Mark Hodder – Trilogia Albertian Britain

Burton and Swinburne in the Strange Affair of Spring-Heeled Jack – o lectura extraordinara ce imbina cu succes fictiune istorica, detectiva si stiintifica. Colectia de personaje e redutabila (Burton, Swinburne, Darwin, de Sade, Palmerstone, Wilde samd), acestea comportandu-se adorabil de diferit fata de contextul istoric, participand intr-o lume surprinzator de diferita de cea reala (nu se observa doar prezenta tehnologiei prin abur, ci cu totul alte concepte/filozofii/norme de organizare a claselor), prin actiuni pe cat de demente (“Of course! Exactly that! Fuck yourself into existence!”) pe atat de ilariante (“Message from the stinking Prime Minister’s Office”, it cackled. ” You are requested to attend that prattle-brain Lord Palmerston at 10 Downing Street at nine o’clock in the morning. Please confirm, arse-face. Message ends.”). Incepe banal, primul fir de poveste ivindu-se abia pe la pagina 50, dar te rasplateste cu varf si indesat. N-am fost surprins atat de placut de la The Amazing Adventures of Kavalier & Clay incoace.

The Curious Case of the Clockwork Man – o continuare perfecta la Spring-Heeled Jack. Pe atat de bun pe cat poate sa fie un amalgam de steampunk, istorie alternativa, filosofie si sarcasm. Istoria e si mai data peste cap ca data trecuta, personajele sunt din ce in ce mai interesante, twisturile devin din ce in ce mai placute, iar maiestria cu care s-au pus la punct toate itele de poveste ma da peste cap. N-am ce sa mai spun fara sa dau de gol povestea si personajele din volumul asta sau cel precedent, asa ca zic doar ca, alaturi de Swan Song, e lectura preferata a anului.

K. J. Parker – The Company

Compania A, un detaşament de elită al unei armate fără nume, este cea mai infamă unitate din lumea din care vom face parte în următoarele sute de pagini. Sase războinici, nu soldaţi aşa cum cunoaştem noi termenul, formează acest grup – fiecare din aceştia fiind motivaţi de aparent aceleaşi motive – putere, răzbunare şi, cel mai mult, lipsa oricărei alte alegeri în viaţă.

Specializaţi în ruperea literală a formaţiilor armatei inamice, aceşti camarazi de război însumează tot ce iubim şi urîm la armată – determinarea de neoprit în distrugerea celorlalţi. Povestea noastră se bazează numai pe cei cinci care au supravieţuit, mai precis pe decepţia, lăcomia şi supravieţuirea lor.

The Company nu este o lectură fantasy şi nu este nici militară – acestea lucrează doar ca puncte de referinţă – o lume care nu este a noastră, un război fără sfîrşit, o civilizaţie la nivelul secolului XVII, dar nici un element supranatural. Povestea doar are ca eroi, şi spun asta în sensul cel mai larg al cuvîntului, veterani de război, dar accentul cade pe viaţa lor după ce-au fost lăsaţi la vatră – modul în care încearcă să-şi ducă restul zilelor ca oameni de rînd, simpli fermieri.

Intriga o reprezintă inadaptarea celor cinci la viaţa civilă după o viaţă întreagă de sînge, lacrimi şi sudoare pe front. Liderul unităţii, Teuche Kunessin, vine cu ideea colonizării unei insule nepopulate perfect adaptabilă dorinţelor lor, abandonată în timpul războiului, pe care cu greu a reuşit s-o obţină. Cărînd cu nave tot ce-ar putea avea nevoie la început – mîncare, unelte, arme, chiar şi soţii -, mai apoi urmînd să-şi valorifice ei înșişi toate nevoile din resursele insulei.

În privinţa asta lectura mi-a amintit de The Terror a lui Simmons – plănuieşti pentru absolut orice s-ar putea întîmpla şi se întîmplă ceva ce credeai imposibil, pentru că îţi lipsesc piese din puzzle.

