Este unul din cei mai buni scriitori romani de sf iar prozele lui oscileaza de la sublim la magnific prin trairile pe care ti-le provoaca la lectura lor. Aceasta este surpriza de Paste pe care v-am pregatit-o si ii multumesc lui Costi pentru contributia lui destul de importanta. In cuvintele lui de incheiere a interviului gasiti tot ce as fi vrut sa spun si eu personal dar cu o mica adaugire -Promovati cu toate puterile voastre literatura romana de sf&f ,avem valori care le depasesc net superior pe cele straine, avem scriitori consacrati sau debutanti care au vina, stil si forta literara,sunt scriitori care te dau cu rotile pe spate si te fac sa exclami-Wow! Ce misto scrie!
Costi Gurgu s-a nascut pe 1 aprilie 1969 in Constanta si se pare ca poezia marii l-a facut sa se apuce de scris ca dovada fiind cele peste 40 de texte risipite prin diverse antologii,reviste,ziare si almanahuri. Are trei volume publicate ,in calitate de editor a nasit trei antologii si a cistigat 24 de premii ca scriitor. In rindurile ce urmeaza va prezint un amplu interviu cu Costi insotit si de citeva poze asa cum v-am obisnuit.
VN. Ai debutat in 1992 cu povestirea „Noaptea lui Wops”. Povesteste-ne despre inceputurile tale ca scriitor.
CG. Eu imi amintesc ca am debutat in primavara lui 1993, cu “Minunata Caoara” in Jurnalul SF. S-ar putea sa ma insel, dar asta este versiunea pe care am sustinut-o de-a lungul timpului.
Inceputurile mele ca scriitor se pot duce pina in prima parte a anilor ’80, cind am inceput sa frecventez cenaclul Solaris si sa-mi citesc productiile acolo.
Totusi, o istorie mai recenta ar putea incepe prin anii ’90, cind strinsesem deja vreo patru-cinci texte publicabile si le trimiteam la toate revistele de gen aparute dupa ’89. Majoritatea acestor reviste au disparut imediat dupa ce le-am trimis eu o povestire. Incepusem sa cred ca sint urmarit de un blestem, asa ca atunci cind am trimis la Jurnalul SF primul text i-am avertizat despre ce se poate intimpla daca-mi deschid scrisoarea. Desi ca sa-mi citeasca scrisoarea, ar fi trebuit s-o deschida…
Din fericire, i-am vizitat la redactie inainte de a apuca sa desfaca plicul si astfel am rupt blestemul. Sau cel putin eu asa imi explic supravietuirea lor dupa intilnirea cu mine.
VN. Ai ales sa scrii sf&f. De unde atita pasiune?
CG. Cred ca totul mi se trage din scoala generala, cind un coleg mi-a pus in brate “Seniorii razboiului”, de Gerard Klein. Eram, am impresia, in clasa a doua si mi s-a parut cea mai desteapta chestie pe care o citisem vreodata. Am recitit-o si intr-a sasea si desi mi-a placut la fel de mult, am inteles-o diferit. Dupa asta n-am mai indraznit sa o recitesc. Cred ca mi-a fost frica sa nu descopar ca nu mai imi place dupa o anumita virsta.
Imediat dupa Gerard Klein i-am descoperit pe H.G. Wells si pe J.–H. Rosny Aine, iar un alt coleg de generala (cel mai bun prieten al meu din acea perioada) m-a introdus in lumea almanahurilor Anticipatia (avea pile la un chiosc de ziare) si a vechilor reviste Anticipatia. In aceeasi perioada am dezgropat din biblioteca unui verisor o colectie pulp romaneasca, din anii ’50 sau ‘60. Nu mai tin minte cum se chema, dar pentru multi ani abia asteptam sa vina vara si sa ma duc la Constanta, sa-l vizitez si sa-i golesc rafturile de carti.
VN.In calitate de editor ai coordonat trei antologii: Vremea Demonilor, Cronicile Sangelui si Radharc. Te rog, spune-ne povestea „nasterii” lor!
