Nota Goodreads: 3.67 (3784 Note)
De la Mary Shelley și al său „Frankestein” încoace, trecând prin legile roboticii ale lui Asimov, prin Terminatorii lui Cameron și ajungând chiar până la un episod (pe care l-am urmărit cu gura căscată de uimire) din Elementary, s-a tot scris (și vizionat) despre creatorul și creația sa pornită să-l distrugă odată ce capătă conștiință. Îmi amintesc cu ce teamă crescândă am urmărit aventurile lui Arnie Schwarzenegger și Lindei Hamilton în celebrele Terminator I și II (unul din puținele cazuri în care continuarea este mai bună decât originalul). Gândul că în viitor vom fi nu înlocuiți, ci vânați de mașinării inteligente (acum îmi aduc aminte și de un robot nebun din Robocop, nu mai știu al câtelea episod) era unul extrem de neliniștitor, deși eram conștient că va mai trece ceva timp până când tehnologia va avansa suficient de mult încât să poată fi creată Inteligența Artificială (un alt film incomod îmi vine acum în minte, unul care se numește exact AI, după o povestire de Brian Aldiss). Dar, la cum se mișcă lucrurile în ziua de azi și la cum avansează tehnologia… nu cred că va mai dura mult.
Editura Nemira a publicat primul volum al dipticului (deocamdată, Daniel H. Wilson a răspuns cuiva pe Goodreads că are conturată în minte o trilogie a roboților, dar acum este implicat în alte proiecte și un volum trei nu reprezintă o prioritate) Robopocalipsa în urmă cu doi ani, odată cu un facelift al aparițiilor din cadrul celei mai longevive colecții de literatură SF de la noi: este vorba, evident, de Nautilus. Nu știu cât de bine a fost receptat acel prim volum de publicul român (eu însumi m-am declarat oarecum dezamăgit de el, căci mi s-a părut influențat de celebrul Războiul Z al lui Max Brooks, doar că acum aveam de-a face cu roboți, nu cu zombi), cert este că au trecut doi ani până să apară volumul doi, cel de față, iar între timp eu am uitat tot, mai puțin faptul că omenirea este aproape complet exterminată de o Inteligență Artificială pusă pe distrugere. Noroc cu un robot, cu o fetiță modificată de mașinării și cu o mașinărie japoneză în care s-au trezit brusc conștiința și simțul civic. De fapt, morala rămâne doar una: oamenii rămân tot oameni și singurul lucru pe care-l merită de fapt omenirea este pieirea. Din cauza naturii oamenilor, evident.
Descrierea editurii: „Mathilda Perez, fetita care are acces la comunicarea pe cai ascunse, vrea sa-i salveze viata fratelui ei si, in plus, trebuie sa identifice o noua amenintare. Pe de alta parte, in randurile celor din neamul Osage, supravietuitorii obositi se straduiesc sa redevina razboinici. Iar de pe malurile unui Tokyo devastat inventatorul Takeo Nomura si iubita lui fac o descoperire uimitoare in ocean. Cu ajutorul unei subtile cunoasteri a tehnologiei robotilor, Daniel H. Wilson inventeaza o lume suprarealista, la doar un pas de lumea noastra. Fata in fata cu o noua provocare, Archos R-14 poate fi singura speranta de supravietuire.”
Scriam în minirecenzia de pe Goodreads că lectura acestui volum doi mi s-a părut foarte greoaie în primele o sută de pagini. Pun acest lucru pe seama a două lucruri: m-am dezobişnuit de stilul autorului, căci nu cred că stilul său s-a schimbat de la un volum la altul, şi abundența de personaje şi de puncte de vedere din care este narată povestea fragmentează cartea şi afectează cursivitatea acțiunii. Ştiu, avem de-a face cu un roman hard-SF de genul poveştilor scrise în urmă cu şaizeci-şaptezeci de ani de Isaac Asimov, deci nicidecum nu putem avea pretenții legate de poveşti lirice. Dar… Să numărăm doar câte personaje participă la narațiune: Lark Iron Cloud, Hank Cotton, Vasili Zaițev, Mathilda Perez, Nouă Zero Doi, Nolan Perez, Cormac Wallace, Takeo Nomura, Mikiko, Arayt Shah. Cred că asta spune totul despre fluența poveștii, deși nu înseamnă că nu te poți bucura de ea, mai ales dacă o citești cu atenție.
M-am simțit tare trist citind unele părți din carte, căci, în final, mulți scriitori de SF ce scriu despre apocalipse, indiferent că sunt cauzate de zombi, de mutanți, de asteroizi sau comete, de roboți sau de invazii extraterestre, ajung la o singură concluzie: ființa umană tinde spre autodistrugere. Căci nu numai roboții sau extratereștrii sau zombii ne împing spre distrugere. Nu, ne-am putea lipsi lejer de ajutorul lor, căci reușim destul de bine să o facem și singuri: lăcomia, prostia, nepăsarea, cruzimea, lașitatea, egoismul, setea de putere, toate defectele omului contribuie din plin la această distrugere. Credeți că tribul de amerindieni și-ar fi continuat netulburat existența după ce Archos R-14 a fost învins? S-ar fi întors la vânătoare liniștiți membrii acestuia? Credeți că cei care-i atacă pe supraviețuitorii din subteranele orașului New York ar fi avut neapărat nevoie de impulsul malefic oferit de noul nemesis Arayt Shah? Eu nu cred așa ceva. Setea de putere a unor oameni n-are limite și nu s-ar sfii să calce pe mormane de cadavre ca să capete cât mai multă. Un roman crud, alert după prima sută de pagini, emoționant pe alocuri (două situații îmi vin acum în cap, căci nu chiar toți sunt cruzi, lași sau egoiști, în unele cazuri mai există și o rază de speranță – să nu uităm de sacrificiile pe care le fac atât unii oameni, cât și două dintre Inteligențe Artificiale – da, cred că le pot numi așa), un roman bun, poate chiar mai bun decât primul, un roman care vine ca o completare necesară a celui de dinainte. Bonus: scena bătăliei finale este epică.
Posted by Liviu
FanSF 