Teuche spune că vrea să-şi facă o viaţă aşa cum şi-au dorit cu toţii încă dinaintea războiului – sub semnul egalităţii, într-o libertate deplină, în natură, fără să depindă de un stăpîn sau să-şi facă griji pentru proprietatea privată şi politica locală. Abia tîrziu mi-am dat seama că el este sinteza scrierilor lui J. J. Rousseau – goană după pură fericire – revenirea omului în pădure, în starea naturală, departe de societate care reuşeşte numai să corupă. De asemenea, Teuche pare să fie însuşi Principele lui Niccolo Machiavelli – un erou excepţional, dincolo de umanitate şi cruzime, de glorie şi ruşine, de justiţie şi injustiţie – el face orice este necesar pentru salvarea şi asigurarea stării de fapt. Într-adevăr, Teuche pare să fie singurul personaj care să merite titlul de anti-erou.

Povestea se desfăşoară excelent, surprizele reuşesc să surprindă de fiecare dată, iar pregătirea extensivă pentru acestea chiar mai mult. Personajele se comportă ca la un joc de şah – gîndind fiecare mutare cu cel puţin cinci paşi în faţă. După o vreme însă devine obositor, pentru că nici tu nu ai toate detaliile. Văd doar două bube în toată cartea: prima, cea mai puţin importantă, e obsesia lui Parker pentru modul în care se desfăşoară lucrurile – am citit zeci de pagini despre cum să construiesc o barcă, cum să ridic un hambar, cum să strecor aur şamd. E neobişnuit, e interesant pentru o vreme, dar la un moment dat începe să deranjeze în desfăşurarea poveştii şi să aibă prioritate în faţa tuturor celorlalte elemente. A doua problemă, cea care chiar contează, este direcţia poveştii – niciodată nu se duce acolo unde crezi, iar înrădăcinarea în realitate ajunge să dăuneze, aduce un pic prea mult a glasul pămîntului.

Acestea fiind spuse, The Company este o lectură delicioasă, în ciuda faptului că este o carte despre personaje egoiste şi necruţătoare, dincolo de izbăvire.

Patrick Rothfuss – Trilogia Kingkiller Chronicle

The Name of The Wind – mi-am tot promis ca nu o sa mai incep serii neterminate, dar avalansa de recenzii atot-pozitive mi-a dat planul peste cap, asa ca am zis sa mai fac o exceptie… si ma bucur ca am facut-o – un bildunsgroman ce fura enorm de la Oliver Twist si Great Expectations (atmosfera, personaje, evolutia povestii), totul presarat si plasat intr-un mediu fantasy intunecat cu un sistem de magie pe cat de interesant, pe atat de ascuns de-a lungul romanului. Fantezia insa reprezinta doar mijlocul, nu scopul, e doar filtrul prin care se reda povestea, 95% din actiune fiind inradacinata in realitate, lupa se pune, si pe buna dreptate, pe acele incantatoare personaje care fac din schimbarea paginii un deliciu. Poate ca romanul nu e original, dar e un amalgam excelent ce face pentru o lectura extrem de placuta – am fulgerat prin cele 670pg trade paperback in mai putin de doua zile.

The Wise Man’s Fear – asteptat cu nerabdare din vara de cand am devorat primul volum, capitolul doi din saga Kvothe nu dezamageste. Se simte ca Pat a lucrat la el, totul e extrem de bine slefuit, continua in acelasi stil ca si pana acum, dar nitel imbunatatit. Inca fura cu nerusinare si repovesteste mituri si legende arhicunoscute, dar o face cu gravitas. Aventurile continua cum ne-am astepta si, din pacate, nu se indeparteaza prea mult de partile rele din prima carte, accentul inca mai cade pe Ambrose, Denna si Universitate, dar exista si o pauza de respiro – doua treimi din carte sunt petrecute in Severen. Pe cat de mult a distrat imprumutand de la Joss Whedon, pe atat de mult a enervat, defectele personajelor fiind dureros de evidente – omnipotenta si ochelarii de cal ai lui Kvothe, egoismul lui Denna, lipsa de profunzime a lui Will si Sim samd. Punand la socoteala si banalitatea prezentului din care povesteste, cartea are de recuperat. Sa speram ca finalul trilogiei va aduce mai mult decat pana acum.

Recenzii neserioase #02

– Steven Hall  Amintirile Rechinului – parte Memento, parte Matrix, complet obositor. O lectura placuta, dar mult prea conceptuala.