CG. Tocmai ma intorsesem din Anglia. In Londra am fost membrul a trei cenacluri literare si am frecventat intilnirile fandomului britanic cu regularitate. Intilniri care se finalizau o data pe luna cu un cenaclu de seara, in camera de la etaj a pubului care ne gazduia. La aceste cenacluri si in fandomul britanic am descoperit tenacitatea cu care englezii (fie ei scriitori mainstream, fie scriitori de gen) produceau reviste, fanzine si antologii. E adevarat, este scump sa produci o publicatie si scriitorii nu au bani, dar daca vrei cu adevarat gasesti modalitati de a-ti indeplini planurile.
Asa ca entuziasmat de experienta mea din Anglia, am adunat citiva autori care imi erau colegi de generatie si le-am propus proiectul — un grup de scriitori care sa urmareasca dincolo de critica de cenaclu obisnuita si realizarea unor antologii de tip shareworld. Toata nebunia s-a intimplat la Calarasi, la Colocviul National de SF din 2000. Asa ca era firesc daca tot ne aflam in mijlocul unei adunari SF la care participau numai oameni din industrie (scriitori si editori) sa incercam sa atragem de partea noastra si o editura. Sau mai multe.
“Vremea Demonilor” a fost prima antologie la care am lucrat. Mihai-Dan Pavelescu a jucat rolul de cititor profesionist, iar Horia Ursu de publisher. A fost antologia la care am lucrat cel mai mult si care a format grupul din toate punctele de vedere. Proiectul care ne-a testat ca persoane, ne-a testat relatiile si convingerile si ne-a introdus in lumea reala a publishingului, dincolo de visele si idealurile noastre.
Intr-un final, antologia a fost publicata de Horia Ursu ca si un numar al revistei Fictiuni. Noi am aflat ca nu mai era antologie, ci revista, cind ne-a trimis exemplarele de autor.
Nucleul dur al grupului care a ramas a continuat cu “Cronicile Singelui”, pe care in urma dezamagirii primei antologii am propus-o direct lui Dan-Silviu Boerescu la ProLogos. Totul a mers bine pina la tipar. Cind cartea s-a intors de la tipar, am constatat cu uimire ca pachetul era de numai 50 de exemplare din cele 1000 comandate. Unul dintre angajatii editurii luase banii de tipar, pentru citeva dintre titlurile editurii si fugise in lume. Nu, nu este o gluma. Se pare ca banii de tipar pentru sase sau sapte titluri au fost mai mult decit de ajuns ca sa-si plateasca biletele de avion pentru el si familie si sa fuga.
Cert este ca am lansat “Cronicile Singelui” ca si carte de colectionar in numai 50 de exemplare semnate de autori. ProLogos a fost inchisa in urma loviturii date si autorii au ramas inca o data cu un gust amar.
Probabil ca daca nu am fi fost deja in lucru cu a treia antologie, “Radharc”, am fi renuntat. Asa insa, ne-am spus ca cel mai firesc era sa o terminam si pe a treia. Ursu m-a contactat prin 2005, la aproape cinci ani de la finalizarea “Radharcului” si m-a intrebat in ce stadiu se afla antologia, ca editura lui sta mult mai bine decit in 2000 si ca acum ar avea banii si siguranta sa o scoata sub format de carte. Astfel, la sase ani de la nasterea grupului Kult, a treia antologie a prins viata intr-un format normal si intr-un tiraj normal. De acum insa, grupul in sine era demult destramat, membrii sai risipiti in trei din cele patru colturi ale lumii.
VN. De unde iti vine inspiratia? Cum de scrii povesti atit de minunate?
CG. Multumesc mult pentru compliment. Raspunsul este foarte simplu si sta in intrebarea “cum ar fi daca?”
Orice lucru din jur poate provoca o intrebare sau o serie de intrebari “cum ar fi daca”. O melodie, cuvintele unei poezii, o pictura, o cladire, numele unei taverne, un dialog auzit intimplator in metrou. “Simt de parca timpul se scurge mai repede. Zilele sint mai scurte. Au acelasi numar de ore, dar parca se simt mai scurte, nu stiu cum…”, mi s-a plins cineva acum ani buni. Ei bine, cum ar fi ca de fapt timpul sa fie din ce in ce mai scurt pentru ca este bolnav, virusat? Sau si mai bine, cum ar fi ca timpul sa fie o boala iar un antivirus sa ne faca sa-l simtim din ce in ce mai scurt? “Ciuma de sticla” se bazeaza pe aceasta ipoteza de lucru.
