Semnal editorial 327 + Fragment în avanpremieră („Secrete”, de Teodora Matei): Editori Tony Mott & Bogdan Hrib – Noir de Brașov

Ar putea fi o imagine cu text care spune „Povestiri reunite de TONY TONYMOTTși MOTT BOGDAN HRIB NOIR de BRASOV MYSTERY& THRILLER”

Precomandă cu lansare la festivalul LibFEST și livrare din 20 august 2020.
NOIR de Brașov

Povestiri reunite de Tony Mott și Bogdan Hrib

Colecția: Mystery & thriller

Format: 13 x 20 cm

ISBN: 978-606-749-557-7

348 pag

Preț: 47 lei

August 2021

De ce „Noir de Brașov”?

Aventura volumelor colective „Noir de…” a pornit de la o… editură americană care și-ar fi dorit un „Bucharest Noir” cu 10 povestiri, corecte politic, reprezentând geografic uniform suprafața capitalei, cu autori de toate genurile, religiile, vârstele și rasele… Nu ne-am potrivit. De fapt cred că n-au fost bani. La ei, nu la noi.

Și atunci am găsit (cu greu) 18 autori (bucureșteni, bănățeni, ardeleni și tot așa, după cum ne cunoșteam…) care au scris povești pentru „Noir de București”; cartea de peste 500 de pagini, a apărut în 2017. Au urmat „Gastro Noir” în 2018 și „Noir de Timișoara”, coordonată de Daniel Timariu, în 2019.

Anul 2020 n-a fost prea ofertant. Nu comentăm.

Continuă lectura

LibFest 2021: lansările editurii Tritonic

Aflat la prima ediție în mediul virtual, târgul online de carte și experiențe culturale LibFest aduce la un click distanță 100 de edituri, peste 150 de lansări și dialoguri cu autori români și internaționali, 25.000 de titluri însumând 1 milion de volume cu reduceri între -20% -80% și peste 3.000 de cărți cu autograf.

Vineri 26 martie, ora 21.00, lansarea romanului Mör, LIVE de la Londra cu Johana Gustawsson în dialog cu Bogdan Hrib. Colecția Mystery & thriller, martie 2020

Ar putea fi o imagine cu cuţit şi text care spune „Scrierea Johanei Gustawsson atát este electrizantă. Extrem de convingătoare! JOHANA Peter James GUSTAWSSON ( Al doilea thriller din seria Emily Roy și Alexis Castells Mör este un roman plin de feminitate care explorează dorințele, senzațiile, profunzimile, nebuniile legăturilor de familie. Familii fericite, familii isfunctionale sau pe cale de disoluție, care transmit, mod conÈtient sau nu, mesaje pline violență. MÖR”

Johana Gustawsson locuiește la Londra împreună cu familia sa. Bunicul ei, Simon Lagunas, deportat de naziști la Buchenwald, a contribuit la eliberarea acestui lagăr de concentrare. Lăudat de cititori și apreciat de critici, Block 46, romanul de debut al autoarei, reprezintă o incursiune în inima măcelului nebunesc și reînvie trista amintire a Holocaustului. Block 46 a fost distins cu Premiul Nouvelle Plume d’Argent.
Block 46 a apărut la Tritonic în 2019 și a fost lansat în prezența autoarei.
Mör, cea de-a doua anchetă întreprinsă de Emily Roy și Alexis Castells, se inspiră din tenebrele altui flagel petrecut în secolul al XIX-lea, la Londra, pe străduțele bântuite de Jack Spintecătorul.

Continuă lectura

Semnal editorial 195 + Fragment în avanpremieră: Teodora Matei – Inima Castelului

Fragment în avanpremieră INIMA CASTELULUI, de Teodora Matei

Din 1 octombrie în librării

Primele două volume ale seriei le găsiți aici și aici, iar despre ele am scris pe blog, aici și aici.

Inima castelului

de Teodora Matei

Capitolul 1 – Tristețe

Peste orașul încins se lăsa seara. O ploaie venită din senin, de un sfert de oră, nu reușise să domolească arșița de peste zi. Doar ridicase, din asfalt, un abur călduț și alungase trecătorii pe sub streșini sau copertinele stațiilor de autobuze. De după blocuri, ultimele raze de soare uscau frunzele copacilor de pe străduța lăturalnică, străjuită de arbori ce-și uneau, la trei metri deasupra solului, coroanele impunătoare. O pală de vânt scutură câteva picături reci pe ceafa și spatele lui Dan. Grăbit, bărbatul doar tresări, înfiorat, continuându-și drumul spre casa prietenului său. Aversa de mai devreme îl făcuse să întârzie; nu voia să piardă nici măcar un minut din timpul pe care obișnuia să-l petreacă, săptămânal, cu Dominic. Deși celălalt nu-i răspundea niciodată, el continua să-i povestească ce făcuse peste zi, ce cafenele se mai deschiseseră prin oraș, ori ce prieteni mai vechi întâlnise. Îl ținea la curent cu năzbâtiile recente ale fiului său. De când începuse să meargă, băiețelul explora cele mai neobișnuite colțuri ale casei și curții, obosind adulții obligați să stea necontenit cu ochii pe el.

Ajuns în fața porții, Dan întârzie o clipă cu mâna pe clanță. În hamacul de pe terasa acoperită din spatele casei, vedea doar profilul lui Dominic și vârfurile mâinii stângi atingând podeaua de lemn. Dacă n-ar fi avut ochii deschiși, ar fi putut jura că dormea; pieptul i se ridica ușor cu fiecare inspirație, apoi cobora ca într-un oftat.

Bărbatul înaintă pe aleea betonată; când mai avea câțiva pași până la intrarea în casă, ușa acesteia se deschise și fu întâmpinat de mama prietenului său.

