Ce Citește Liviu 58: Martin Cruz Smith – Parcul Gorki

   

Martin Cruz Smith – Parcul Gorki (Arkadi Renko I: Gorki Park, 1981) 512p., Hardcover, 21×14.5, Paladin, București, 2015, Colecția Crime Masters, Trad. Mircea Pricăjan, Red. Diana Marin-Caea, 33 RON, ISBN 978-606-93637-4-4

Premii: CWA Gold Dagger 1981

Nota Goodreads: 4.03 (42623 Note)

Când eram în liceu devoram cam cinci cărți pe săptămână, fără a mai socoti zilele de sâmbătă și duminică. Aveam abonament la Biblioteca Județeană din Brăila și de-abia dacă-mi ajungeau cele cinci cărți pe care le puteam împrumuta odată. Cum SF-urile pe care deja le strânsesem acasă le păstram în cazul unui cataclism atomic și nici măcar acum n-am ajuns să le citesc, mare parte din ele, iar multe din cele de la bibliotecă nu mă atrăgeau (van Vogt, Lem sau năstrușnicele apariții ale editurii Brâncuși, pe care le găseam pe toate rafturile, ca să dau doar câteva exemple), citeam la foc automat thriller, polițiste, romane de război (ce bine că existau editura Z sau Nemira și ale sale colecții Comando și Ora H, care mai târziu se va transforma în colecția Suspans), tot ce găseam. Așa am ajuns la editura Rao, care pe atunci publica niște romane excepționale, și la Lider, unde în 2004 a apărut romanul despre care vreau să vorbesc în continuare. Chiar dacă de multe ori titlurile acestei edituri n-aveau nici măcar o legătură vagă cu cel original, iar copertele erau doar colaje împrumutate din filme celebre, multe din ele au fost niște povești pur și simplu încântătoare. Pentru romanele de spionaj și mai ales pentru cele care se petrec în timpul Războiului Rece am făcut o adevărată pasiune și încă mai consider Copilul 44 al lui Tom Rob Smith cel mai bun thriller pe care l-am citit vreodată, așa că noua traducere de la Paladin a celebrului roman al lui Martin Cruz Smith n-avea cum să-mi scape. Din păcate eram plecat din țară când a apărut romanul, anul trecut, la Bookfest, așa că de-abia anul acesta am putut să mă iau de el. Dar experiența a meritat așteptarea.

O triplă crimă are loc într-un parc de distracţii din Moscova, iar cadavrele îngheţate sunt găsite în zăpadă, fără degete şi cu feţele mutilate. Anchetatorul Arkadi Renko porneşte în căutarea unui foarte bogat (şi lipsit de scrupule) traficant de blănuri pentru demascarea căruia va înfrunta deopotrivă KGB-ul, FBI-ul şi poliţia new-yorkeză, iar viaţa îi este mereu pusă în pericol. Şi asta nu este tot: Renko se îndrăgosteşte de o frumoasă disidentă, pentru care este gata să rişte totul. Se pare că de prin 1921 și până în zilele noastre n-a fost prea plăcut să trăiești în Rusia, URSS și iar Rusia, căci opresiunile la care au fost supuși rușii de către proprii conducători sunt greu de imaginat. Am citit Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn și m-am cutremurat când am aflat de amploarea epurării efectuate de Stalin în lagărele rusești. De frica permanentă cu care trăiau rușii zi de zi din cauză că puteau fi turnați la KGB, miliție și toate organele de securitate ale statului chiar de către propriile soții, de soți, de bunici, vecini, copii, profesori, oricine.

Într-o astfel de atmosferă se petrece acțiunea romanului de față, în care anchetatorul-șef Arkadi Renko are de-a face cu un triplu caz de omucidere ce a avut loc în Parcul Gorki din Moscova de la sfârșitul anilor ’70. Cum investigația scoate la iveală că una din cele trei victime a fost cetățean străin, Arkadi vrea să scape de responsabilitate, aruncând pisica în curtea maiorului KGB Pribluda, cel pe care încercase să-l înfunde nu cu mult timp în urmă din cauza uciderii a doi deținuți proaspăt eliberați dintr-un lagăr siberian. Dar când ai de-a face cu trei cadavre și cu un american extrem de bogat și influent, care pare că are oarece legătură cu cazul, nu te poți lăsa păgubaș cu una, cu două. Iar Arkadi Renko chiar nu este un milițian tipic, care să tacă mâlc de frică atunci când șefii care printr-un simplu gest îl pot trimite într-un lagăr siberian îi spun s-o lase mai moale. Nu, nicidecum, căci Arkadi este probabil cel mai îndărătnic milițian (în afara lui Leo Demidov din mai sus-pomenitul Copilul 44) sovietic pe care l-am întâlnit în literatură: merge mai departe, înfundă oameni influenți, nu ține cont de ierarhie, se îndrăgostește de o disidentă care vrea să părăsească Uniunea Sovietică cu orice preț, ba chiar o salvează și o ascunde de agenții KGB-ului atunci când aceștia vor să o ucidă.