– Bret Easton Ellis  Lunar Park – parte Californication, parte American Psycho, complet dement. O sursa excelenta de inspiratie pentru Alan Wake.

– Carlos Ruiz Zafon  Jocul Ingerului – o delicatesa gotica care, asa cum a zis si Alex, socheaza si incanta. De la mine primeste doar 4/5 datorita itelor incalcite si abuzului de supranatural ale finalului – pana atunci insa e perfectiune pura.

– Elizabeth Moon  Viteza Intunericului – un tratat despre normalitate si cutiile metaforice in care incadram persoanele din viata noastra. Mainstream si totusi mi-a placut – o surpriza placuta.

– China Mieville  The City & The City – l-am asteptat atata vreme, am citit atatea recenzii sclipitoare, si totusi e doar o dezamagire crunta, un rateu pe care l-am oprit putin dupa jumatate. Suna mai bine cand o spun in engleza: there was no fantasy, the case a boring procedural of typical historical fiction, the characters flat and paper thin, the dialogue stilted and terrible, the plotting tedious. What a waste.

 Stephen Deas • The Thief-Taker’s Apprentice – un YA fantasy aproape decent. Fura cu nesimtire de la Oliver Twist, omonimul, Fagin si Artful Dodger fiind luati cu totul din Londra victoriana si plasati intr-un mediu tipic domeniului (univers alternativ in epoca medievala, magie, spadasini si razboaie), aducand deseori si a The Way of Shadows a lui Brent Weeks. Desi incepe promitator cu aspecte dickensiene, se impotmoleste pe parcurs in cliseele tipice si oricat de mult ar incerca sa termine in forta, mai mult plictiseste. Daca poate fi o lectura incitanta pentru publicul YA, pentru toti ceilalti se dovedeste a fi complet banala.

 Jesse Bullington • The Sad Tale of the Brothers Grossbart – intotdeauna citesc minim 20% inainte sa-mi fac o opinie despre o carte. Pe asta am abandonat-o dupa nici 10%. Pana in momentul ala, cele doua personaje principale deja macelarisera cu sange rece o intreaga familie (tata, mama, doi copii mici, doi bebelusi) din pura placere, fara sa aiba vreo mustrare ulterioara de constiinta. S-ar parea ca nu sunt indeajuns de nebun incat sa-mi placa mizeria asta si sa ma atasez de cei doi psihopati.

Recenzii serioase #02

– Hannu Rajaniemi  Le Flambeur #01 – The Quantum Thief – n-am inteles absolut nimic din prima jumatate a cartii. Abia spre final, cand indicatorul de pe reader arata 88% si au inceput solilocviile geniale prin care detectivul arata cum a descusut itele conspiratiei, am reusit si eu sa pun cap la cap toate vignettele si sa inteleg planul. Prea multe idei, prea multe concepte, prea multe tehnologii. Nimic nu e explicat, detaliat sau elaborat. Poate ca el are un doctorat in fizica cuantica, dar eu nu. Daca K. S. Robinson si Greg Egan n-au putut, Hannu a reusit cu brio – o serie de migrene incercand sa inteleg actiunea. Revelatiile de la final sunt bune, explica aproape jumatate din carte, dar nu mai mult, iar asta nu e atat de rasplatitor pe cat as vrea. Parte William Gibson, parte Charlie Kaufman, parte Kafka, complet dezamagitoare.

– Mary Doria Russell • God’s Plan #01 –  Children of God – continuarea la The Sparrow, una din lecturile mele preferate de anul trecut, in ciuda faptului ca era despre preoti in spatiu. Sandoz e la fel de distractiv, insa cartea nu e nici pe departe la fel de rasplatitoare: consecintele primei carti sunt interesante de observat, insa intriga din volumul asta e oribila. Plotting prost, personaje mediocre si-un dialog cel mult banal fac ca aceasta continuarea sa fie recomandata doar fanilor pasionati ai primei carti.

– K. J. Parker  Fencer #01 – Colours in the Steel – mai tehnica si mai locvace decat The Company, e-un inceput promitator al trilogiei, desi elementele supranaturale pentru mine au fost ca nuca-n perete.