VN. Ai cistigat 21 de premii, care este cel mai important pentru tine? Ce inseamna pentru tine ca scriitor aceste premii?
CG. Cu premiile din ultimii ani am ajuns la 24. Mai nou, desi nu are legatura cu scrisul, tocmai am ajuns pe lista de finalisti la Premiile Aurora, la categoria “Best Artist” cu ilustratia copertii lui Nina Munteanu. Mentionez nominalizarea, pentru ca Premiile Aurora sint premiile nationale canadiene de SF&F.
Cu premiile romanesti as vrea sa spun ca inseamna foarte mult. Din pacate, insa, in afara de un sentiment de multumire personala, in rest nu inseamna prea mult si nu cred ca vor ajunge vreodata sa insemne.
In lumea anglo-saxona, un premiu de marca inseamna solicitari din partea editorilor si a agentilor. Am vazut numeroase exemple aici de scriitori premiati sau nominalizati la un premiu important, cautati dupa aceea de editori si agenti. Contracte importante, cariere nascute in urma unui asemenea premiu.
In Romania premiile nu comunica acelasi lucru editorilor. Probabil ca nu comunica acelasi lucru nici cititorilor si atunci editorii nu au de ce sa se bazeze pe aceste premii pentru a semna cu scriitorii. As fi vrut sa spun ca premiile romanesti nu au cistigat inca greutatea si importanta menita de a atrage respectul si atentia cititorilor si automat a editorilor. Insa din pacate nici macar premii cu traditie cum sint Vladimir Colin sau Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor nu atrag un inceput de cariera.
VN. In anul 2009 ai fost printre cei alesi sa publice in antologia Ages of Wonders. Ce a insemnat pentru tine acest lucru ?
CG. A fost o surpriza din cele mai placute. In primul rind pentru ca a venit ca o invitatie personala la o antologie profesionista (chiar si fara garantia acceptarii) intr-o perioada in care eu abia ma apucasem sa-mi lucrez textele pentru piata nord-americana.
In al doilea rind, pentru ca tema nu mi-a dat posibilitatea adaptarii unuia dintre textele mele mai vechi. Am avut o luna ca sa scriu in engleza o povestire noua, intr-un moment in care imi lua luni de zile sa rescriu in engleza o poveste deja publicata in romana. Primul gind a fost ca sint foarte ghinionist — sa primesc o asemenea invitatie iar eu sa nu am timp indeajuns sa o onorez. Apoi, pur si simplu m-am apucat de scris si am reusit sa termin si varianta in romana si in engleza in timpul acordat.
In al treilea rind, pentru ca atunci cind mi-a venit mesajul de acceptare in antologie, a venit cu o lauda, iar nu cu o cerere de rescriere.
{Poza Lansare AgesOfWonder_2009 — Julie E. Czerneda si Rob St. Martin (cei doi editori ai antologiei) impreuna cu 7 din scriitorii prezenti in antologie. Rob este al doilea de sus din stinga. Dupa el pot fi vazuti Jana Paniccia, Brad Carson (tipul cu palarie de corsar), Tony Pi, Karina Sumner-Smith, Julie E. Czerneda si Costi.}
Acesta a fost momentul in care mi-am spus — bun, ceea ce se scrie aici este foarte diferit de ce se scrie in Romania si chiar in Europa, dar sint sanse. Acceptarea in “Ages of Wonder” a fost incurajarea de care aveam nevoie.
VN.In 2000 ti-a aparut primul volum, Ciuma de Sticla. Cum a fost acea perioada? Povesteste-ne si despre trairile tale de la acea vreme.
