, în Anglia, iar călătoria în timp nu mai are niciun secret. Iar studenții și o parte din profesorii de la universitate se oupă cu călătoriile în timp în perioade considerate de ei de importanță maximă. Într-una din aceste călătorii va pleca și studenta Kivrin, una din cele mai ambițioase și mai curajoase participante la aceste proiecte care, în ciuda faptului că este foarte tânără și complet neexperimentată, va face tot posibilul să obțină acceptul de a pleca într-unul din cele mai întunecate secole ale Evului Mediu, în Anglia secolului XIV, anul în care ciuma a făcut prăpăd în întreaga Europă, decimând mai mult de jumătate din populație.

Povestea are două fire narative: unul se ocupă de Kivrin, care pleacă în Anglia anului 1320 pentru a cerceta condițiile sociale premergătoare marii epidemii de ciumă, iar celălalt se ocupă de cei rămași în 2048, care, imediat după plecarea lui Kivrin în trecut, vor avea de-a face cu o înspăimântătoare epidemie de gripă, ce va deveni mortală pentru mulți din ei, cu toate tratamentele ultramoderne. Tocmai acestei epidemii îi va cădea victimă (chiar dacă nu va muri) și cel care face măsurătorile pentru coordonatele trimiterii în timp a lui Kivrin, pentru că, aflăm noi, călătoria asta în timp nu e chiar o știință superexactă, ci mai pot interveni și alți factori. Iar unul din factorii aceștia îi vor produce lui Kivrin niște greutăți mai mult decât serioase.

Partea cu Evul Mediu întunecat și cu aventurile lui Kivrin în secolul XIV mi-a plăcut destul de mult, pentru că are de toate, geme de informații istorice foarte interesante și este dominată de o atmosferă apăsătoare, întunecată, deprimantă, într-o societate înapoiată, dominată de temeri, de greutăți, de lipsuri și de superstiții (vai ce mă enervau babele alea înapoiate care o credeau pe Kivrin unealta diabolului și cea care a adus boala pe meleagurile lor). Deși acțiunea trenează și aici, descrierea atmosferei este fascinantă, ceea ce e un plus evident pentru poveste. Însă partea care se petrece în viitor este… cauzatoare de scrâșnete din dinți. Pentru că acțiunile întreprinse de cei care ar trebui s-o aducă pe Kivrin înapoi și care trebuie să facă și unei epidemii de gripă mortale sunt de multe ori ridicole, ba chiar idioate: în loc să-i preocupe aducerea înapoi în siguranță a lui Kivrin, despre a cărei călătorii care aflăm destul de repede că nu a mers chiar conform planului, ei sunt preocupați de concerte de crăciun făcute de clopotari, de carantina care funcționează și nu prea (nu spun că nu trebuie făcută o carantină, atunci când ai de-a face cu un virus mortal, pentru care nu există leac deocamdată, însă această carantină pare făcută în dorul lelii, iar autoarea ne mai aruncă pe cap și o cucoană extrem de enervantă, al cărei unic scop este sănătatea fiului ei fustangiu), rectorul care avea în grijă și călătoriile în timp e plecat la pescuit sau la vânătoare de rațe și nimeni nu poate da de el, cel care îi ia locul e un măgar încăpățânat, iar stocurile de hârtie igienică sunt pe sfârșite, o problemă stringentă și insurmontabilă, căreia nimeni nu-i poate găsi rezolvarea.

Nu spun că nu e o carte importantă. Este, din moment ce a luat o căruță de premii, inclusiv Hugo și Nebula (deși aceste premiii și-au pierdut aproape complet relevanța în ultimii ani, ba chiar au devenit jenante în ultimii doi ani, având în vedere ce s-a nominalizat), adică premii date de cititori și de scriitori. Însă stilul de execuție al autoarei și lestul de care se putea lipsi, când descrie întâmplările din 2048, fac din Doomsday Book o carte greu de citit și de urmărit, ba chiar de-a dreptul enervantă de multe ori. Este o carte care trebuia să apară și la noi (ce să spun, este deja la a doua ediție), dar care, la fel ca și Donwbelow Station a lui C.J. Cherryh, a fost tradusă cam târziu în limba română. Sunt două cărți de referință în istoria science-fictionului, scrise de două autoare cu stiluri diferite, dar care au lipsuri evidente, cu atât mai evidente la o lectură efectuată în 2015, la 22, respectiv 34 de ani de la apariția lor. Fanilor poveștilor cu călătorii în timp probabil le va plăcea, însă mie nu mi-a plăcut (doar partea din anul 1320) și am stat în cumpănă până acum dacă să-i las cele trei stele acordate pe Goodreads sau să-i mai scad o stea. O las cu cele trei stele, pentru că după ce mi s-au mai așezat impresiile de lectură, am ajuns la concluzia că și le merită.

Alte apariții din seria Oxford Time Travel:

   

Posted by Liviu