Frig, zăpadă, sărăcie și frică, parcă astea răzbat din paginile romanului. Frig și zăpadă pentru că parcă în Moscova acelor ani este o iarnă permanentă și toți se ascund sub un strat gros de haine călduroase, sărăcie pentru că numai cu cei cu relații și bani, foarte mulți bani, au acces la alimentele din magazine, la mașini, la apartamente cu băi și bucătării și la haine confecționate din blănuri de cea mai bună calitate, și frica permanentă că la trei dimineața le poate bubui la ușă o echipă de-a KGB-ului pentru că la nu știu ce coadă de la magazin se poate să fi spus ceva ce nu trebuia. În anii ’80 URSS-ul era cel mai mare exportator de blănuri scumpe din lume. Dintre acestea se făceau remarcate blănurile de zibelină, un animal mic și rapid, care valora mai mult decât greutatea lui în aur. Cam asta e miza romanului. Căci, nu-i așa, lucrurile nu sunt cum par a fi la început, iar noi vedem mereu doar vârful aisbergului, după care, încet, încet, datorită măiestriei autorului, foițele de ceapă sunt decojite una câte una și ajungem în cele din urmă la miez. Care, de multe ori, te face să plângi.

Atmosfera descrisă de Martin Cruz Smith este extrem de tristă, cu atât mai tristă cu cât nu se petrece într-un univers alternativ, ori pe o planetă străină, ci într-un decor destul de familiar chiar și românilor născuți înainte de 1980. Teamă, lipsuri, sacrificii, cozi nesfârșite, rații la alimente, totul pe pile și relații. Și șefi de care trebuie să-ți fie mai frică decât de Doamne-Doamne. Într-o astfel de atmosferă trebuie să-și desfășoare ancheta Arkadi Renko, cel care nu este nici el ușă de biserică, un om care a trăit în umbra generalului Renko, tatăl său, supranumit ”Măcelarul Ucrainei”, care a mers la cele mai bune școli și care a fost tot timpul protejat de spectrul tatălui său, prieten la cataramă cu Stalin, dar care acum e un moș decrepit și paranoic, bolnav de cancer în ultimă fază, a cărui nevastă i-a adus pe cap rușinea supremă: s-a sinucis. Așa că Arkadi a crescut mare, dar nu i-a pășit tatălui său pe urme. Ce mi-a plăcut la Arkadi Reanko a fost modul cum a fost construit de autor: acesta n-a încercat să-l facă un supraom cu o viață fericită, plin de bogăție și cu femei care-i cad la picioare din cauză că este cel mai strălucitor anchetator al Rusiei, ba din contră – nevasta îl înșală și bagă divorț de el din cauză că el refuză întruna să devină corupt ca să-i poată asigura ei condiții mai bune de trai, se îndrăgostește de un dușman al poporului care nici nu știu cum de scapă de gheara KGB-ului atât de mult timp, îi șicanează pe cei din KGB, dar scapă mereu datorită protecției oferite de mentorul său, Nikitin, și de procurorul-șef, Iamskoi, este mucalit, ironic, nu acordă o atenție prea mare discuțiilor care i se par lipsite de importanță, în schimb se dovedește a fi un copoi cu nas extrem de fin, care merge până în pânzele albe pentru a-și rezolva cazul, în ciuda tuturor avertismentelor pe care le primește pe parcurs.

Am început romanul acum câteva zile și mi-am zis încă de la primele pagini că voi avea de-a face cu o capodoperă. Un roman celebru, un film celebru, un autor celebru, un personaj celebru, un roman încununat cu cel mai de seamă premiu acordat romanelor de acțiune: CWA Gold Dagger. Totul sugera asta: subiectul la început nu a părut inedit (dar când am început să întrezăresc dedesubturile afacerilor care au dus la această crimă triplă, mi-am spus că da, extraordinar, așa ceva n-am mai citit, traficanți de blănuri de zibelină? în inima celui mai bine păzit oraș din lume? da, se poate, dacă ai suficienți bani, relații și influență), însă Arkadi chiar e un personaj memorabil, cu care de-abia aștept să mă întâlnesc cât de curând (Paladin, se-aude? Steaua Polară stă la coadă de un an. Ce mai așteptați?), iar atmosfera de lagăr sovietic mare cât un continent este deosebit de bine conturată. Dacă nu ar fi luat-o un pic pe arătură la New York, unde am cam pierdut șirul poveștii la un moment dat, aș fi pus Parcul Gorki pe aceeași treaptă cu Copilul 44. Dar sfârșitul salvează totul. Puneți deci mâna și citiți acest clasic al romanelor polițiste, căci merită toate laudele care i s-au adus până acum.

Altă părere: Răzvan van Firescu.

Posted by Liviu