CG. Eram proaspat intors din Londra. Proaspat angajat la Playboy. Cu avintul pioneresc pe care mi-l daduse experienta englezeasca m-am dus la Muzeul Literaturii din Bucuresti si i-am spus lui Boerescu, pe care nu-l cunosteam atunci si care era seful cenaclului Muzeului, ca vreau sa citesc o povestire la Muzeu. Mi-a ris in fata si mi-a precizat ca nu oricine poate citi in cenaclul lui, ca toti trebuie aprobati mai intii de catre el si de directorul muzeului. Dar a acceptat sa-mi ia in considerare povestirea. O zi mai tirziu mi-a dat telefon si mi-a spus ca m-a programat peste o luna. De asemenea mi-a propus sa-mi fie agent si am acceptat.
In acelasi an am cistigat Premiul cel Mare la Colocviul National de SF de la Calarasi, pentru nuvela “Ciuma de Sticla”. Am format grupul Kult. Am prezentat proiectul Kult lui Adrian Sirbu, ca pe un proiect cultural in cadrul grupului Pro, iar Sirbu l-a aprobat.
Boerescu mi-a cerut un volum de povestiri pentru noua sa editura, ProLogos. Volumul s-a numit “Ciuma de Sticla”. Jumatate de an mai tirziu cistiga Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor si premiul Vladimir Colin.
Ce pot spune? Eram in al noualea cer. Totul parea perfect. 1999 si 2000 au fost niste ani buni.
VN.Textele tale(peste 40) au aparut in mai multe antologii, dar cel mai bun volum(best-of) este „Cronici de la Capatul Pamintului”. Cum s-a nascut ideea acestui volum? Care a fost contributia editorului Horia Nicola Ursu?
CG. Iarasi, multumesc pentru compliment. Ma bucur nespus ca ti-au placut “Cronicile”.
In 2010, eu si sotia ne-am hotarit sa facem o vizita parintilor in tara. Pentru ca tot ajungeam in Romania dupa atitia ani de absenta, m-am gindit ca ar fi frumos daca m-as reintilni cu prietenii din fandom. Asa ca i-am anuntat pe Mike Haulica si pe Cristi Tamas ca o sa fiu in Bucuresti si ca mi-ar placea sa particip la o sedinta de cenaclu, la ProspectArt si sa iesim la o bere.
Auzind despre aceasta reintoarcere acasa, lui Horia i-a venit ideea unui volum pe care sa-l lanseze cit eram in tara, ceea ce nu s-a intimplat nici la Radharc si nici la Retetarium. Era o oportunitate, mai ales ca venea la putin timp dupa “Ages of Wonder”.
Am strins textele noi si i le-am trimis lui Mike. Dar timpul scurt pina la sosirea mea (cam o luna si jumatate) a facut proiectul imposibil. Asa ca am ajuns in tara in 2010 si n-am avut nici o carte de lansat. Povestirile insa au ramas cu Mike si jumatate de an mai tirziu, Horia m-a contactat iar si mi-a zis ca totusi n-ar renunta la proiectul volumului personal. Daca eram de acord, Catalin Badea-Gheracostea urma sa fie editorul cartii. M-am bucurat sa-l am ca editor pe Catalin, asa ca am acceptat imediat.
VN.Retetarium are o poveste stranie.Volumul a aparut abia in anul 2006. Te rog istoriseste-ne intreaga poveste.
CG. Eram in primavara lui 1994, la ceremonia de decernare a unor premii. Ionut Banuta a venit sa ma felicite pentru premiul pe care tocmai il cistigasem si m-a intrebat daca participam la concursul de romane de la Nemira. Nu stiam de acel concurs, asa ca am incercat sa aflu cit mai multe de la el. Termenul de predare era la numai doua luni si jumatate din acel moment, juriul era de prestigiu, avindu-l pe Romulus Barbulescu drept presedinte, iar premiul consta in publicarea cartilor cistigatoare de catre Nemira. In doua saptamini terminam sesiunea de vara si as fi avut exact doua luni de vacanta ca sa-mi scriu romanul.
Ceea ce am si facut. L-am scris in doua luni si am predat personal manuscrisul in exact ultima zi. Romulus Barbulescu m-a sunat cu o saptamina inainte de decernarea premiilor si a vorbit cu mama (din pacate eram la scoala). Cuvintele domnului Barbulescu au insemnat de o suta de ori mai mult decit orice premiu. A fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea. Am cistigat locul al doilea la concursul de romane din 1994 si mi s-a inminat o diploma. Nu contractul promis.
