Despre scriitorul Liviu Surugiu și despre nenumăratele sale premii nu mai are rost să vorbesc, căci deja s-a vorbit destul atunci când au reînceput să-i apară scrierile ce luaseră o pauză nepermis de lungă, după cum se va vedea și în cele ce urmează, când vom vedea cuprinsul volumului de față. Pot doar spune că l-am cunoscut pe omul Liviu Surugiu sau, mai bine spus, am făcut cunoștință cu omul Liviu Surugiu, la târgul de carte Gaudeamus din 2014, când eu am zis Liviu, iar el a spus tot Liviu, dar el e Liviu 1, pentru că e mai în vârstă 🙂 De atunci am păstrat legătura în mediul online și am mai schimbat câteva cuvinte pe ici, pe colo. N-am apucat încă să-i citesc precedentele creații, mă refer la romane, bineînțeles, dar am citit una din povestirile din volumul ce urmează în antologia Dincolo de Orizont, apărută la Millennium Books chiar înainte de târg, însă anul acesta mi-a dăruit un exemplar din nou lansatul său volum de povestiri, Rămășițele Viselor, la a cărui lansare din păcate n-am reușit să ajung, dar pe care am primit un foarte frumos autograf sâmbătă, când ne-am reîntâlnit și am schimbat vreo câteva cuvinte.
Povestirile din prezentul volum au apărut în două perioade diferite de timp și sunt grupate după cum urmează:
Perioada 1993-1994
Visându-l pe Mart Senson (Premiul JSF – Atlantykron 1994): unui tip încep să-i apară pe corp chipurile celor pe care îi visează, și nu doar simple portrete, ci figuri tridimensionale, pe scalp, pe piept, pe spate, pe vârfurile degetelor, niciun centimetru pătrat de piele nu scapă nemarcat. Groaznic, ce mai, căci până și fosta soție nu rămâne pe dinafară. Am perceput această povestire ca pe una horror, un horror din acela cum făcea pe vremuri David Cronenberg, până să-nceapă cu delirurile mistice. Excelent scrisă, mi se pare un început perfect pentru un volum de povestiri.
Adevărul despre Woopy (Premiul Juriului – Pozitronic 1995): o altă povestire excelentă, despre un băiețel ce ușor-ușor devine un maestru al jocurilor de lumini și umbre, care reușește să-și impresioneze și, în final, să-și îngrozească părinții. Plină de imaginație, cu o poantă de final care mi-a adus aminte de unele povestiri de-ale lui Isaac Asimov.
Mâinile lui Solomon (Premiul Supernova 1994): o altă povestire cu tentă horror, deși mai degrabă cred că s-ar încadra la genul fantasy; un boxer face un pact cu un nou manager, pentru a deveni cel mai iscusit boxer din lume, numai că acest manager se folosește de metode mai puțin ortodoxe de antrenament; nu spun de care metode, vă las pe voi să descoperiți într-una din cele mai reușite povestiri pe care am citit-o în ultimii ani. Nu degeaba a fost inclusă și în antologia păstorită de Michael Haulică, Dincolo de Orizont.
Visus (Marele Premiu Arsfan 1995): o povestire ceva mai lungă, aproape o nuvelă, despre tineri care se pot angaja ca să muncească și atunci când dorm și visează, la o uzină condusă de oameni ce par la început stăpâniți de cele mai nobile intenții; toate bune și frumoase până când doi tineri se îndrăgostesc în vis unul de celălalt și încep să se viziteze în orele de lucru din vis. O povestire dură și crudă, cum n-am mai citit de mult timp, nu horror, dar nici departe. Parcă seamănă un pic cu Soylent Green, numai că aici nu e vorba de hrană, ci de altceva.
Castelul Câinilor: o povestire cu câini, dar nu despre câini, cam așa cred că aș putea caracteriza această scurtă povestire. De cum am început să o citesc, m-am și gândit că ăsta-i Brussolo în formă pură; unul din cele mai crude finaluri pe care nu mi l-aș fi putut imagina, deși finalul pare că ar cam dilua densitatea și sentimentul de apăsare pregnant pe care l-am simțit de-a lungul poveștii.
Îngeri și Câini (Premiul ”Cea mai bună schiță” la Concursul Sigma – 1995): această mini-povestire imaginează un viitor în care nimeni nu mai poate ieși pe stradă neînsoțit de un câine și niciun câine nu mai poate umbla brambura fără stăpân; deci e ca și cum hingherii actuali ar putea arunca în dube și oameni, dacă aceștia sunt suficient de cutezători să umble fără câinele-pereche după ei; iar cel fără de câine devine un proscris, un paria, un anormal ce trebuie adus pe calea cea bună. Departe de realitate? Da, foarte, mi se pare destul de absurdă premisa, dar, totuși, reușește să te determine să-ți pui niște întrebări destul de incomode.
