Fragment în avanpremieră: Becky Chambers – Un lung drum spre o planetă mică și furioasă

Posted: Aprilie 13, 2017 by fansf in Avanpremieră, În curs de apariție, Știri, Hard-SF, Pagina partenerilor, Premii SFFH, SF, space opera
Etichete:, , , ,

Poate nu știați, dar la editura Herg Benet, în colecția Cărțile Arven, va apărea în această primăvară unul dintre cele mai frumoase romane SF ale ultimilor ani: The Long Way to a Small, Angry Planet, scris de debutanta Becky Chambers, în traducerea lui Alexandru Voicescu. Mie mi-a plăcut enorm și l-am tot recomandat editorilor și celor cu care am mai apucat să discut despre ce mi-ar plăcea să apară și la noi. Romanul, publicat inițial în regim propriu, apoi achiziționat de Orbit, a fost nominalizat la premiile Arthur C. Clarke, British Fantasy și The Kitschies (pentru debut), iar urmarea sa indirectă, A Close and Common Orbit, apărută anul trecut, a fost nominalizată deja la premiile Hugo și British Science-Fiction Association.

Descriere: „Atunci când Rosemary Harper se alătură echipajului de pe Wayfarer, așteptările nu îi sunt foarte mari. Dincolo de peticele pe care ar trebui să le capete cât mai curând, Wayfarer este o navă măruntă, aparent liniștită, rătăcită în birocrația megacorporațiilor și, cel mai important, potrivită pentru ca Rosemary să se distanțeze de problemele din trecut. Iar personalitățile atât de distincte și rasele atât de diverse ale noilor săi colegi (de la excesiv de amabila Sissix, la Kizzy și Jenks, perechea nedespărțită de tehnicieni ce cârpesc măruntaiele navei) pot fi în același timp și motiv pentru certuri haotice, și baza unor noi prietenii care ar fi părut imposibil de legat. Una peste alta – locul perfect pentru ea.

Totul până ce Ashby, nobilul căpitan, acceptă comisionarea unei lucrări extrem de profitabile: construirea unui tunel hiperspațial către o planetă îndepărtată. Oportunitatea le-ar asigura tuturor independența financiară, asta dacă ar putea supraviețui lungului și primejdiosului drum prin galaxia marcată de o pace fragilă.

Însă Rosemary nu este singura care are secrete de ascuns, iar întreg echipajul va descoperi că spațiul este vast, iar propria navă cu adevărat mică…

Fragment în avanpremieră:

„Mușcă dintr-o chiflă afumată. Pâinea era pufoasă ca aerul, umplutura – neidentificată -, bogată și savuroasă, cumva amintind de ciuperci la grătar. Afumate, într-adevăr, însă ușor condimentate, de asemenea, cu un grad numai potrivit de sare. Se uită la Dr Chef, care o scruta nerăbdător.

— Sunt extraordinare!

Chipul lui Dr Chef se lumină.

— Umplutura este făcută din jeskoo. Cred că voi, salanii, îi spuneți ciupercă albă de scoarță. Destul de diferit de ingredientele cu care am crescut eu, dar e o aproximare suficientă. Am suplimentat aluatul cu vierme de făină.

— Nu vrea să ne spună rețeta, se burzului Kizzy. Nenorocitul vrea să o ducă cu el în mormânt.

— Grumii nu au morminte.

— Pe fundul oceanului, atunci. Asta e și mai rău decât un mormânt. Mormintele măcar le poți deshuma, zise amenințându-l cu o chiflă. Vreun tâmpit de pește o să-ți mănânce partea aia de creier care conține rețeta asta, iar noi vom fi pierduți fără ea.

— Atunci ai face bine să le mănânci cât timp mai poți, conchise Dr Chef.

Obrajii i se scuturară într-un pufăit tremurat. Rosemary deduse că în funcție de cât de rapide erau pufăiturile, cu atât mai mare îi era „zâmbetul”.

— Așadar, spuse Kizzy, îndreptându-și atenția către Rosemary, e prima oară când asiști la o străpungere, nu?

— Scuze, la o ce? zise Rosemary.

Kizzy chicoti.

— Asta îmi răspunde întrebării. O străpungere e acțiunea de a construi un tunel.

— Ah, da.

Rosemary sorbi din ceai. Ușor dulceag, nimic special. Ok, deci era un pic plictisitor; și totuși reconfortant.

— În fapt, mă gândeam…

Făcu o pauză, încercând să nu se facă de râs.

— Știu că nu o să fie cazul să ajut în vreun fel la munca de tunelare, dar mi-aș dori să capăt mai multe cunoștințe despre cum funcționează toată treaba.

Kizzy își strânse buzele, entuziasmată.

— Vrei să-ți dau câteva lecții de bază?

— Dacă nu e un deranj prea mare, da, aș vrea.

— Oh, pe toate gălețile cu stele, bineînțeles că nu e niciun deranj. Sunt măgulită, iar tu ești adorabilă. Păi, așa, ia să vedem. Ai avut vreun curs despre manipulare spațială? Uh, probabil că nu, am dreptate?

— Nu pot spune că am avut.

— Topografie temporal-spațială?

— Nope.

— Teoria transdimensionalității?

Rosemary luă o mină spăsită.

