Ce Citește Liviu 47: Andrea Camilleri – Mireasma Nopții

   

Andrea Camilleri – Montalbano VI: Mireasma Nopții (L’odore della Notte, 2001) 236p., MMP, Nemira, București, 2015, Colecția Suspans, Trad. Emanuel Botezatu, Red. Mihaela Stan, 25 RON, ISBN 978-606-758-281-9

Despre Andrea Camilleri, scriior italian născut în 1925 (da, ați auzit bine, creatorul celebrului detectiv sicilian a împlinit venerabila vârstă de nouăzeci de ani anul acesta), care a cunoscut celebritatea foarte târziu, odată cu publicarea primului volum cu aventurile lui Salvo Montalbano, la aproape șaptezeci de ani, am scris în revistele Suspans și Revista de Suspans, la puțin timp după ce am făcut un adevărat galop de sănătate și o cură de oxigen scicilian, citind cele cinci volume cu Montalbano publicate de Nemira până anul acesta (acum deja sunt șapte) și scriind despre ele aproape imediat. Asta e, sunt hulpav precum lupii flămânzi când vine vorba de anumiți scriitori (la fel s-a întâmplat cu Robert Jackson Bennett, ale cărui volume, în număr de cinci, le-am citit pe toate într-un singur an), iar Andrea Camilleri mi-a intrat la inimă de la primele rânduri.

Salvo Montalbano este un detectiv sicilian din micul orășel Vigata, în vârstă de cincizeci de ani, care are pe cap diverse delicte mai mult sau mai puțin importante (să nu uităm că e patria Mafiei, deși, dacă stau și mă gândesc bine, în niciunul din cele șapte romane citite de mine până acum nu a fost implicată Mafia), la a căror rezolvare contribuie o minte brici, o perseverență demnă de un adevărat copoi, o ambiție beton și un caracter plin de bunătate, mânat de intenții bune. Că aceste intenții bune nu îi fac pe toți cei din jurul lui să se simtă bine, ba chiar i-au creat lui Montalbano o salbă de dușmani și de inamiciții, ăsta e reversul medaliei. Căci nu-i poți intra cu ușurință pe sub piele acestuia, iar dacă te-ai dovedit antipatic de la început, atunci nu mai ai nicio șansă să o faci mai încolo.

De data aceasta Montalbano are de-a face cu o afacere aparent nu foarte tenebroasă: un escroc financiar a fugit cu banii cetățenilor din Vigata, Montelusa și alte sătucuri din împrejurimi, lăsând mulțimi de oameni spumegând de furie că au rămas fără banii de pensie strânși o viață întreagă. Două variante sunt propuse ca motiv al dispariției: ori acesta se distrează pe sacii cu bani într-o insulă din Oceania, ori mafioții i-au făcut ghete din ciment și l-au aruncat în mare. Montalbano e convinsă că acesta a fugit cu banii și se distrează ca un nabab, ceilalți sunt convinși că peștii se înfruptă cu voioșie din cadavrul fugarului. În urma lui a rămas o funcționară de vreo cincizeci de ani amorezată de el, care lucra la sucursala sociețății, că nu pot s-o numesc bancă, înființată de el pe plan local, o tinerică voluptoasă și nurlie, care a lucrat pentru el și care acum a rămas cu salariile neplătite, și un funcționar tinerel, care în mod oficial a fost trimis în Germania cu afaceri în numele escrocului. Iar când Montalbano începe să facă săpături, lucrurile murdare încep să iasă la iveală și să le dea celor implicați viețile peste cap.

Despre Salvo Montalbano și despre stilul lui Andrea Camilleri s-au scris tone de pagini, de către oameni mult mai pricepuți decât mine. Eu sunt doar un cititor care împarte cărțile în trei categorii: îmi plac foarte mult, deci e o plăcere să mă scufund între paginile lor, îmi plac mai puțin, le citesc ceva mai greu, dar tot încerc și, de cele mai multe ori, reușesc să găsesc ceva interesant la poveste, la personaje sau la stilul de-a povesti al autorului, ceva care să mă facă să o citesc și să spun câteva cuvinte despre ea, ori nu-mi plac deloc, dar tot le duc până la capăt, pentru că dacă mă apuc de un lucru, atunci încerc din răsputeri să-l duc până la capăt; aici treaba este un pic mai complicată și se poate stârni o seamă de discuții, dar nu e nici locul, nici momentul, nici n-am chef de ele, când am destule pe cap, inclusiv pe plan familial. Așa că poate vom relua această discuție, dacă are cineva chef, căci n-o să mă apuc să monologhez pe marginea ei, cu altă ocazie.

