Ce citește Liviu 102: Fabio Geda & Marco Magnone – Berlin I, II & III

Posted: Martie 20, 2017 by fansf in Distopie, Lecturi, Post-Apocaliptic, Recenzii, SF, YA
Etichete:, ,

28517263 30755633 34429302

Fabio Geda & Marco Magnone – Berlin I: Focurile din Tegel (Berlin: I fuochi di Tegel, 2015) 192p., HC, 13×20, Corint Junior, 2015, Trad. Geanina Tivdă, Red. Teodora Nicolau, 29.9 lei, ISBN 978-973-128-636-5 

Fabio Geda & Marco Magnone – Berlin II: Zorii din Alexanderplatz (Berlin: L’alba di Alexanderplatz, 2016) 224p., HC, 13×20, Corint Junior, 2016, Trad. Geanina Tivdă, Red. Adelina Boicu-Dragomir, 29.9 lei, ISBN 978-973-128-689-1

Fabio Geda & Marco Magnone – Berlin III: Bătălia din Gropius (Berlin: La battaglia di Gropius, 2016) 224p., HC, 13×20, Corint Junior, 2016, Trad. Geanina Tivdă, Red. Adelina Boicu-Dragomir, 34.9 lei, ISBN 978-973-128-719-5

Pentru fanii distopiilor cu adolescenți și copii care se căsăpesc între ei nu numai pentru supraviețuire și hrană, ci și pentru a dovedi cine e cel mai tare rămas pe planetă după ce un virus misterios și cu comportament anapoda (o temă recurentă des abordată de scriitorii rămași în pană de idei) a eradicat toți oamenii mai mari de optsprezece ani (nu cred că poate exista în natură un virus atât de discreționar, care să se declanșeze doar după ce ai împlinit optsprezece ani, în cazul lumii imaginate de cei doi scriitori italieni, dar mai știi?), editura Corint Junior propune o serie ce va număra șapte volume. Deja au apărut trei în țara de origine și la noi, în timp ce zilele trecute a fost dată publicității și coperta celui de-al patrulea volum, ce va apărea probabil și la noi în primăvară (sper; editura Corint a promis că la anul se va încheia seria, deci vor mai fi două anul acesta și două la anul, cel puțin teoretic).

Cum scriam și mai sus, Fabio Geda și Marco Magnone n-au inventat nimic nou, iar poveștile din cele trei volume decurg natural, fără prea mari surprize, către un deznodământ cu atât mai tragic cu cât toate personajele sunt tineri de cel mult optsprezece ani. O lume muribundă, într-un Berlin muribund, în care populația a fost decimată de un virus nemilos. Am uitat să precizez că acțiunea se petrece în anul 1978, ceea ce transformă povestea într-o ucronie, adică o situație în care un eveniment istoric este alterat în mod voit pentru ca viitorul să capete o turnură complet diferită (un exemplu perfect de ucronie este „Omul din Castelul Înalt”, de Philip K. Dick). Bun, deci este anul 1978 și în Berlin n-au mai rămas decât copiii, adulții au plecat într-o lume mai bună (probabil că orice lume era oricum mai bună  decât cea în care un oraș întreg și familiile din acesta trăiau divizate în două de un zid ridicat ca formă de pedeapsă pentru ororile din urmă cu trei decenii), fiind complet eradicați de un virus misterios. Dar viața grea de dinainte i-a călit pe copii, așa că o duc surprinzător de bine și în lipsa părinților: s-au format cinci grupuri, ce-și duc viața în zonele în care s-a întâmplat să-i surprindă apariția virusului. Cele cinci grupuri sunt mai mult sau mai puțin numeroase și s-au cristalizat în jurul unui lider (sau doi) ceva mai matur, mai dur și mai mânat de intenții mai mult sau mai puțin nobile.

Și avem așa: Gropiusstadt, condus la început de Sven, un tânăr ce supraviețuiește miraculos până la nouăsprezece ani, apoi, în mod surprinzător, de Karl, de numai cincisprezece ani; Havel, un grup de fete conduse de Nora, ce par victime sigure la început, dar care au apoi un cuvânt greu de spus în lupta pentru supremație dintre grupuri; Reichstag, unde s-au strâns niște caractere (caractere, nu personaje) care mai de care mai ambițioase și mai căpoase, motiv pentru care, mai ales după dispariția celor doi lideri, luptele interne par că se vor întinde la nesfârșit; Zoo, un grup mai mic, ce-și duce veacul în jurul grădinii zoologice și din rândul căruia se remarcă Lupul și Castorul; și, în sfârșit, Tegel, un grup de psihopați ce par evadați direct de la balamuc, care sunt conștienți că au doar câțiva ani la dispoziție și trăiesc după principiul că viața trebuie trăită din plin: o continuă spirală de violență, prostie și inconștiență în cadrul unui grup ce oferă probabil cel mai de coșmar personaj adolescent cu care v-ați întâlnit în ultima vreme – mă refer, evident, la Wolfrun.

