Ce Citește Liviu 77: Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul (2016), 176p., TPB, 13×20, Nemira, București, 2016, Colecția Nautilus SF, 25 lei, ISBN 978-606-758-771-5 

Recunosc că până să-mi trimită Alexandra de la Nemira lista cu aparițiile pregătite de editura Nemira pentru restul anului nici măcar nu auzisem de Ovidiu Eftimie. Nu citeam Times New Roman și nu avusesem răbdarea necesară să ascult în întregime infamul podcast ICR de la care a pornit cel mai lung șir de comentarii la care mi-a fost dat să asist de când mi-am făcut cont de facebook, un adevărat tabloid plin de bălăcăreli, de lamentări, de acuzații, de adevăruri dureroase, dar greu de recunoscut, și mă opresc aici. Am citit rezumatul poveștii Arhanghelul Raul când a fost postată pe pagina de facebook a colecției Nautilus coperta de mai sus și mi-am zis: deși e etichetată ca SF, eu aș încadra-o mai degrabă la urban fantasy cu vânători de demoni (cam ce scrie cu mare succes Richard Kadrey: seria Sandman Slim). Însă apoi am asistat când Ovidiu Eftimie a citit un fragment din cartea sa la RomCon, sâmbătă, pe 29 octombrie, și mi-a plăcut ce-am ascultat. Tot atunci mi-am dat seama că nici eticheta de roman SF nu este greșită: avem de-a face cu locomotive cu motoare cuantice, cu călătorii în timp, cu paradoxuri temporale, cu arme cu plasmă, cu porți interdimenionale, chiar dacă autorul a dorit să imprime o doză uneori prea masivă de umor în poveste.

Dar să vedem despre ce este vorba în carte: în urma contactului cu un TIR scăpat de sub control, Raul Malcea, cel mai de succes „creativ” din industria publicitară autohtonă, ajunge în Iad. Acolo e scăpat în râul Styx de un Charon bătrân și neglijent și devine invincibil și indestructibil, ceea ce duce la racolarea sa de către Hades, stăpânul adâncurilor, pentru a fi transformat în arhanghelul său, și trimis înapoi în lumea oamenilor, înviat adică, pentru a astupa gaura dintre universuri, a aduce înapoi în lumea întunericului creaturile indestructibile ce tot scăpau prin gaură și tot lucrau la ridicarea unui Turn Babel al Iadului și a mai captura și o creatură multi-dimensională genial denumită Desdemond Imposibilul. Pe Pământ va fi ajutat în cruciada sa de nașii lucrători la CFR de pe ruta București-Teiuș, în cadrul cărora lucrează și un agent SRI sub acoperire pe nume Petre Popescu. Iar de aici, totul devine un șir de aventuri care mai de care mai spumoase, mai amuzante, mai absurde și mai ieșite din comun. Pentru că, să nu uităm, trăim în România, un univers sărac și populat de săraci, un univers cu doar patru dimensiuni, pentru că doar atât își pot permite universurile populate de oameni săraci (financiar, spiritual, cu duhul, cu vorba sau cu mintea).

Pentru că nu-i ușor să fii nici măcar naș la CFR în România noastră dragă, unde totul se dă pe pile, unde viața-i scumpă, unde idioții cei mai mari au putere decizională supremă, ceea ce duce la un buget deficitar, care ne îngreunează tuturor existența. Da, chiar și nașii cei șpăgari, despre care lumea își imaginează că iau kile întregi de șpagă zilnic (și de-asta o duce greu și CFR-ul, nu pentru că mergi mai repede cu o căruță decât cu un intercity la care trebuie să-ți vinzi un organ vital ca să poți plăti un bilet pe ruta Constanța-Sighetu Marmației), o duc greu. De ce? Pentru că între două bilete compostate stau la taclale și pun de-o luptă cu demonii scăpați din Iad. Iar când se opresc la Teiuș, se opresc să lupte cu dracii, nu să joace zaruri sau să bea pălincă. Urcați-vă așadar în trenul tractat de locomotiva Șoapta lui Zamolxe, singura locomotivă (funcțională) cu motor alimentat de un generator care creează un câmp gravitațional, ceea ce-i dă putere să atingă chiar și viteze hiperluminice. Adio, așadar, bariere.

„- De ce-i zice, totuși, Șoapta lui Zamolxe? întrebă Raul.

-E o glumă de-a noastră. Trenul circulă aproape cu viteza sunetului, de-aia facem o jumătate de oră până la București. Și se aude și boom-ul sonic, normal. Știi cum se zice, când Dumnezeu vorbește chiar și-n șoaptă, tot te dor urechile”.

Un Dumnezeu care n-are altă treabă decât să șadă deghizată în chelneriță într-un bar din Brașov și să-și servească mușteriii. Dar doar cu băutură, nu și cu sfaturi. Căci a dat-o naibii de divinitate și de grijă pentru lumile pe care le-a creat și i-a lăsat pe cei care le populează să se preocupe de soarta lor. Așa că n-au mai rămas să lupte pentru a împiedica destrămarea țesăturii realității (oau! ce pompos sună! demn de un roman SF) decât Arhanghelul Raul, nașii de la CFR și agentul SRI sub acoperire Popescu.

Un roman care se citește cu sufletul la gură, plin de umor fin și nu prea, acid, cu vorbe de duh mai reușite (nu toate) sau nu și cu o desfășurare a acțiunii absolut halucinantă: lupte cu demoni scăpați din Iad, călătorii în timp, paradoxuri temporale, creaturi multi-dimensionale care cântă ca un cor de copii în timpul actului sexual, nași CFR blazați și învinși de sistem (dar care luptă până la ultima picătură de sânge cu dracii), un Scaraoțchi deghizat în contabil pentru că birocrații (și birocrația) reprezintă spaima supremă a omului din ziua de azi (chiar că mi-e groază să stau la ghișee, de unde sunt trimis la alte ghișee, aflate bineînțeles în celălalt capăt al orașului, pentru cea mai banală dintre hârtii), un roman care atinge puncte nevralgice ale situației în care a ajuns societatea în ziua de azi. Eu am rămas cu o întrebare în minte: ultima redută în lupta cu sistemul este să faci haz de necaz? Nu mi-au plăcut chiar toate glumele (de care cartea-i plină), nici n-aveau cum să-mi placă toate, și nici finalul cam abrupt, care mai megea, consider eu, lucrat. Dar cred că public există pentru o astfel de poveste și pentru un astfel de autor. Eu unul, cel puțin, aș mai citi povești de genul ăsta.

Posted by Liviu