– Jonathan L. Howard • Johannes Cabal – #01 The Necromancer – o combinatie delicioasa de fantasy, western si targ faust-ian. Personajul principal e-un mistic inteligent, diabolic si sarcastic. Cele secundare sunt brutale, acide si insetate de putere. O placere sa citesti de planul lor pervers de-a invinge diavolul. Autorul are tendinta de-a cadea tentatiei prozei superflue, iar asta taie notabil din elanul povestii. Per total insa o lectura placuta. #02 – The Detective – schimbare de stil, Cabal devine implicat intr-un mister steampunk. Nefiind interesat de acest gen, am abandonat lectura pe la 30%.

– L. J. Smith • Vampire Diaries #01 The Awakening  & #02 The Struggle – cum serialul in primul sezon a fost o delicatesa in masura in care telenovelele supranaturale pot fi, iar sezonul doi a supt masiv tocmai pentru castrarea lui Damon, m-am gandit sa incerc cartile ca poate o fi mai dement acolo. Ce-am descoperit au fost niste mizerii crunte, YA urban romance fantasy. Blah. Chiar ma mir cum au reusit sa scoata ceva atat de decent din materialul sursa.

Recenzii neserioase #01

– John W. Campbell  Who Goes There? & Shirley Jackson • The Haunting of Hill House – la ambele am revazut recent ambele ecranizari asa ca m-am gandit ca ar fi timpul sa apreciez si materialul sursa. Din pacate, l-am gasit cu lipsuri. Tensiunea e perfecta si Julie Harris incanta in versiunea din ’63, iar magnum opusul lui Carpenter nu mai are nevoie de descriere.

– Robert R. McCammon  Swan Song – masiva si grandioasa precum The Stand, intunecata si deprimanta ca The Road, surprinzatoare si distractiva ca The Road Warrior. Cum editia asta e o placere de manevrat, iar formatarea e perfecta, SS nu mai pleaca din biblioteca.

– Markus Zusak  The Book Thief – una din cele mai placute lecturi ale anului, o combinatie geniala intre The Amazing Adventures of Kavalier & Clay, The Name of the Wind si Anne Frank. Dupa cum au zis si altii, este unsettling, thought-provoking, life-affirming, triumphant and tragic, this is a novel of breathtaking scope, masterfully told. It is an important piece of work, but also a wonderful page-turner. I cannot recommend it highly enough.

– Brian Keene  A Gathering of Crows – slasher tipic. Mediocru cap-coada, nu m-a impresionat deloc, mai mult m-a enervat reluand Roanoke/Croatoan, o tema mentionata in Mindhunters apoi abordata genial in Supernatural.

– Stephen King  Under The Dome – bo-ring. Personaje obisnuite (a se citi mediocre (a se citi plictisitoare)) in situatii exceptionale. Am renuntat ~pg 180, undeva pe la 20%, neputand rezista, nici chiar de dragul vremurilor de altadata.

– Alice Sebold  The Lovely Bones – o lectura extrem de placuta, chiar daca nu e genul meu – despre o pustoaica ucisa brutal care ajunge in rai si-si urmareste familia si prietenii si ucigasul. Deseori un pic prea feminin pentru gustul meu, dar a mers – mi s-a parut o versiune lejera din Dead Like Me, mai putin partea cu slujba criminala, ocupandu-se exclusiv de efectele asupra celor dragi. O evadare placuta pe langa atata noir si epic fantasy.

– Michael Chabon  The Yiddish Policemen’s Union – absolut delicios, desi destul de diferit fata de Kavalier & Clay – pe cand acesta din urma era un incantator bildungsroman fantasy plasat in WW2, debordand de optimism si amuzament, Yiddish e o cu totul alta mancare de pesti – un noir modern plasat intr-un viitor cu un alt rezultat la WW2, debordand de cinism si sarcasm. Personaje extrem de inteligente, dialoguri al naibii de ilare, un setting genial si un mister remarcabil de bine pus la punct, toate se-aduna in crearea unui grozav noir contemporan care e mai mult decat un amalgam de clisee.

– Adam Baker • Outpost – not just another post-apocalyptic zombie thriller. Scrisa de un teolog, reuseste sa fie ceva mai mult decat o combinatie de Day By Day si Who Goes There?, avand nu doar actiune si sperieturi, ci si suflet.