— Vaaaiiii! exclamă Kizzy, strângându-și palmele la piept. Ești o virgină în fizică! Ok, ok, o să facem totul simplu, mai zise căutând pe după tejghea pentru a mima cu ceva. Ok, gata, aici. Zona de deasupra castronului cu terci – gesticulă ea cu emfază – e țesătura spațiului. Terciul în sine este substratul, propriu-zis spațiul dintre spațiu. Iar maimuțoiul ăsta – și ridică din bol un fruct de pădure mic și negru – este Wayfarer.

— Oh, abia aștept să văd asta, zise Dr Chef, odihnindu-și brațele de sus de partea cealaltă a tejghelei.

Kizzy își drese vocea și își îndreptă spinarea.

— Deci, ăștia suntem noi, continuă Kizzy, trecând fructul peste castron. Avem două margini de spațiu pe care să le conectăm, corect? Aici și aici, zise punctând cu un deget în terci și lăsând mici adâncituri la capetele opuse ale castronului. Așa că noi călătorim către o margine, vruuummm, iar toți oamenii care zboară pe lângă noi și ne observă sunt gen, pe toate stelele, iote-te ce navă demențială, ce geniu tehnician a putut să născocească un lucru ca ăsta, iar eu sunt, gen, oh, îs eu, Kizzy Shao, puteți să vă numiți copiii după mine, vruuummm, ș-apoi ne punem la locul de start, completă ea suspendând fructul de pădure deasupra terciului. Odată ce suntem pe poziție, pornesc sfredelul interspațial. L-ai văzut când ai zburat încoace? Monstrul ăla de mașinărie agățat de burta noastră? E o bestie! Merge pe celule ambi. Nava noastră întreagă n-ar putea să înghesuie grămada de alge de care avem nevoie ca să o alimentăm. Ah, și te avertizez de-acum, e zgomotoasă ca dracu’, așa că să nu te panichezi cât timp facem treaba asta. Nu-i ca și cum am exploda sau ceva. Așa că, da. Sfredelul se încălzește. Apoi străpungem, zise trântind micul fruct direct în terci. Și de-aici devine ciudat.

— Ciudat cum? întrebă Rosemary.

— Păi, noi suntem niște amărâte de mici creaturi tridimensionale. Creierele noastre nu pot procesa ce se întâmplă în substrat. Tehnic, substratul e în afara a ceea ce noi numim timp normal. Să înțelegi ce se petrece mai exact acolo ar fi ca… ar fi ca și cum ai cere cuiva, unui uman, mă refer, să vadă în infraroșu. Pur și simplu nu putem s-o facem. Deci, în substrat simți că ceva e în neregulă cu lumea, dar nu prea poți să pui degetul unde și cum mai exact. E foarte, foarte ciudat. Ai tras vreodată dafinil?

Rosemary clipi des. De unde venea ea, nu prea se întreba așa direct, la micul-dejun, despre halucinogene ilegale.

— Nu, nu am tras.

— Hmmm… Păi, e cam la fel. Percepția ta vizuală și noțiunea ta temporală se fut complet, însă diferența e că ai în orice clipă controlul perfect asupra situației. Când studiezi pentru licența de tunelare – asta e separat de studiile tehnice de bază, deci, crede-mă, sunt extra bucuroasă că n-o să mai fiu nevoită să calc vreodată pe la vreo școală –, trebuie să exersezi chestii de tipul repararea motoarelor sau preluarea comenzilor după ce iei o doză de sofro, care e de fapt o versiune stupidă și diluată, reglementată de guvern, a dafinilului. Cea mai groaznică temă pentru acasă, crede-mă. Dar te obișnuiești și cu asta.

Își băgă mâinile în terci, scotocind după fructul ascuns.

— Așa, reluă ea. Deci suntem cu toții niște biluțe aflate pe pastile, iar nava împinge prin substrat, eliberând balize pentru a forța tunelul să se mențină deschis. Balizele sunt destinate la două lucruri. Primul, păstrează intact tunelul, împiedicându-l să colapseze. Doi, ele generează câmpul făcut din aceleași tipuri de particule și corzi precum spațiul nostru normal.

— Spațiu artificial, încuviință Rosemary.

În sfârșit, un concept pe care-l putea înțelege și ea, în mare măsură.

— Dar de ce ar fi nevoie de asta? reluă ea șirul întrebărilor.

— Ca să fie o drumeție plăcută pentru oricine călătorește prin. De-aia nu observi nicio diferență când ieși la capăt de tunel.

— Și nimic din toată treaba nu perturbă spațiul de afară? Adică spațiul de aici, al nostru.

— Mnu, nu dacă faci totul ca la carte. De-asta suntem noi profí.

Rosemary făcu semn spre terci.

— Și atunci cum ieșim din substrat?

— Ok, spuse Kizzy, începând să târâie fructul prin terci. Odată ce am ajuns la punctul nostru de ieșire, ne îmbulzim înapoi prin tunel.

Vârî o lingură în castron, cu partea lungă sprijinită de muchia bolului, ca o catapultă, și își ridică pumnul.

— Kizzy, interveni Dr Chef, cu o voce plată, dacă îmi trântești terci pe blatul meu frumos și curat…

— N-o să, n-o să. Tocmai mi-am dat seama că n-ar merge. Demonstrația mea genială are fisuri, se încruntă ea. Nu pot să împăturesc niște terci.

— Ia de-aici, spuse Dr Chef, dându-i două șervețele de pânză. Unul pentru mâna ta, unul în scop educațional.

— Ah! exclamă Kizzy, ștergându-și terciul de pe degete. Perfecto!”

Copyright Editura Herg Benet

Posted by Liviu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s