Dar pot spune despre poveștile cu Montalbano că pur și simplu îmi merg la inimă. Da, le ador, le iubesc, le venerez, simt un mare regret că nu știu italiană pentru a mă apuca de ele și a le termina pe toate în… zece zile, să zicem. Știu că sunt disponibile în engleză, dar stilul de scriere al autorului se pierde printr-o adaptare (cred că acesta e cel mai bun termen când ai de tradus un asemena limbaj, traducere sau tălmăcire par prea formale, ba chiar insuficiente), simt eu, ca simplu cititor, că se pierde mult din ce-a vrut de fapt autorul să transmită. Emanuel Botezatu face o treabă excelentă, probabil că și traducătorul britanic cu nume italian care face traducerile pentru Penguin se pricepe la fel de bine, dar ce sens ar avea să o citesc la a treia mână? Așa că rabd și aștept cuminte (e un fel a spune cuminte, căci pe primele cinci le-am citit într-un an, iar pe acestea două, Mireasma Nopții și Răbdarea Păianjenului, le-am citit la o lună distanță una de alta) traducerea în română, apoi mă reped flămând asupra ei. Da, recunosc, n-am răbdare, asta e, probabil am devenit dependent, cum devenisem acum câțiva ani de romanele cu San-Antonio, dar nu e nici măcar o plăcere vinovată, căci nu mi-e rușine deloc din cauza ei, pentru că până acum n-am auzit pe nimeni să se plângă că nu i-au plăcut poveștile cu Montalbano.

De ce îmi plac mie? Pentru că au de toate: intrigă polițistă solidă și alambicată, un personaj zdravăn și plin de o umanitate și de o normalitate care uneori îl scot din tiparele clasice ale poveștilor cu detectivi, personaje secundare pestrițe, iar aici nu mă refer numai la colegii săi (Catarella e primul care-mi vine în minte), ci și la pleiada de personaje decrepite, amuzante, fragile, meschine, trădătoare, demne de plâns, cu povești de viață de stai și te crucești, care condimentează romanele cu Montalbano și care le fac și mai spumoase și mai pline de viață decât te-ai aștepta în mod normal de la un roman policier. Dar cred că deja romanele cu Montalbano au ieșit din zona crime/mystery/policier și au intrat în zona cult, dar nu în cea pretențioasă și dramatică, unde de la o palmă primită de un copil se poate ajunge la un roman de patru sute de pagini, ba chiar și la două seriale (da, două, unul e prea puțin), ci în cea plină de viață, de personaje, de rețete culinare, de mici drame care nu te încarcă și nu te copleșesc cu dramatismul lor, de nu mai poți merge liniștit la culcare fără să te visezi noaptea compătimindu-le. Nu, sunt povești amuzante, dar cu o notă de dramatism atent dozată, iar personajul principal devine din ce în ce mai capabil de a trezi în cititor dorința de a afla mai multe despre el, despre omul Montalbano, cel care parcă devine din ce în ce mai împovărat de griji cu fiecare nouă poveste așternută pe hârtie de extraordinarul Camilleri. Bătrânețea, căsătoria, familia, persoana iubită, pensionarea, neputința, sănătatea din ce în ce mai șubredă, toate fac parte din cotidian și sunt inevitabile, așa cum se convinge și Montalbano pe zi ce trece, care începe să-și dea seama că nu va rămâne veșnic puternic și de neînfrânt, veșnic tânăr și capabil să radă zece farfurii de mâncare la o masă, după care să mai și alerge după un infractor tinerel și viguros. De citit și răscitit!

Posted by Liviu