– Bună seara, Dan! Ai reușit să ajungi! Mă gândeam că ploaia asta…

– Să fim serioși! Sărut mâna! A fost o ploicică, oricum m-a prins pe stradă, m-am adăpostit într-o librărie și, când s-a oprit, mi-am văzut de drum.

– Ce-ți face băiatul? Tot neastâmpărat?

Evita să-i spună copilului pe nume. Se bucurase atunci când Dan o anunțase, cu mândrie, că alesese să-și boteze fiul după cel mai bun prieten al lui. I se strângea inima, însă, atunci când trebuia să pună alături imaginea unui puști vioi, plin de viață, și cea a fiului său pierdut într-o lume din care se părea că nimeni și nimic nu-l mai putea întoarce. Dominic fusese, la rândul lui, un copil jucăuș, curios, vesel; se maturizase, poate, un pic prea devreme, atunci când apăruseră gemenii, iar el se implicase, mai ales după moartea tatălui lor, în creșterea și educația celor mici.

– Da, are tot mai multă energie, iar noi încercăm să ținem pasul cu el. Ce face? întrebă ca să schimbe vorba, arătând spre bărbatul din hamac.

Femeia ridică umerii a neputință. Ridurile de pe frunte i se adânciră când șopti, de parcă n-ar fi vrut să fie auzită decât de Dan:

– Ca de obicei. Cred că știe când trebuie să vii, pentru că, din când în când, l-am văzut privind spre poartă.

– Ăsta e un semn bun, nu-i așa? încercă bărbatul s-o încurajeze.

– Sau, poate, doar o părere de-a mea. O speranță că, într-o zi, va fi la fel ca înainte.

Dan se apropie de ea, o îmbrățișă, apoi o mângâie încet pe spate.

– Și eu sper! De-aia vin să-l văd, să-i vorbesc, mi-aș dori să-i spun ceva să-l trezească…

Bătrâna dădu din cap, neîncrezătoare. Mai oftă o dată, adânc, după care se întoarse brusc pe călcâie. Îi aruncă rapid, peste umăr, ca să nu-i vadă lacrimile:

– Vă aduc imediat niște vin și prăjituri!

Musafirul se îndreptă spre terasă și salută, dorindu-și să i se răspundă:

– Hai salut, Domi! Ce mai faci? Am trecut să văd cum ești.

Ochii celuilalt păreau goi. Deși ațintiți spre noul venit, priveau prin el, dincolo de el, de parcă o cortină invizibilă îi împiedica să vadă lumea înconjurătoare. Nu erau senini, ca ai orbilor, fixând un punct acolo unde bănuiau fața interlocutorului. Nici umbriți, ca ai celor ieșiți după mult timp din întuneric sau loviți de o lumină puternică. Erau lipsiți de lumina vieții, oglinzi reci ce nu reflectau nimic.

Dan se lăsă pe fotoliul din fața hamacului. Sesiză o ușoară mișcare prin care celălalt își schimbă poziția; spera că Dominic se întorsese spre el, nu căutase doar să se așeze mai comod. Dădu deoparte cartea cu copertele zdrențuite, ca să facă loc tăvii cu o carafă de vin, două pahare și un platou cu prăjituri cu vișine. Femeia se strecurase în vârful picioarelor, parcă nevrând să-i deranjeze. Mai întârzie câteva secunde privindu-și fiul, apoi se retrase. Și-ar fi dorit să-i mai audă vorbind, entuziasmați, ca pe vremuri.

– Bun vinul ăsta, Domi! Nu știu de unde-l ia mama ta, dar, de fiecare dată, mă bucur să scoată carafa de cristal și s-o umple doar pentru noi! spuse Dan încercând să zâmbească.

Spera că prietenul lui nu-i sesizase veselia forțată din glas, nici tremurul mâinii când umpluse cele două pahare. Ridică unul și, controlându-și vocea, închină:

– Hai noroc! Să trăiești, frate!

Apoi luă câteva înghițituri, bucurându-se de licoarea rece.

– Am trecut prin centru acum, în drum spre tine. Știi la ce mă gândeam? Că ai putea să vii și tu cu mine, să dăm o fugă pe străzile-alea ale noastre, pe unde pierdeam zilele și nopțile. Ce zici? Te bagi? Hai!

Întinse mâna spre Dominic, ca și cum ar fi vrut să-l ajute să se ridice. Nu primi decât un refuz clar, când celălalt întoarse capul, evitându-i privirea.

– Ei, nu-i nimic, poate vii data viitoare! Până atunci mai ai timp să te gândești. Nu-ți face griji în privința hainelor! Oamenii ies la plimbare cum le vine. Unii, la costum, dar cred că ăia sunt corporatiști cărora le e lene să mai treacă pe-acasă, să se schimbe. Alții, ferchezuiți nevoie mare; cred că sunt la prima întâlnire, sau cam așa ceva. Și mai sunt ăștia ca mine, care trag pe ei ce haine curate găsesc prin dulap și-o rup la goană pe stradă, să n-apuce să strige după ei mama, sau nevasta, sau copilul. Eu sunt în a treia categorie, zise Dan, dar se opri brusc, pentru că nici lui nu i se părea c-ar fi fost convingător.

Goli paharul de vin și îl mai umplu o dată. Luă o prăjitură și o savură meticulos, părând preocupat de gustul și textura acesteia. Dominic îl urmărea atent, însă imediat Dan văzu că bărbatul se uita, de fapt, la cartea aceea veche citită și răscitită din scoarță-n scoarță. Lăsa impresia că nu-și dorea ca vreun strop de apă, sau de vin, ori vreo firimitură de prăjitură, să-i atingă scoarțele. De altfel, printr-o mișcare bruscă, o luă și și-o așeză pe piept.

