Ce Citește Liviu 82: Andrew Michael Hurley – Ținutul Loney

Posted: Decembrie 16, 2016 by fansf in Horror, Lecturi, Noutate, Premii non-SFFH, Premii SFFH, Recenzii, Suspense
Etichete:, , , , ,

25458371 25897809 28388563 

Andrew Michael Hurley – Ținutul Loney (The Loney, 2014) 376p., TPB, 13×20, Trei, București, 2016, Colecția Fiction Connection, Trad. Mariana Piroteală, Red. Mihaela Ionescu, 39 lei, ISBN 978-606-719-540-8

Premii: Costa Book Award for First Novel 2015

Nominalizări: James Herbert Award 2015

Nota Goodreads: 3.33 (5210 Note)

În ciuda faptului că editura Trei publică aproape numai romane excelente în colecția Fiction Connection, în care au apărut până acum cărți semnate de autori de seamă, romanul de față, ”Ținutul Loney” , a trecut relativ neobservat la noi. Nu-mi pot explica motivul (poate din cauză că nu scrie pe copertă Dan Brown sau J.K. Rowling), poate de vină o fi fost și publicitatea relativ modestă care i s-a făcut, însă nu prea am auzit vorbindu-se de el în mediul virtual în care mă învârt de obicei. Ce mi-a atras însă atenția la el au fost recomandarea lui Stephen King de pe copertă și titulatura de „capodoperă gotică” făcută de The Guardian. Despre Andrew Michael Hurley mărturisesc că nu mai auzisem până la acest volum, deși, nu știu de ce, am tresărit un pic când i-am văzut numele pe copertă (probabil că mă gândeam că editura Trei s-a apucat din nou să publice SF și a sărit tocmai la un roman de Kameron Hurley). Așa că la Gaudeamus, printre alte bunătăți pe care mi le-am ales de la standul editurii Trei, s-a numărat și ”Ținutul Loney” al britanicului Andrew Michael Hurley.

Descrierea editurii: „Plasat într‑un ținut sumbru de pe coasta de nord a Angliei, numit Loney, romanul lui Andrew Michael Hurley trasează ciudatul pelerinaj al unui grup alcătuit din personaje neobișnuite, la un vindecător al locului. Pelerinajul este inițiat de mama naratorului Smith, care speră să găsească un leac pentru muțenia și dificultățile de învățare de care suferă fiul ei, Hanny. Tensiunea crește pe măsură ce între membrii grupului apar disensiuni, localnicii încep să se poarte ciudat, iar o cameră secretă este descoperită în casa unde stau. În scurt timp, Smith și Hanny se trezesc prinși într‑o situație care le depășește puterea de înțelegere și care urmează să le schimbe viețile pentru totdeauna”. Nu mi-aș fi închipuit că voi mai întâlni vreodată în vreo carte un caz de îndobitocire a omului din cauza religiei așa cum am întâlnit în paginile de început ale celebrului Carrie, de Stephen King. Un exemplu clasic al prostiei crase pe care un om, fie el și educat, așa cum se pretinde a fi Esther, mama celor doi protagoniști ai romanului de față, îl poate etala din cauza unor convingeri religioase cu care a crescut și pe care le-a cultivat în mod constant de-a lungul vieții, beneficiind și de tăcerea unui soț pasiv, care i s-a opus prea puțin și prea târziu.