Perioada 2013-2015
Mart Senson Revine: continuarea povestirii Visându-l pe Mart Stenson, apărută la mai bine de douăzeci de ani; la fel de tulburătoare ca și prima parte, mi s-a părut totuși că nu se ridică la valoarea poveștii inițiale; să fie oare de vină faptul că a doua oară nu mai ai acel sentiment de nou, de inovație, așa cum se întâmplă de obicei cu continuările?
Grădina din Sicriu, Sicriul din Cușcă: morcovi uriași? mortofi uriași? Absurditate cât cuprinde? Alergături, atmosferă specifică romanelor lui Brussolo? Da, toate acestea, o poveste bună, chiar mi-a plăcut.
Daisy (Lucrare premiată de Gazeta SF în 2013): altă povestire cu câini, de fapt o schiță de vreo trei pagini, la fel de percutantă ca Îngeri și Câini, dar a cărei idee, la fel ca și în cazul povestirii de dinainte, nu m-a convins.
Evangelion: explorare spațială care mi s-a părut că o dă în misticism; meh, nu prea mi-a plăcut, deși are și câteva părți destul de interesante.
Renașterea: da, asta chiar mi-a plăcut, deși pare a fi o poveste conspiraționistă în genul lui Dan Brown; nimic mai fals, ar însemna să-i fac un mare deserviciu lui Liviu Surugiu comparându-i povestea cu însăilările sonspiraționiste ale autorului american.
Omul de pe Calea Victoriei: o poveste ce începe bine, continuă ca o poveste născocită de Kafka, pentru ca pe final totul s-o ia razna, devenind ușor absurdă. Realitate? Da, cum să nu: Ponta, Iohannis, Gorbaciov.
Înghețul (Finalist HBO – 2013): sincer, nu știu cum ar putea chiar și mărețul HBO să facă un film despre acest excelent scenariu; bine, au făcut ei altele și mai și, dar nu știu cum ar putea surprinde acest umor tipic românesc, iar înghețul ăsta colosal ar necesita mâna lui Roland Emmerich și geniul unui regizor care să surprindă ce pomeneam mai sus, căci este o poveste neaoș românească, una care mi-a plăcut foarte mult.
Bun, ce să spun. Poveștile sunt atât de diferite ca abordare, încât i-ar fi imposibil oricărui cititor să nu găsească una care să nu-i placă, iar ăsta cred că e și rostul unui astfel de volum. Unele mi-au plăcut foarte mult (Visându-l pe Mart Stenson, Renașterea, Mâinile lui Solomon, Adevărul despre Woopy), altele mai puțin, dar au reușit totuși să mă impresioneze suficient de mult încât să le rețin (Mart Stenson Revine, Visus, Castelul Câinilor), una sau două chiar deloc (Daisy, Îngeri și câini), dar, per ansamblu, este un volum bun. Și m-am convins că Liviu Surugiu, dacă va menține ritmul și calitatea textelor, va deveni unul din cei mai buni scriitori de literatură… să-i zicem speculativă, pentru că nu scrie doar SF, de la noi. Are talent, are determinare, știe să scrie, ce să scrie, cum să scrie, cât să scrie, are idei și știe să le pună în practică. Deci, pentru mine, a trecut proba prozei scurte (după care, de obicei, nu prea mă dau în vânt), acum abia aștept să-i citesc și romanele.
O bilă neagră pentru indiferența crasă și lipsa de respect pentru autori și pentru munca lor pe care o arată editura Tracus Arte, care nu se deranjează nici măcar să pună aceste cărți pe site, deci de promovare nici nu se pune problema. E jenant, ba chiar rușinos, să te prezinți astfel în anul de grație 2016 și să ai pretenția să vinzi volumele autorilor tăi, când tu nu te deranjezi nici măcar să le afișezi cărțile pe site.
PS: nu uitați de tripla lansare SF de la Brașov de sâmbătă, 9 ianuarie 2016, cu două volume de Liviu Surugiu, cel de față și nou-lansatul Eral, și cu Omul-Fluture, de Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, un eveniment organizat de clubul SF și Fantasy Antares, la librăria Okian, în prezența autorilor. Moderatori: Alexandru Lamba și Nic Dobre. Spor să aveți!
Posted by Liviu
FanSF 
Un gând despre &8222;Ce Citește Liviu 48: Liviu Surugiu – Rămășițele Viselor&8221;