Dominic închise ochii, oftând adânc. Se regăsi în salonul Baronului, cufundat într-un fotoliu impunător, cuprins de o stare de liniște specifică acelui loc. Ori tovărășiei acelor oameni. Anna, Nikos, mai de curând și Simon, fiul acestuia. Cel de care-l lega ceva atât de puternic încât simțea că-mpart același suflet. Poate chiar o făceau. Îi era tot mai greu să creadă că visa atunci când străbătea călare pajiștile din jurul castelului sau potecile înguste ale pădurii. Ori când, îmbrăcat în straie alese, invita la dans o domnișoară frumoasă, știindu-se privit de tatăl său. Nu știa cum să spună toate astea și, atunci, își impusese să tacă. Veselia forțată a oaspetelui, povestirile haioase despre oameni cunoscuți în altă viață, istorisirea celor mai recente năzbâtii ale fiului său nu făceau decât să-l rupă de lumea cealaltă, ce-l primise cu brațele deschise, oferindu-i un răgaz de la toată frământarea anilor dinainte.

Dan se lăsă să alunece, sprijinindu-și capul de spătar. Era mâhnit, furios, deznădăjduit. Șopti ca pentru el, privind în jos:

– Nici nu știi cât de mult mi-aș dori să fii ca pe vremuri! Îl urăsc din tot sufletul pe bogătanul ăla arogant! Îi urăsc puterile sau uneltirile care te-au îndepărtat de noi! Îi urăsc nenorocita aia de viață clădită pe suferința altora. De-aș putea…

Se întrerupse, pentru că Dominic părăsi hamacul și, strângând cartea Baronului cu ambele mâini, dispăru în casă, trântind ușa în urma lui. Dan nu-și dusese ideea până la capăt nici măcar în minte, însă atunci când bătrâna ieși în curte, privindu-l întrebătoare, gândurile i se limpeziră, privirea i se însenină, apoi își lămuri gazda:

– Cred că nu era într-o dispoziție prea bună… Poate că-l plictiseam. Dar nu renunț! Săptămâna viitoare voi fi aici, ca de obicei!

– Te aștept, Dane! îl asigură, ușurată, bătrâna. De când au plecat și gemenii suntem atât de singuri…

Bărbatul nici nu voia să-și imagineze viața într-o casă cu un om care se strecura precum o umbră, care stătea majoritatea timpului în cameră, cu draperiile trase, care nu mai scosese o vorbă de ani întregi, a cărui minte rătăcea într-un timp trecut, prin locuri ce-ar fi trebuit să-i rămână străine.

– Eu nu-mi pierd speranța! Nici dumneavoastră n-ar trebui s-o faceți! Simt eu, așa, că va fi bine, că Dominic se va-ntoarce printre noi…

– Doamne, cât îmi doresc…, recunoscu femeia, iar Dan o îmbrățișă, mirându-se de efuziunile sentimentale la care se dedase într-o singură seară.

– Stai așa, să-ți dau o sticlă de vin și niște dulciuri pentru cel mic!

– Nu, nu, mulțumesc, se eschivă Dan, încercând să refuze.

– Fii serios! Ia-le și bucurați-vă de ele! Te mai aștept, mai spuse șovăielnic, cu ochii umezi.

Dan luă sacoșa întinsă de gazdă și se îndepărtă, pe alee. În poartă, se opri să mai arunce o ultimă privire spre fereastra prietenului său.

Dominic întârzia cu mâna pe draperii înainte de a le trage, să se izoleze de lumină, de oameni, de lucruri neînțelese. Un bărbat îi făcea cu mâna. Îl ignoră. Poate era vreun străin dornic de cunoștințe noi, ori cineva întâlnit de mult. Se retrase din dreptul ferestrei, bucurându-se de penumbra dormitorului. Întins pe pat, deschise cartea Baronului și începu să citească, atent. Știa, pe de rost, toate cuvintele. Își amintea, fără să știe cum, de parcă el însuși le trăise, toate lucrurile descrise acolo. Revedea, cu ochii minții, locuri unde nu călcase niciodată, ce-i păreau teribil de familiare. Într-un târziu ațipi zâmbind, ca un copil rătăcit ce-și găsise casa.

*

Pe măsuța metalică de pe terasa din fundul curții, Dan adusese sticla de vin primită câteva ore mai devreme, cuburi de gheață într-o cană metalică, două pahare și caserola cu prăjituri. Din păcate, fiul lui scobise, cu degețelul, după toate fructele și linsese zahărul de deasupra, astfel încât nu mai rămăseseră decât niște bucățele de aluat galben găurit ca un șvaițer. Când Dora, soția lui, i se alătură, bărbatul umplu paharele și împinse unul spre șezlongul pe care se așezase femeia.

– Of… nu mai pot, copilu-ăsta e din ce în ce mai energic! Pe zi ce trece descoperă din ce în ce mai multe chestii, iar eu trebuie să inventez tot felul de subterfugii ca să-l îndepărtez de pericole!

– Știu, iubito… Vrei gheață?

– Nu! Cum să strici un vin așa de bun cu gheață? Lasă-mă să-l savurez…

– Bine, admise bărbatul, pentru care toate băuturile erau la fel, atâta timp cât conțineau alcool care să-l zăpăcească și să-i îndulcească realitatea.

Pe vremea când fura din dulapul bunicului orice sticlă îi cădea la îndemână, se bucura de ea, aflând abia mai târziu, peste ani, că băuse într-o seară sau două, cu Dominic, licori prețioase din care aristocrații turnau doar așa, de formă, câte-un deget pe fundul paharului. Apucă, totuși, două cuburi și le lăsă să cadă în vinul cu tentă rozalie.

– Mâine mă revanșez, promise după ce luă două înghițituri. Îl duc pe ștrengar în parc, știi că-i place!

– Cum vrei, răsuflă ușurată Dora. Apropo, ce-ai făcut azi? Cum mai e Dominic? întrebă, luând de pe farfurie o bucată de prăjitură cu urme de fructe.

– La birou a fost ca de obicei… Dominic… nu știu, nu s-a schimbat nimic.

