Sheepfarmer’s Daughter (Paksenarrion, volumul I) – un fantasy saturat de clisee. Pledand pentru mediocritate, in prima treime nu se remarca drept altceva decat o interpretare feminista la A Few Good Men, dar apoi devine mai placut, desi nu cu mult, prezentand aventurile unui personaj (Paksenarrion) bazat pe Ioana D’Arc ce face parte dintr-o companie Cook-iana intr-o lume Tolkien-ana. Problema cu povestea nu e ca a fost prima opera a autoarei si-a fost scrisa acum mai bine de 20 de ani, ci ca asta e dureros de evident. Sute de pagini si nu se intampla nimic, doar prezentari de antrenament de baza in armata. World-building zero, dialog inlemnit, iar niciun personaj nu se remarca in vreun alt fel decat ca aproape toti sunt nesuferibil de altruisti. Paksenarrion e un prototip feminist bazat pe D’Arc care reuseste concomitent sa fie dezgustator de bun, onest, naiv, generos, altruist, incult si impulsiv. Mai pioasa decat papa, habar nu are de nimic, dar se arunca cu capul inainte la tot, ca la fiecare cincizeci de pagini cineva s-o salveze in mod miraculos cu o vraja, potiune ori planta misterioasa ori pur si simplu deus ex machina. Personajele negative? Cele mai negative, deopotriva hoti, violatori, ucigasi si tortionari, nu exista gri in lumea astea. Cu chiu, cu vai, am reusit sa ma fortez sa termin cartea sa aflu ca Paksenarrion, dand cu stangul in dreptul intreg romanul, a supravietuit (s-a indoit cineva?) si e idolatrizata. Nu ca nu ne-am putea da seama dupa recapitularile dupa care se topeste autoarea la fiecare suta de pagini sau mai putin. Concept ireal de enervant avand in vedere ca povestea e atat de scurta si lineara, lungita de-aiurea pentru cinci sute de pagini.
Divided Allegiance (Paksenarrion, volumul II) – oribila. Am citit multe mizerii la viata mea, dar asta chiar a fost execrabila. Continuand aventurile lui Paksenarrion intr-o cu totul alta directie decat primul volum, seria avanseaza la un pas glacial. Paksenarrion, tarancuta momentului, e manipulata la fiecare 50 de pagini de fiecare personaj pe care-l intalneste, la fiecare 60 isi pune viata in pericol, la fiecare 70 uita de tradare si continua sa fie aceeasi idioata naiva si credula pe care am inceput s-o detestam. Se lasa, cu buna voie, aruncandu-se cu capul inainte, ca intotdeauna, jucata si apoi calcata in picioare de toti care-i gaseste pe drum. Fiecare problema care apare e rezolvata prin deus ex machina. De fiecare data. La fiecare suta de pagini sau mai putin. Putin dupa jumatatea volumului, scarbit peste masura, am renuntat si-am trecut aproape de final, sa vad daca personajul mai invata de-ale lumii pe drum sau continua sa fie aceeasi idioata. Ce-am descoperit? Ca se poate si mai rau. Moon, ai ignore pe viata.
Ca si la A Dance With Dragons, recenziile la Moon sar peste toate aspectele negative si doar zic partile bune. Realitatea insa…
[..] Paks transformed from self-denial of her dreams--disbelief so to speak–to being impatient, over-anxious and impulsive. [..]
[..] the plot just slows down and the ending is both sudden and depressing with no real resolution [..]
[..] Paks seems to tumble from one stereotypical adventure into the next, and gets out of the worst of scrapes with nothing more than minor injuries. [..]
[..] I found it more unsatisfying with each book. I know that it’s one of the older fantasy trilogies out there, but that doesn’t excuse all the lazy plotting, overt moralizing and the lack of interesting villains [..]
FanSF 