Aventurile se țin lanț, din acest punct de vedere seria se ridică la înălțimea cerințelor fanilor: trădări, acțiune, moarte, disperare, alianțe formate și destrămate în funcție de interese, prietenii legate și apoi dezlegate și crâmpeie de trecut ce ajută enorm cititorul să-și formeze o idee destul de clară despre caracterul personajelor descrise aici și despre condițiile care i-au transformat în ceea ce sunt acum – aici am admirat nu de puține ori talentul celor doi autori de a construi personaje autentice, cu bune și cu rele, și nu oricum, ci voalat, prin intermediul unor întâmplări din trecuturile personajelor, trecuturi care sunt aproape la fel de triste ca și prezentul în care trebuie să se lupte cu pantere evadate de la zoo, ei între ei sau cu proprii demoni interiori.

Este o serie care se citește ușor, în ciuda pleiadei de personaje ce populează Berlinul în aceste ultime zile ale speciei umane. Nici nu e nevoie să le reții pe toate (nici n-ai cum, dacă n-ai cumva memorie de elefant, ceea ce nu e cazul meu), căci te ajută mult schema de la începutul volumelor doi și trei, cu cele cinci grupuri și cu membrii marcanți ai acestora. Într-o lume tristă, sumbră, sadică și nemiloasă, niște copii la fel de nemiloși își duc traiul de azi pe mâine mai ales ucigându-se între ei într-o continuă luptă pentru supremație, căci știu că după ce vor face optsprezece ani îi mai așteaptă doar neantul. Într-o lume crudă, stăpânită de un virus nimicitor ce le spune oamenilor stop la vârsta de optsprezece ani, nici nu e de mirare că nimeni nu a mai rămas prea întreg la minte. Dar o rază firavă de speranță tot rămâne, și unora le-a mai rămas un dram de onoare, un pic de simț al datoriei și-un pic de inimă și milă pentru ceilalți. Timid, dar totuși soarele răsare zi de zi. Și dacă se mai nasc și copii, atunci poate, doar poate că omenirea mai are o șansă. Poate că undeva, departe, într-un laborator secret, cineva lucrează la un antivirus. Iar dacă acești copii ar renunța la a se mai ucide între ei, atunci poate că omenirea mai are o șansă. O șansă mică, dar o șansă.

Sincer, eu nu le găsesc nicio vină (bine, mai puțin lui Wolfrun, care e doar o psihopată sadică și-un tiran în devenire) acestor copii transformați în monștri. Pentru că, lipsiți de dragostea și îndrumarea părinților, care nu se mai află alături de ei pentru a-i ghida și-a-i ajuta să facă diferența dintre bine și rău, nemaipomenind de faptul că sunt conștienți că zilele le sunt numărate (virusul care se declanșează în apropierea vârstei de optsprezece ani), nici nu e de mirare că au ajuns cum au ajuns. Și, ținând cond de condițiile actuale, fiind nevoiți să învețe să vâneze, să pescuiască, să scormonească prin gunoaie sau să cultive legume și să adune lemne de foc, eu zic că se descurcă admirabil.

Plusuri: o poveste sumbră, bine închegată, în care aventurile se succed cu mare repeziciune, și câteva personaje foarte, foarte bine realizate. Bonus: trucul folosit de autori pentru conturarea unor tipologii de personaje prin prezentarea unor situații din trecutul protagoniștilor. Cu ajutorul acestora îți poți face o idee despre cum era lumea de dinainte, precum și ce s-a întâmplat în zilele precursoare declanșării virusului.

Minusuri: ideea din spatele virusului discreționar mi s-a părut complet stupidă; mulțimea de personaje mai mult sau mai puțin relevante îngreunează lectura și te împiedică uneori să te concentrezi asupra celor care chiar contează; traducerea scârțâie în anumite locuri, mai ales când vine vorba de concordanța timpurilor verbale și când se folosește eronat imperfectul în loc de mai mult ca perfect (sper că-mi aduc aminte bine), plus lipsa conjuncției „și” din cadrul frazelor, care se întâmplă prea des pentru a fi considerată o scăpare de redactare sau o simplă neatenție (da, știu, este o serie pentru tineri, dar asta nu înseamnă că traducerea trebuie să scârțâie din punct de vedere gramatical.

Concluzii: o serie care promite destul de mult. Autorii au destulă imaginație și personajele sunt schițate suficient de bine încât să te facă să suferi alături de ele sau să le urăști cu patimă (lui Wolfrun i-aș suci gâtul cât ai clipi dacă mi-ar pica în gheare și aș participa și eu la poveste). Știu, e o serie lungă, ce va număra șapte volume, dar cărțile sunt subțirele și se citesc foarte repede, fără a plictisi cititorul cale de sute și sute de pagini (de fapt, dacă mă gândesc mai bine, cred că toate cele șapte volume ar alcătui laolaltă un volum ceva mai ambițios de-al lui Brandon Sanderson). Și, da, recunosc, voi citi și celelalte volume, fără a mă simți câtuși de puțin vinovat.

Posted by Liviu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s