Jumatate de an mai tirziu am reusit sa stabilesc o intilnire cu Vlad Popescu, la vremea aceea coordonatorul colectiei Nautilus. Mi-a spus ca sa nu-mi fac griji, o sa semnam si contractul, dar ca deocamdata are nevoie sa scriu un capitol in plus, explicativ. Explicativ? Da, sa explic ce se intimpla in carte, pentru ca s-ar putea sa fie cititori care sa nu inteleaga. Asa am scris “Cronicile lui Istorioth” de la sfirsitul romanului, in care un cronicar dintr-o generatie anterioara lui Morminiu, scrie istoria frililor verzi de la stabilirea in Caramiul Regal pina in prezent. Cronici care nu cred ca exista in versiunea de Retetarium publicata la Tritonic.
Dupa inca un an, am reusit sa am o alta intilnire cu Vlad Popescu, in care mi-a promis ca o sa faca tot ce-i sta in puteri sa ajunga la o concluzie cu Retetariumul. In primavara acelui an am trimis romanul la un concurs al unei edituri din Iasi. M-au sunat dupa o saptamina din Iasi, sa-mi spuna ca mi-ar fi dat premiul si mi-ar fi publicat romanul imediat, dar stiau ca Nemira detine drepturile. Le-am explicat ca nu exista nici un contract inca. Degeaba, nu vroiau sa intre in conflict cu Nemira. Am mai incercat inca o editura. Acelasi raspuns — nimeni nu vroia sa se puna rau cu Nemira. Iar Nemira intirzia sa-mi raspunda.
In vara care a urmat am plecat la Londra, la studii. M-am intors trei ani mai tirziu si la un an de la intoarcere, Nemira m-a chemat intr-o sedinta secreta, cu alti patru scriitori de SF&F. Ne-au cerut sa scriem cite un roman pentru ei, in stilul Asimov. I-am intrebat ce garantie imi dau ca dupa ce scriu un roman in stilul Asimov, care nu o sa ma reprezinte, ei chiar o sa cumpere acel roman. Nici o garantie. Asa cum a fost si cu Retetarium, pentru care nu am primit nici un raspuns in sase ani de zile, lucru care mi-a blocat publicarea lui la alte edituri? am insistat eu. Atunci am aflat raspunsul pe care il asteptam din 1994. “Retetarium” a fost premiat de un juriu extern, iar gusturile juriului nu au reflectat optiunile editurii Nemira!!!
Romanul premiat la concursul Nemira avea aproximativ 55000 de cuvinte. Care s-au ridicat la vreo 60000 cu acele Cronici scrise la cererea Nemirei. I-am dat aceasta versiune lui Boerescu, agentul meu literar la vremea aceea, sa o citeasca. El a fost primul care a venit cu critici reale si pertinente. In urma criticilor sale, m-am pus pe rescris si am ajuns de la 55000 la 90000 de cuvinte, fara Cronici. Mi l-a citit iarasi si l-am rescris a treia oara. Apoi am plecat in Canada.
In 2005 i l-am propus lui Mike Haulica la Tritonic si acesta mi l-a cumparat. In 2006 “Retetarium” era in fine in librarii.
VN.Dupa aparitia acestui roman multa lume te-a comparat cu Serge Brussolo.Te deranjeaza sau te onoreaza aceasta comparatie?
CG. Am sentimente amestecate. Binenteles ca ma onoreaza. Pe de alta parte tin minte si romanele de inceput ale lui Brussolo, in care dincolo de o imaginatie iesita din comun, stilul lasa de dorit. Si totusi, Brussolo este unul dintre acei scriitori foarte talentati care a avut o evolutie constanta si si-a invatat mestesugul pe parcursul calatoriei. Asa ca da, sint flatat de comparatie, desi tu esti singurul care o face!
VN. Esti membru SFWA.Poti sa ne spui care au fost pasii pe care a trebuit sa ii parcurgi pentru a ajunge la aceasta realizare?