Recenzii serioase #01

– Liz Williams • Detective Inspector Chen #01 – Snake Agent – o excelenta variatie la Hellblazer, de data asta cu un erou asiatic – s-a mentionat Chow Yun Fat, dar eu il vad ca fiind mai degraba Tony Leung – mai aproape de personajul sau din Lat sau san taam decat cel din Mou gaan dou. Revenind – un univers interesant cu destule aspecte originale, o poveste grozava cu niste twisturi foarte bine puse la punct si o colectie de personaje care chiar-ti raman in memorie. Mai adaugam si coperta superba de la Night Shade Books si-avem o bunatate care nu trebuie scoasa din biblioteca.

– Ken Scholes • Psalms of Isaak #01 – Lamentation – o serie ‘light’ care totusi impresioneaza printr-o incantatoare sinteza de sci-fi si epic fantasy. Personajele sunt atat de putine ca le poti numara pe degetele de la o mana, firul actiunii e extrem de simplu, sistemul de magie si worldbuilding-ul sunt lasate pe backburner, dar ca in ciuda faptului ca este opusul lui ASOIAF ea functioneaza foarte bine – distreaza, chiar daca nu provoaca.

– Jim Butcher  Dresden Files #01 – Storm Front, #02 – Fool Moon  – un inceput decent pentru o serie, ceva mai dezamagitor decat ma asteptam dupa ce-am vazut initial ecranizarile. Foarte lejera seria, nici pe pe departe pe masura inspiratiilor sale – Raymond Chandler si Joss Whedon. Personaje placute, dar nu indeajuns de bine dezvoltate, un fir al actiunii foarte simplu, putine twisturi, niciun moment epic, desi s-a incercat. Doar ok, ca si a doua carte, asa ca am abandonat a treia carte si nu cred c-o sa incerc si restul. Prea putina substanta pentru gustul meu.

– Justin Cronin • The Twelve #01 – The Passage – delicios. Fictiune apocaliptica facuta cum trebuie – un sfarsit credibil, personaje bune, twisturi interesante, plotting excelent, pesimism cat cuprinde. Din pacate, cartea incepe abia dupa prima treime – undeva pe la pagina 250, atunci are loc schisma, iar pana atunci e doar expozitiune banala care m-a scos din sarite pentru ca nu parea sa aiba, si mai tarziu am realizat ca ea chiar nu avea, legatura sau influenta cu restul romanului. Credeam ca mor cu cartea in brate, o caramida hardcover >1kg, care ma plictiseste la lacrimi. De vreo patru ori am tot renuntat la ea si mai citeam recenzii pozitive intre timp, incercand sa inteleg ce le place lor. Ei bine, lor le place aventura post-apocaliptica care incepe dupa primele 300pg. Cartea e, de fapt, grozava, desi un amalgam din cele mai bune elemente ale genului (gandeste-te The Stand cu Reapers din Blade), daca incepi lectura de la pagina 260, de la inceput citind doar capitolul 2 (cel cu mailurile, +-6pg). Acum mai ramane doar sa se publice si restul trilogiei, desi cine stie cat o sa dureze si asta. Voi astepta insa in liniste. *** */2

– J. L. Bourne  Day By Day #01 Armageddon & #02 Beyond Exile – o saga neterminata, o cronica a apocalipsei zombie. Realista, interesanta, provocatoare, teribil de deprimanta. Undeva la jumatatea distantei dintre Dawn of the Dead (1978) si 28 Days Later ca nivel al calitatii, aproape Oz ca atmosfera, aproape Supernatural ca si Deus-Ex-Machina. Excelenta.

– Richard Kadrey • Sandman Slim #01 Sandman Slim & #02 Kill The Dead – ca si Butcher Bird, prima mea lectura Kadrey, saga lui Slim este urban-noir-fantasy turned up to 11 – un anti-erou aproape imposibil de placut, personaje secundare remarcabil de demente, o poveste excesiv de over-the-top presarata cu un umor atat de negru incat sarcasmul imbatabil pare o scapare placuta, iar goana dupa razbunare si apocalipsa iminenta sunt simple popasuri in acest turneu global al autodistrugerii. O placere de lecturat.