Rămase privind în gol, spre luna ivită peste acoperișul casei de alături. Voia să găsească în soția sa un aliat însă, deși îi povestise pățaniile prietenului său, femeia rămânea mereu rezervată. Nu-l cunoștea pe celălalt decât din povestiri și insista că bărbatul devenise victima unei depresii crunte, că un psiholog sau un psihiatru l-ar fi ajutat să-și revină.

– Tu nu l-ai cunoscut înainte, nu știi cum era el, plin de viață, dedicat familiei, mie, cum o luam pe arătură și mă trăgea după el… Cum a crezut toate poveștile Baronului și și-a dorit să i se facă dreptate… Și cum a plecat, într-o seară, la castel, și s-a întors cu mințile rătăcite…

– Te cred, spun doar că nu știi ce s-a întâmplat acolo, poate a suferit un șoc, poate are nevoie să discute cu cineva străin de toate astea… Pe bune, tot aud, de ani de zile, legenda asta cu vraja care-l leagă pe marele aristocrat de castel, de blonda aia care, între noi fie vorba, nici ea nu mai are toate țiglele pe casă… Sunt bune, așa, de depănat la un pahar de vin, dar trebuie să fii tare naiv să crezi în ele.

Dan ridică din umeri. Ceea ce erau pentru alții legende, pentru el fusese un crâmpei de viață.

– Vrei să-ți fac un masaj la picioare? propuse, resemnat.

– Dacă-mi faci, te mai las să-mi spui povești cu minunatul Nikos și inocentul Dominic. Dar nu mai mult de-un sfert de oră, că mi-e tare somn! Simt nevoia să mă bag în pat. Clipele-astea, de când adoarme piciul, trec cu viteza gândului!

Dora se lăsă pe-o parte, trecu picioarele peste brațul șezlongului, i le puse în poală și închise ochii, sperând să nu adoarmă acolo, în grădină.

– Odată am mers cu Dominic la castel, începu Dan, cu o mână mângâind piciorul paharului aburit, cu cealaltă – degetele soției. Cred că niciodată n-am mai avut sentimentul ăla ciudat că alături de mine se mișcă, vorbesc alți oameni pe care nu-i puteam vedea. Am intrat pe un geam al bucătăriei și, deși pe plită se pusese praful de-un deget, aș fi putut jura că mirosea a plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Apoi am ajuns la ușa salonului, una mare, de stejar, cu clanță aurită. Se auzeau vocile unor bărbați încinși la un joc de cărți, simțeam fum de trabucuri fine… Dar castelul era gol, supravegheat de niște paznici cu câini. Ți-am zis cum i-a adormit Dominic?

Făcu o pauză, dar nu primi niciun răspuns. Picioarele femeii atârnau grele pe coapsele lui; se uită la ea și o văzu respirând regulat, cu pătura strânsă peste piept. Trase o a doua pătură de pe scaunul alăturat, o înveli și povesti în continuare. Știa că nimeni nu-l mai asculta, dar simțea nevoia să-și reamintească.

– Am urcat, pe o scară îngustă, spre dormitoare. Eu mă tot opream, întrebam, dar Dominic era acolo ca acasă. Știa, din povestirile Baronului, cum să ajungă peste tot. M-am speriat al naibii de tare când s-a întins pe patul ăla și-a adormit. Iar eu nu puteam să-l trezesc! În cele din urmă, l-am luat la palme și s-a deșteptat greu, ca dintr-un coșmar. Am plecat fix înainte să se dumirească dihăniile-alea. Eu îmi scrântisem piciorul, Dominic mă trăgea după el… De-aia zic, draga mea, nu crezi c-ar fi o idee bună să am o discuție cu Nikos?

Evident, femeia nu-i putea răspunde, iar de când lui îi încolțise în minte ideea unei vizite la castel, începuse să-și facă planuri. Știa că soția nu l-ar fi încurajat; eventual, de dragul lui, ar fi acceptat ca el să plece, însă nu pe deplin convinsă, ci doar ca să-i facă pe plac. Sperând că Dan s-ar fi întors cu coada-ntre picioare, dând deoparte, pentru totdeauna, legendele și poveștile Baronului.

Concurs Editura Tritonic, în parteneriat cu Biblioteca lui Liviu: 4 noi apariții din colecția Thriller & Mystery

Un nou concurs pe Biblioteca lui Liviu. Editura Tritonic pune la bătaie un pachet alcătuit din patru titluri apărute în colecția Thriller & Mystery: Teodora Matei – Afaceri de familie, Lucian Dragoș Bogdan – Văduva neagră, Bogdan Hrib – Reziliență și Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi. Luni, 18 mai, va fi extras un singur câștigător, care apoi va fi anunțat atât aici, pe blog, cât și pe pagina mea de Facebook (https://www.facebook.com/profile.php?id=100007516980374) și pe cea a Bibliotecii lui Liviu (https://www.facebook.com/LiviuSzoke).

Pentru a putea intra în concurs trebuie să răspundeți la întrebările: ați mai citit vreun titlu din colecția Thriller & Mystery a editurii Tritonic? Dacă da, care?

Vă puteți inspira de aici, bineînțeles!

Mult succes!

Despre cărți: Continuă lectura

Lecturi 215: Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri (2019) 298p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Tritonic Fantasy, Red. Teodora Matei & Lucian-Dragoș Bogdan, 31 (39) lei, ISBN 978-606-749-406-8

Un nou an, un nou târg Gaudeamus, o nouă toamnă, din fericire și un nou roman din seria mea preferată de urban-fantasy care apare la noi. Pe care o prefer în dauna unor serii faimoase, cu mult mai mult ștaif, de genul „Dosarelor Dresden” sau „Peter Grant.” Evident, este vorba de seria urban-fantasy „Tenebre” a lui Daniel Timariu, apărută acum nu foarte multă vreme parcă de nicăieri și ajunsă, anul acesta, după lupte seculare, cum ar fi zis bardul, la volumul numărul trei (plus încă două povestiri, destul de consistente, una apărută într-un volum comun, alături de o povestire/nuvelă de Lucian-Dragoș Bogdan, cealaltă, în antologia „Sub apa dragonului strâmb”, coordonată de neobosiții Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, probabil oamenii orchestră ai editurii Tritonic în momentul de față).