CG. Sint membru asociat SFWA, statut care imi da 90% din drepturile unui membru deplin. Ca sa devii membru deplin, trebuie sa ai trei publicari profesioniste (asta insemnind ca respectiva publicatie plateste la rata considerata profesionista, de minimum cinci centi pe cuvint, are un tiraj si o distributie considerate profesioniste). Ca sa devii membru asociat, o singura publicare profesionista este de ajuns.
{Poza Stop-Watch Gang_adAstra_2011 — este grupul de scriitor pe care l-am fondat impreuna cu Tony Pi. De la stinga la dreapta, de sus in jos: Mike Rimar, Stephen Kottowych, Tony Pi, Ian Keeling (rindul de sus); Costi, Brad Carson si Suzanne Church (rindul de jos).}
VN. Cum te intelegi cu scriitorii de sf americani? Ce ne poti spune despre ei?
CG. Majoritatea lor sint foarte prietenosi si usor de abordat. Probabil ca si viata pe care o duc, jumatate din timpul lor petrecindu-l pe la diverse conventii, lansari de carte si evenimente cu fani, i-a educat sa fie atit de sociabili.
Sint respectuosi, asta insemnind ca desi nu cunosc nimic despre SF-ul European, ca sa nu mai vorbesc de cel romanesc, si nici nu-i intereseaza sa cunoasca, asculta cu atentie orice ai vrea sa le povestesti si chiar se implica in discutie. Surpriza este atunci cind te reintilnesti cu ei peste un an sau doi, sa-i vezi ca au tinut minte nu numai ca te-au mai intilnit, dar inclusiv ce le-ai povestit. Ceea ce este magulitor. Asa am devenit prieten cu Sawyer, Wilson, Schroeder, Czerneda si multi altii.
Ce pot spune, ma inteleg bine cu cei pe care-i cunosc si imi place viata pe care ei o duc. Ma refer la cei profesionisti, care traiesc din scris.
{Poza Eu&Rob — Eu impreuna cu Robert J. Sawyer la una dintre petrecerile lui anuale cu scriitori si editori.}
VN. Ce pasiuni ai? Care este cea mai mare dorinta a ta?
CG. Dincolo de scris, ma mai pasioneaza design-ul si ilustratia, filmul, calatoriile si istoria, asta ca sa vorbesc numai de pasiunile dominante.
Cea mai mare dorinta a mea ar fi sa fiu scriitor profesionist, adica sa cistig destul din scris ca sa-mi poata deveni activitatea principala.
VN.Ce planuri de viitor ai? Ce ne pregatesti in viitorul apropiat?
CG. Am fost nevoit in ultimii ani sa ma concentrez pe texte scurte, asa ca am neglijat romanele aflate in proiect. Anul acesta insa o sa incerc sa ma concentrez asupra unui roman putin mai special. Nu stiu daca o sa-mi iasa, este ceva ce n-am mai incercat pina acum. De aceea prefer sa nu dau detalii pina cind nu sint sigur ca o s-o duc pina la capat. Dar daca imi reuseste, vei fi primul care o sa afle.
VN.In 2011 ai primit Premiul Galileo, ce-ai simtit la auzul vestii?
CG. Cu orice asemenea ocazie simt o bucurie nemasurata, pentru ca imi spune ca desi sint departe de cititorii romani, totusi ei nu m-au uitat.
In situatia premiilor Galileo 2011, a mai existat insa o alta satisfactie pentru mine. Deoarece eu nu aveam cum sa fiu prezent la ceremonie, am vorbit cu tata sa-mi ridice el premiul. Este adevarat ca nu ma asteptam chiar sa fie invitat la microfon, iar cind am vazut pozele de la eveniment am fost mai mult decit surprins. Dar a fost si satisfactia de a-i fi oferit ocazia sa simta alaturi de mine mindria si placerea pe care un scriitor o poate simti in aceste rare ocazii. Asta a fost de fapt cea mai mare bucurie a acelui premiu.
VN.Poti sa faci o comparatie intre s.f.-ul romanesc si cel anglo-saxon{autori , editori, fani si relatiile dintre ei}?