Daniel Abraham (M. L. N. Hanover) – Black Sun’s Daughter Quartet

 [..] It was an orgy. It was a binge. It was glorious excess, my lowest consumerist impulses turned up to eleven. I saw it in the eyes of the clerks: the crazy rich girl was on a roll. [..]

[..] The waiter came by before I could follow up on that, two pizzas literally piping on his tray. The smell of hot cheese and tomatoes derailed any train of thought I’d had, and I descended into making yum-yum noises for the next fifteen minutes.  [..]

[..] He nodded. “I don’t believe any woman with necklines that low quotes Aquinas without a motive.” [..]

[..] Only he seemed awkward and diffident. I thought it was about me until she detached from my arm, went to him, and kissed him hello. It involved some unsubtle groping and went on long enough that I got my jaw closed again. I saw one of the bellhops watching us with bare envy on his face. [..]

Franturi din primele trei romane din seria Black Sun’s Daughter, o bijuterie urban fantasy de la M. L. N. Hanover. Pardon, Daniel Abraham. Asta ca raspuns la intrebarea de vineri a lui Silviu. Acest quartet pana acum s-a dovedit a fi excelent, o aditie placuta intr-un domeniu care pe mine nu ma atrage aproape deloc. Ca intotdeauna, un personaj pur si inocent tanar si neprihanit e adus cu forta in lumea mistica ce se ascunde pe sub fatada realitatii. Mosteniri fabuloase, o initiere abrupta, misiuni periculoase, planuri si twisturi cat cuprinde, cartile ating mai toate punctele cheie din genre, insa o fac cu stil si nu se impotmolesc in clisee.

Personajele sunt adorabile, niciunul nu ramane un arhetip, cu totii devin neobisnuit de placuti pe parcursul seriei, proza si dialogurile sunt de mana intai, chiar am ramas surprins uneori de imaginile create de autor sau replicile sarcastice lasate in aer, iar povestile decurg mai mult decat satisfacator, nu te plictisesti de-a lungul drumului, chiar daca unele twisturi se vad inca din primele pagini si asta mi-a scazut notabil din placerea lecturii. E mai light decat imi place mie, dar se misca rapid si e extrem de distractiv, aproape abuzand de momente epice. Peste primele trei Dresden, aproape de cele doua SandmanKilling Rites, volumul final, este un sfarsit propice seriei, mult mai relaxat decat primele trei carti, mai sentimental si filozofic, insa rezolvand micile mistere adunate de-a lungul anilor reuseste sa multumeasca [mai] pe toti.

Michael J. Sullivan – Riyria Revelations

In ultimele doua zile m-am delectat cu seria Riyria Revelations a lui Michael J. Sullivan, o bijuterie de 6 romane din care s-au publicat 5 (serie in curs de republicare drept o trilogie) si o povestire scurta gratuita. Daca faptul ca recenziile sunt toate pozitive nu, poate descrierea autorului te va convinge: The series is intentionally written with a “light hand” avoiding long-winded descriptions of unfamiliar names in order to keep the pace rolling. The result is a story that creates depth though the plot, characters, action and dialog, rather than narration.

Pot sa confirm ca fiecare carte are ~3-400 pagini si totusi se simte ca un epic fantasy veridic, actiunea se desfasoara intr-un ritm fenomenal acum ca povestea nu e ingreunata pana la situatia in care stam pe loc zeci sau sute de pagini pagini datorita descrierilor, gandurilor si planurilor cum se intampla la G.R.R.M. si David Anthony Durham.

Seria o pot descrie drept un amalgam genial intre Lord of the Rings, Lethal Weapon si Indiana Jones. Inchei postul cu citatul meu preferat din povestirea scurta:

Royce sighed. The sigh was new. “You don’t know this woman. This isn’t your problem.”

“I know that.”

“So why are you helping her?”

“Because that’s what people do. They help each other. If you saw a man lying in the road with an arrow in him, you’d stop, wouldn’t you?”

“Of course,” Royce replied, “anyone would. A wounded man is easy pickings, unless you could see from your saddle that someone else has already taken his purse.”

“What? No! No one would rob a wounded man and leave him to die.”

Royce nodded. “Well, no. You’re right. If he has a purse and you take it, it’s best to slit his throat afterward. Too many people live through arrow wounds, and you don’t want the bugger recovering and coming after you.”