„Tenebre. Miercuri” continuă povestea detectivului timișorean neviu/nemort Alexandru Teodor Anghel și a dulăului sud-american Qiqirn, cel cu patruzeci și două de înfățișări diferite (dacă rețin bine, sper să nu mă trădeze memoria), unele drăguțe, de-ți vine să îl iei în brațe și să-l mângâi, altele dătătoare de fiori, altele capabile să îți facă mintea să o ia razna (un fel de creaturi din „Bird Box”, probabil?). Așadar, într-o bună zi, cum stătea Alex Anghel și trăgea de coadă o ipotetică mâță, la el în birou se materializează creatura numită Miercuri, mare șarlatan și pezevenghi, care-l tocmește pe detectivul lumii supranaturale să ducă la îndeplinire o misiune, fără să-i spună cu exactitate care anume. Mai târziu Alex Anghel se lămurește cu are legătură cu o monedă fabuloasă, mitică, ce ar putea destrăma însăși realitatea așa cum o știm noi, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie.

„- Miercurienii sunt talerele balanței. Ei viețuiesc și de o parte, și de alta. Fără să-și fi dorit vreodată, acești evoluați au ajuns să fie indispensabili omenirii. Pe de o parte reprezintă știința, pe de alta imaginarul. Dorința de supraviețuire, apucăturile desfrâului sinucigaș. Pasiunea pustiitoare, rațiunea creativă.”

Evident, în scenă intră creaturile fantastice pe care le cunoaștem din volumele precedente: satirul Otis, știmele, vrăjitoarele, spiridușii, vârcolacii, strigoii, supereroul Pavel Chinezu (ce joacă un rol cam dubios în acest volum), știmele apelor, Anca Morisena, șefa Anpeltului (sau Agenția Națională pentru Lumea Tenebrelor, cu sediul pe Take Ionescu, ce ironie), dar și dracii din Legiunea Haosului (cu acest prilej am aflat de drăcușorii de mall, ce-și vâră nasurile prin sacoșele cu cumpărături ale oamenilor), condusă de însuși tartorul Drăgnea (nu m-am putut împiedica să mi-l închipui purtând o mustață deasupra dinților rari și stricați, braț la braț cu o fetișcană un pic mai mare decât fiul lui), dar și mulți alții, prea mulți ca să-i enumăr sau ca să mi-i pot aduce aminte pe toți fără să mi-i fi notat pe agendă pe măsură ce îi întâlneam în poveste.

Prin urmare, Alex și dulăul său cel credincios pleacă, ajutați de o mașină magică și recalcitrantă, pe urmele monedei buclucașe. Dar cum în lumea tenebrelor, precum și în cea a oamenilor, lucrurile nu sunt niciodată simple și nici ceea ce par la prima vedere, necazurile și problemele se țin scai de capul detectivului care și în trecut a trecut prin momente de groază, demne a înspăimânta copiii când nu-și ascultă părinții. A fost răpit, torturat, omorât, înviat, supus unor cazne oribile, unor experimente demente, s-a îndrăgostit, a suferit din dragoste, și-a revenit, a luat-o de la capăt, a suferit iar, s-a însurat cu Penbels Fastfuel, a divorțat imediat, a cunoscut, de-a lungul unei existențe nu foarte lungi, dar foarte tumultuoase, creaturi mitologice care ba l-au ajutat, ba l-au fugărit, ba i-au vrut moartea, ba i-au vrut binele, totul depinzând de context, de împrejurări, de situația de moment sau de dispoziția acestora.

Dulăul Qiqirn cel galben i-a fost mereu alături, nu l-a slăbit din ochi și și-a înfipt bine colții în glezna lui când părea să alunece în vreo lume îngrozitoare, din care poate nu s-ar mai fi întors niciodată sau s-ar fi întors pe bucăți sau cu mințile făcute bucăți. Satirul Otis, la fel, l-a ajutat, dându-i sfaturi, povețe, punându-l la curent cu lumea tenebrelor, trăgând tacticos din pipă și punându-i pe fugă pe cei prea dornici să-i facă rău vajnicului detectiv al celor două lumi.

Poveștile sunt alambicate și întortocheate, ba pierzându-mă, ba captivându-mă, dar făcându-mă tot timpul să mă minunez de imaginația debordantă a autorului și de limbajul luxuriant. Am întâlnit personaje cât să-mi ajungă pentru o serie de douăzeci de volume. Ba chiar i-am reproșat uneori autorului acest aspect. Știu, mă puteți acuza de superficialitate, și mă recunosc oarecum vinovat. Cred că nu e bine să se scrie după rețetă sau să se simplifice rețeta. Autorul a promis, sau cel puțin a zis că ia în considerare să mai aerisească poveștile, să arunce mai puține creaturi în luptă în fiecare volum, să le acorde mai mult spațiu fiecăreia în parte.

Sunt curios și cum ar arăta un asemenea volum. Cu inima strânsă aștept de fapt un astfel de volum, însă până acolo mai e cale lungă. Eu unul sper ca autorul să nu se oprească aici, să continue să ne desfăteze cu intrigi complexe, creaturi fantastice neaoșe, dar și de prin alte mitologii de pe cuprinsul mapamondului, dialoguri spumoase, gânduri bizare, monștri și demoni desprinși din coșmarurile oamenilor ce locuiau în caverne și se încălzeau la lumina focului, vânând și culegând roadele pământului, dar și din ale celor care umblă acum pe străzile orașului pe care nici măcar la ora actuală n-am apucat încă să-l vizitez (deși promit să o fac la un moment dat): Timișoara Tenebrelor lui Alex Anghel și Qiqirn.