Să nu fiu înțeles greșit, mama celor doi băieți nu e vreo maniacă religioasă, care și-ar ucide soțul, copiii sau vecinii în numele religiei, nu, ea este o persoană mai discretă, mai liniștită, mai puțin categorică, însă la fel de determinată în a-și impune voința și convingerile cu orice preț. Încă de mici, cei doi frați, Smith (naratorului nu i se atribuie și un prenume, el este pur și simplu prezentat cu numele de familie sau cu porecla Tonto) și Hanny, s-au înțeles de minune. Smith e un băiat normal, a cărui copilărie însă pare frântă din cauză că frățiorul său este înapoiat mintal și are nevoie de grija sa permanentă. Nu știu cu ce sunt ocupați părinții săi tot timpul, cert este că Hanny nu se înțelege decât cu fratele său, acesta fiind cel care îi anticipează nevoile și dorințele și cel care îl poate feri de necazuri. Iar atunci când cei doi frați sunt nevoiți să meargă alături de familie și de câțiva prieteni apropiați ai familiei în tradiționala excursie de Paști la altarul din Moorings, în apropiere de Ținutul Loney, un loc straniu, învăluit tot timpul în ceață și udat de ploi nesfârșite și reci, situat între râurile Wyre și Lune din comitatul Lancashire, de pe coasta de nord-vest a Marii Britanii, lucrurile încep să se precipite. Ca idee: preotul agreat de mama celor doi protagoniști moare și este înlocuit de un preot irlandez cu concepții un pic diferite, iar în viața celor doi frați apare o misterioasă fată în scaun cu rotile, care le dă existențele peste cap.

Prezentarea cărții spune că povestea a fost inspirată de educația catolică a autorului, de poveștile din folclorul englez și de peisajul din partea de nordvest a ținutului Lancashire. Un ținut primejdios, mlăștinos, scăldat de fluxuri și refluxuri imprevizibile, care transformă malurile în adevărate capcane mortale. O atmosferă tare sumbră și deprimantă domină paginile acestui roman. O atmosferă indusă, pe de o parte, de Ținutul Loney și de vremea morbidă ce pare că scurtează ziua și lungește noaptea (chiar și-a minții), și, pe de altă parte, de tema dominantă, cel puțin în opinia mea: religia și rolul său în creșterea și educația copilului sau ce se întâmplă atunci când necazurile copleșesc și aduc la disperare un părinte, determinându-l, în cele din urmă, să-și pună ultima speranță în ajutorul divin. Nu m-am simțit deloc confortabil citind acest volum (din fericire, am fost ferit de îndoctrinarea religioasă de-a lungul copilăriei, deși am avut o bunică ce mă silea în unele duminici să merg cu ea la biserică și care și-a dorit tare mult să devin preot), mai ales datorită subiectelor atinse și a stupidității mamei celor doi băieți.

Nu pot spune că mi-a plăcut volumul în mod deosebit. Povestea se citește destul de lejer, chiar dacă înaintează anevoios și pare că se poticnește în reflecții și introspecții atunci când devine mai interesantă. Am tot așteptat elementele de supranatural până spre ultimele pagini, deși mă văd nevoit să recunosc faptul că ideea de final și rezolvarea ei salvează cartea. N-aș numi-o chiar cartea anului, deși poate că cei care i-au acordat acest titlu în Marea Britanie au văzut unele lucruri care mie mi-au scăpat (același lucru se poate spune și despre Stephen King, care a catalogat-o drept “O reușită uluitoare”). Un mare minus i-l dau traducerii: sunt sigur că n-a fost o traducere ușoară, căci are numeroase descrieri și întoarceri din condei, însă traducerea pare că scârțâie din cauză că povestea este narată la persoana întâi singular și în cadrul aceleiași fraze se amestecă tot timpul perfectul compus cu imperfectul. Rezultatul, un ghiveci care strică mult din farmecul poveștii.

Posted by Liviu

Anunțuri
Comentarii
  1. milosdumbraci spune:

    King a zis și pe Robocalipsa că-i o minunăție și mie mi s-a părut slabă și copie de World War Z, așa că nu mă surprinde că nu i se confirmă lauda…

    Apreciat de 1 persoană

  2. ALIEN spune:

    Eu nu as baga mana in foc ca Stephen King ar fi spus asa ceva despre carte. Mai degraba cred ca e o adaugire a editurii care sa-i ademeneasca pe cititori.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s