CG. Sigur. Exista oarecare asemanari, dar sint mai multe diferente decit am vrea sa acceptam. Fiind “hraniti” cu SF&F american in proportii masive de catre editurile romanesti, sintem la curent cu ce se scrie in lumea anglo-saxona si teoretic asumam ca sintem in cunostiinta de cauza cu scoala de scris nord-americana si ca scrierile noastre sint puternic influentate de aceasta. Si sint influentate, insa la un nivel superficial. Scrierile romanesti sint cit se poate de diferite de cele nord-americane.
Editorii americani spun despre scriitorii canadieni ca sint ciudati si diferiti, dar macar au o scoala de scris care poate fi inteleasa in proportie de 80% de catre cititorii americani. Vorbim aici de scriitori precum Robert J. Sawyer, Robert Charles Wilson, Guy Gavriel Kay, Cory Doctorow sau Charles de Lint!
Asta in comparatie cu cei britanici, unde sint scriitori ce nu pot fi vinduti in America, atit de ciudati sint. Cum ar fi Jeff Noon sau Christopher Priest. In ce-i priveste pe europeni, ei bine, majoritatea sint de netradus. Sint incomprehensibili. Dar cel mai grav, nu sint “politically correct”.
Adevarul este ca autorii romani de gen incalca in mod constant majoritatea regulilor impuse de editorii americani, atit in privinta stilului, cit si a subiectelor, conceptelor, temelor si personajelor. Uneori aspecte care noua ni se par marunte reprezinta prapastii de netrecut pentru editorul american. De aceea am spus si repet — plasarea povestilor in America, de catre scriitori romani ce-si duc viata in Romania si poate n-au vizitat niciodata America, este o greseala. Cititorul roman se simte mai atras de o plasare a povestii in tinuturile familiare romanesti, iar cititorul american care ar pune mina pe o traducere ar descoperi falsul imediat.
{Poza Vali_…_Sandu_2009 — Este poza facuta dupa lansarea antologiei in 2009, in cadrul conventiei AdAstra. Alaturi de Vali, Adrian Craciun aka Aspoiu si Catalin Sandu, cunoscut scriitor de SF din Iasi si editor al antologiilor “Timpul Eroilor” 1 si 2.}
VN.In incheiere un mic discurs pentru fani si cititori dar si pentru fanul tau numarul 1.
CG. Nu prea imi place sa tin discursuri dar daca trebuie, probabil ca un subiect ce merita readus constant in atentia fanilor romani este sa devina realmente fani romani. Adica fani ai scriitorilor si creatorilor romani inaintea celor straini.
Daca vreti ca scriitorii romani sa creasca, sa fie din ce in ce mai buni si sa va aduca o placere din ce in ce mai mare, atunci acestia trebuie incurajati in permanenta. Iar incurajarea vine din mai multe directii:
— Cumparati cu precadere scriitori romani si numai daca va mai ramin bani si scriitori straini. Mai degraba imprumutati si impartiti carti ale autorilor straini cu ceilalti prieteni ai vostri, dar cumparati-va fiecare cite o carte a autorilor romani preferati. Nu de alta, dar Stephen King, Orson Scott Card sau Serge Brussollo fac oricum bani seriosi din cartile vindute pe piata lor nationala. In timp ce scriitorii romani fac bani putini si foarte rar.
— Raliati-va in spatele premiilor care vi se par ca au importanta si respectabilitate in Romania. Oferiti-le o greutate si mai mare pentru viitor, cu fiecare prieten de-al vostru care va vota si ulterior va cumpara autorii premiati.
— Cereti tuturor editorilor romani sa-si plateasca scriitorii. Sa-i plateasca, sau nu le mai cumparati cartile! Pentru ca banii pe care-i platiti pe carti se vor duce exclusiv la editor si distribuitor, in loc sa-l rasplateasca si pe autor.
Oricit de mare ar fi satisfactia de a-ti vedea numele tiparit pe o coperta, daca partea materiala lipseste, scriitorul respectiv nu va avea nici o incurajare de a mai scrie (in fond si-a vazut numele o data pe coperta; de cite ori are nevoie sa si-l mai vada ca sa-si satisfaca orgoliul?).
A relatat din fata tastaturii fanul de serviciu Voicunike.Paste Fericit! Lumina invierii sa va aduca pace sufleteasca bogatie si multe ,multe carti scrise de autori romani!
FanSF 