„Când într-un caz ajung să mă îndrept spre un punct important din anchetă, pus în situația de a lua o decizie, cu alte cuvinte de a elimina posibile fire deductive în favoarea unui singur, de obicei mă trântesc pe canapea și adorm instantaneu. Subconștientul are felul lui de a lucra atunci când îi ceri ajutorul. Pare o metodă ineficientă, dacă nu chiar seamănă cu o fugă de răspundere, însă la mine funcționează. Creierul odihnit este mult mai deschis altor idei, ba chiar, în timpul somnului, mâini nevăzute leagă fire în feluri altfel de neconceput. E o plăcere să-mi analizez visele, una vinovată, în fața unei cești de cafea fierbinte, îndulcite cu miere, departe de orice telefon susceptibil a-mi deranja călătoria prin palatul minții, cum ar spune celebrul înaintaș Sherlock Holmesc.” 

Sub Apa Dragonului Strâmb – Fragment în avanpremieră din povestirea „Octavia”, de Daniel Timariu

Sub Apa Dragonului Strâmb

Volum de povestiri fantasy & fantastice

Coordonatori: Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan

în pregătire la editura Tritonic

Octavia de Daniel Timariu

– o povestire din seria Tenebre –

(fragment)

Cu o seară înainte fusesem să-l vizitez pe Pál, unul dintre nenumărații veri ai lui Farkaș, lovit de o mașină și dus de urgență la Județean. Am acolo un prieten din copilărie, Nuțu, care mă anunță de fiecare dată când se petrece ceva ieșit din comun. În seara aceea m-a sunat că un nebun, care mai mult mârâie decât vorbește, refuză orice ajutor. Când am ajuns, nu-mi venea să cred.

– Mai și pute a câine ud. Dracu știe de unde apar ăștia, unde dorm, în pădure?

Era întins pe un pat de rezervă, transpirat, cu osul femural rupt ieșindu-i de sub piele. Mi-a venit greață, nu înainte de a-i face semn că totul e în regulă. El nu s-a liniștit, dar cei doi polițiști erau vizibil ușurați.

– Îl cunoașteți, domnule?

– Domnul doctor, i-a corectat Nuțu.

– E clientul meu, i-am mințit politicos, ducându-mi un deget la tâmplă.

Am reușit într-un final să obțin pentru el o rezervă, unde am așteptat să vină medicul trimis de Farkaș.

– Ce s-a întâmplat?

Agitația îl sleise. Caninii îi ieșiseră din gură și lungi dâre de salivă se prelingeau pe lângă ei. Părul negru, scurt, era zburlit. Avea ochii neliniștiți și limba îi atârna într-o parte. Partea animalică, vârcolacul din el, prelua controlul trupului. Era rănit, iar noaptea se așternea tot mai repede. De ce nu venea odată Farkaș, de ce nu apărea medicul haitei?

A șoptit ceva, forțându-mă să-mi aplec urechea. Gâfâia și mirosea îngrozitor.

– Nu știu, totul tiltott. Numa’ ce ieșisem din pădure. Menekülő.

Îmi era neclar, ce voia să zică? Fugea sau era fugar? Cine îl fugărea? Și de ce s-a oprit? Atunci nu înțelegeam, totul era nou pentru mine. Prin sânge-mi curgea adrenalina în valuri, situația nu era prea bună. Nuțu, bunul meu prieten, bănuia unele lucruri, că prietenii mei nu erau chiar oameni obișnuiți, că nici eu nu mai eram eu, cel ce bătea munții Aninei, explorând peșterile și Cheile Nerei. Că moartea Laurei mă schimbase într-un fel de neînțeles pentru el. Prefera să stea deoparte. Nu punea întrebări, dar nici nu voia ca eu să-i dau mai multe detalii. Aveam o înțelegere nespusă și nu vedeam de ce aș fi rupt-o chiar atunci.

– Cine te-a accidentat?

– Autó.

Am dat din cap.

– Fugeai prin pădure, ai ieșit și te-a lovit mașina?

A dat la rândul lui din cap.

– Nici un zgomot. Az erdő felnőtt.

– Nu pricep.

– Atunci ieșit din ceață Kisasszony. M-am speriat tare, ea plâns mult și strigat la mine. Eu fugit cât putut, apoi totul a revenit și lovit autó.

Vedeam că suferă, dar nu-l puteam ajuta cu nimic. Doar să-i țin pe oameni departe de el și să-l ajut să lipăie niște apă. Vorbea tot mai greu, cuvintele, în română și maghiară, se împleteau cu mârâituri sonore. Ar fi fost bine ca Farkaș cu oamenii lui să ajungă cât mai repede, până nu se întâmpla o nenorocire.

E ciudat, peste mai mulți ani mă voi reîntâlni cu Pál chiar pe terasa casei mele din Moșnița Veche. La ei în pădure era o mare petrecere. Unul din vârcolacii lui Farkaș își adusese mireasă tocmai din Munții Pădurea Neagră. De mult timp cele două haite nu mai schimbaseră sânge și acum erau în culmea fericirii. Sute de vârcolaci veneau de prin munții Carpați și Balcanici pentru a vedea cu ochii lor noua alianță. Lupii, spuneau ei cu mândrie, își recăpătau vechile teritorii din Germania. Oamenii nu pot decât să se bucure. Până atunci, dădeau iama în proviziile de vin, bine ascunse sub casa mea.

Pál, cu trupul dezgolit, pe jumătate vârcolac, tocmai scosese din pivniță un butoi de cincizeci de litri când m-a văzut stând sub frunzișul viței-de-vie, cu o țigară între buze, admirându-i forța. Qiqirn, dulăul iadului, prietenul meu de nădejde, era cu ei, în negrul codrului, urmărind și învățând. Așa se exprimase el laconic când l-am întrebat ce dracu face acolo. Dar nu era doar el, mulți alți prieteni din Crâșma Satirului petreceau de trei zile. Numai eu, nici om, nici entitate, nu fusesem invitat, de parcă eram ruda cea săracă ce trebuie ținută în camera din dos până pleacă musafirii.

M-a salutat din cap și a dat să treacă pe lângă mine. A făcut câțiva pași, după care l-am auzit oftând și lăsând butoiul jos.

– Nu am apucat să-ți mulțumesc.

– Am și uitat.

De fapt, nu uitasem niciodată acea seară lungă în care trebuise să-l țin de mână și să-i cânt ca unui copil în așteptarea lui Farkaș.

– M-am luat cu altele, mai mult în pădure, știi tu. Timpul trece altfel. Eu mai rar prin oraș.

Am dat din mână împăciuitor.

– N-are nimic. Înțeleg.

– Nu vreau să crezi că sunt needucat, nu s-a lăsat el. Îmi știu obligațiile și cunosc legile care ne leagă. Vreau doar să spun că, tot timpul ăsta, am avut de gând să te caut și să-ți mulțumesc. Chiar așa!

Se ambala de unul singur și-mi părea rău să-l văd cum se punea într-o postură ridicolă. Dar dacă tot începuse să-mi răscolească memoria și dacă tot avea atâtea remușcări, am profitat.

– Uite… apreciez gestul tău, lămurește-mă cu ceva. Fă-mi un serviciu.

Și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, uitându-se lung la butoiul cu vin. Probabil că regreta slăbiciunea ce-l făcuse să se oprească.

– Păi da, sigur, dacă e ceva cu care să te ajut. Cu plăcere.

– Îmi ești dator, l-am făcut eu atent.

– Onoarea înainte de toate, a rostit el cu jumătate de glas.

– Ce ai văzut atunci, în seara aia, de te-a speriat atât de tare?

Semnal editorial 86: În curs de apariție la editura Tritonic, partea I

Preluare de pe blogul editurii Tritonic

O vorbă din bătrâni spune că toamna se numără bobocii. O mână de autori va număra, însă, dragonii. Un volum de proze fantasy și fantastice e pe cale să vadă lumina tiparului. Coordonat de Lucian-Dragoș Bogdan și Teodora Matei, Sub Apa Dragonului Strâmb reunește texte semnate de Daniel Timariu, Anamaria Ionescu, Lucian-Dragoș Bogdan, Lucian-Vasile Szabo, Teodora Matei, Liviu Surugiu, Raymond Clarinard, Cătălina Fometici, Monica Ramirez, Dănuț Ungureanu.

Așa cum ne-au obișnuit deja, cei doi au întocmit un volum unitar, pentru toate gusturile, cu basme reinterpretate sau născociri din alte lumi, numai bune de citit în seri reci și ploioase de toamnă.

Alex Anghel, detectivul celor două lumi, face o promisiune…
…iar în sanctuarul sufletelor rănite se face o alta, cu iz de răzbunare.
Moartea prințului moștenitor din Çeretkipi e înconjurată de mister…
…la fel cum e și cea a lumii interlope timișorene.
Există și basme pentru oameni mari…
…căci, până la urmă, ce este îmbătrânirea?
Cum se desfășoară o zi din viața unui motan tigrat…
…și ce s-a întâmplat după finalul operei Turandot.
Lumea artei ascunde, adesea, porți către lumi necunoscute…
…la fel cum o poate face și o banală fugă prin pădure.

Așteptarea fanilor lui Daniel Timariu și ai seriei Tenebre se apropie de sfârșit. Cel mai recent volum al seriei, Miercuri, stă sub semnul cifrei 3: nu doar ca poziție în seria dedicată Timișoarei văzute și nevăzute, însă, pe lângă Lumea Tenebrelor apare o altă realitate, iar echipei formate din Alex Teodor Anghel, detectivul celor două lumi, și câinele Qiqirn, cel cu 42 de forme i se adaugă un nou membru. Sau o nouă membră. Rămâne de văzut… pardon, citit!

Despre Newcastle NOIR doar de bine…

Newcastle Noir | Crime Fiction | Literary Festival

Un material de Bogdan Hrib, editura Tritonic

Ar fi teribil de greu să încerc să rescriu acum în minte și pe ecran povestea celor două zile și jumătate – dense, bogate, colorate, aromate – care au constituit festivalul Newcastle Noir în 2019.

Înainte de toate, câteva vorbe despre un oraș cu arhitectură eclectică – victoriană combinată cu oțel și sticlă, cu trecut industrial – fostă capitală a cărbunelui, cu bărbați bine proporționați, ușor tatuați pe ici, pe colo și colecționari de pahare de bere, dar  și tinere petrecărețe în rochițe diafane pe un frig de toamnă cu rafale nervoase de vânt. Continuă lectura

Lecturi 179: Teodora Matei – O noapte la castel

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Teodora Matei – O noapte la castel (2018) 132p., TPB, 13×20, Tritonic, 2018, Colecția Cașmir, red. Bogdan Hrib, 20 lei, ISBN 978-606-749-358-0

Descrierea editurii: Au trecut 10 ani de la povestea din Stăpânul Castelului…

„Teodora Matei reușește să construiască un volum ce stă remarcabil de bine în picioare, adăugând un plus de prospețime și de vitalitate, un strop de mister și un amestec de fantastic și modern.”
(Recenzie „Stăpânul castelului” de Liviu Szoke pe blogul Fan SF)

„E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!”
(Recenzie „Stăpânul castelului” de Georgiana Vlădulescu pe blogul „Jurnalul unei cititoare”)

„Teodora Matei este o scriitoare extrem de capabilă, cu o imaginație copleșitoare, care știe să construiască o intrigă atrăgătoare, personaje captivante, pe care n-ai cum să nu le îndrăgești, dialoguri vii și o atmosferă care te urmărește după ce ai terminat de citit.”
(Recenzie „Stăpânul castelului” de Cristina Mitrea pe site „4arte.ro”)

Mi-am văzut numele pe o copertă, asta după ce autoarea a făcut un gest extrem de frumos și mi-a și cerut permisiunea să folosească un fragment din recenzia primului volum al seriei dedicate Stăpânului castelului. Și, lipsit de modestie, cum era să refuz? Nu, nu aveam cum să refuz, simțindu-mă flatat și onorat de o asemenea cerere. Și cum Teodora Matei, scriitoarea, este una dintre feblețele mele, am zis că trebuie neapărat să-i citesc acest volum pe care îmi apare și mie numele (pe coperta a patra). Bine, mai era un motiv: acela că lucrurile rămăseseră oarecum neterminate la finalul primului volum, „Stăpânul castelului” (despre care am scris aici). Că poate ar mai fi fost ceva de zis, lucruri de precizat, aspecte de clarificat, personaje de explorat, motive de explicat. Iar acest volum doi încearcă să facă lumină.

Cu toate că nu se întâmplă de fapt aproape nimic, volumul doi vine ca o necesară completare a volumului unu. Ce s-a întâmplat cu stăpânul castelului după supranaturala și misterioasa lui evadare din închisoare? Ce l-a determinat să-și înșele iubita fugită din șatră și să fie, astfel, blestemat să nu-și mai găsească liniștea? Ce s-a întâmplat cu cei doi prieteni porniți să elucideze misterului stăpânului castelului? Ce e cu băiețelul Baronului, stăpânul castelului, de se comportă uneori straniu? De ce actuala iubită a stăpânului castelului pare cuprins de melancolie, cu toate că-l iubește enorm, la fel ca și pe fiul acestuia, de parcă ar fi chiar copilul ei?

Au trecut zece ani de la întâmplările din „Stăpânul castelului” și lucrurile pare că s-au așezat. O parte dintre întrebările pe care le-am enunțat mai sus își găsesc răspuns. Majoritatea, de fapt. Dominic, gardianul de închisoare acuzat pe nedrept că a favorizat evadarea Baronului Nikos, este invitat acum de acesta la castel, în amintirea vremurilor de demult. Și stau și dau pe gât pahare de vin, povestea începe să se desfășoare, amintiri dureroase, crezute uitate, ies la lumină, demonii trecutului vin iar să-l bântuie pe Baron, și ajungem și noi să aflăm ce s-a întâmplat cu Rita, iubita lui, pe care acesta a neglijat-o în mod criminal, deși inexplicabil (doar erau îndrăgostiți până peste urechi, nu? Și-atunci de ce se comportă Baronul cu atâta cruzime cu ea, de ce cade pradă farmecelor acelei Cosette de la teatru, Anna, trecută și ea prin multe greutăți din cauza unei mame indiferente, ajunsă acum mare divă? Stă în natura omului să le facă rău celor pe care-i iubește, făcându-și, până la urmă, rău și sie însuși? Cred că da, și cred că aceasta este una din temele noi poveștii imaginat de Teodora Matei în acest volum doi), dar care i-a dăruit totuși un fiu, pe Simon.

Un copil straniu, de care acum are grijă Anna, ea însăși o ființă învăluită în mister și nostalgie. De ce spun straniu? Pare pierdut, dus pe gânduri, absent, cu gândul în altă parte. Parcă i-ar lipsi vitalitatea, scânteia, dorința de viață, ceea ce caracterizează în mod normal un copil de vârsta lui. Noroc cu legendele și misterele care străbat această nouă poveste. Noroc cu Stăpânul castelului. Noroc că acesta are prieteni gata să vină imediat la un pahar de vin și la unul de vorbă. Nu spun mai multe.

Pe mine m-a surprins întorsătura de la final. M-a surprins extrem de plăcut, asta după ce începusem să mă foiesc nedumerit în pat, citind cartea, întrebându-mă: Așa, și? Ce-i cu asta? Bun, niște lămuriri necesare, volumul unu clarificase niște aspecte, dar nu pe toate. Și gata, alte lămuriri, folositoare, nu zic nu, dar doar atât. Ei bine, n-a fost doar atât. A fost mai mult. A fost o poveste închegată, care chiar dacă trenează pe alocuri, vine cu o concluzie mai mult decât surprinzătoare și cu o întoarcere completă, la o sută optzeci de grade. Citiți cartea. Toți cei care apreciați povești fantastice cu tentă gotică. Nu contează că e în colecția Cașmir. E mai mult decât o poveste de dragoste. Mult mai mult. Sunt sigur că îmi veți da dreptate.

Schiţe de iubire – Antologie de povestiri romance

Fotografia postată de Editura Tritonic.
SCHIȚE DE IUBIRE
Antologie de povestiri romance
„Ce noutate și ce definiție nemaiîntâlnită ar aduce o antologie cu povestiri de dragoste? Poate niciuna. Va aduce, cu siguranță, un oftat de nostalgie, unul de bucurie, un altul de speranță, de revoltă sau încântare. Va isca un zâmbet sau o pereche de lacrimi. Zece autori au acceptat provocarea de a scrie povești de iubire. Unii au mizat pe romantism, alții pe durerea despărțirii într-o relație imposibilă. Există scene fierbinți, dar și clipele de tandrețe ale primei întâlniri. Unele povești sunt menite celor ce vor acțiune cu sufletul la gură, altele celor ce doresc o poveste frumoasă, de citit în seri liniștite. Nu putem decât să sperăm că fiecare amator de romance va găsi între paginile acestui volum cel puțin o poveste pe gustul său.”

Continuă lectura