Blog Tour „Soția de la etaj” (Rachel Hawkins): Fragment în avanpremieră

Ar putea fi o imagine cu carte şi text care spune „BLOGTOUR 3-13 noiembrie (FRAGMENTE& CONCURSURI) 4.NOIEMBRIE/9 NOIEMBRIE fansf.wordpress.com SOTIA DELA ETAJ 3NOIEMBRIE Bookblog.ro 5NOIEMBRIE cititoriferoce.weebly.com RACHEL HAWKINS 4NOIEMBRIE ancasicartile.ro 8NOIEMBRIE jurnalul-unei-cititoare.ro 10NOIEMBRIE NEMIRA literaturapetocuri.ro”

Bestseller The New York Times & USA Today

Una dintre cele mai bune cărți din 2021 pentru CNN • Newsweek • Vulture • PopSugar • Parade • BuzzFeed • E! Online • Time Out • Woman’s Day • Goodreads • She Reads • Good Housekeeping • CrimeReads • Frolic • Hello! • Mystery and Suspense

Jane își câștigă traiul plimbând câinii bogătașilor din Thornfield Estates, un cartier rezidențial plin de vile uriașe, mașini de lux și casnice plictisite, unde nimeni nu bagă de seamă dacă Jane mai șterpelește uneori câte-o bijuterie. Și unde nimeni nu se gândește să-i pună la îndoială identitatea.

Dar totul se schimbă când tânăra face cunoștință cu Eddie Rochester, un văduv misterios. Care e tânăr, bogat, fermecător și care îi poate oferi protecția de care are nevoie.

Dar amintirea soției lui, care a murit recent într-un accident, le umbrește fericirea. Cum ar putea Jane să se compare cu Bea, o femeie frumoasă și ambițioasă, care construise de la zero o afacere de succes? Va reuși ea totuși să-l cucerească pe Eddie înainte ca trecutul – al lui sau al ei – să-i distrugă?

sotia de la etaj

„Ce s-ar fi întâmplat dacă Jane Eyre nu ar fi fost atât de naivă? Citiți acest thriller captivant și veți afla.“

Vulture

„Povestea unui triunghi amoros ciudat, care o să vă țină cu sufletul la gură până la ultima pagină.“ 

CNN

„Cina e plăcută. Un local cu specific pescăresc, cu un decor relativ kitsch și cu ghirlande de beculețe de Crăciun încă atârnate peste tot. Însă mâncarea e bună și Eddie pare mai relaxat, așa cum fusese mai devreme, înainte să ajungem la casa de lângă lac.

Nu mai vorbim despre Bea, ci doar despre noi și, pe drum, când ne întoarcem acasă după apusul soarelui, Eddie se întinde să mă ia de mână și să-mi mângâie degetele.

Însă, cu cât ne apropiem de casă, cu atât îl simt mai tensionat și, după ce intrăm, sfârșim prin a ne uita la televizor și a bea și mai mult vin. Poate prea mult în cazul meu, deoarece, când mă bag în pat, aproape de miezul nopții, capul mi se învârte și mă simt încinsă și transpirată. Iar când Eddie încearcă să mă cuprindă cu un braț, mă feresc de el.

Cad într-un somn adânc imediat și, când mă trezesc, sunt singură.

Stau nemișcată o clipă, cu mâna întinsă peste locul unde ar fi trebuit să doarmă Eddie. Așternutul e cald încă.

Apoi, aud un zgomot în living.

Ceva parc-ar zgâria parchetul. Gura mi se usucă brusc și nu doar din cauza alcoolului.

Când îl aud din nou, mă dau jos din pat.“

RACHEL HAWKINS s-a născut în 1979, în SUA, și a făcut studii de gen aplicate la literatura engleză din perioada victoriană, la Auburn University. O vreme, a predat limba și literatura engleză la Liceul Sparkman din Harvest, Alabama. Romanele ei pentru adolescenți au fost traduse în mai multe limbi și s-au bucurat de un mare succes, multe dintre ele devenind bestselleruri The New York Times. Printre acestea, se numără: Hex Hall (2010), Demonglass (2011), Spell Bound (2012), School Spirits (2013), Rebel Belle (2014), Miss Mayhem (2015), Lady Renegades (2016), Prince Charming (2018), Her Royal Highness (2019). The Wife Upstairs (2021; Soția de la etaj, Armada, 2021) este prima sa carte pentru adulți. În prezent, autoarea definitivează Reckless Girl.

FRAGMENT 

— Logodnicul dumneavoastră afirmă că obișnuiați să plimbați câini, mă informează ea, strâmbând din nas și gesticulând. I‑am zis și eu: „La ce naiba au nevoie oamenii din cartier de cineva să le plimbe câinii?“ Dar a fost un avantaj, nu?

Râd împreună cu ea, încuviințând, chiar dacă inima îmi bate năvalnic și mâinile continuă să îmi tremure.

— Sunt de aceeași părere, dar a fost o slujbă bună și iubesc câinii.

Continuă lectura

Lecturi 230: M.J. Arlidge – Ghici care-i mincinosul

M.J. Arlidge – Ghici care-i mincinosul (Helen Grace IV: Liar Liar, 2015) 456p., TPB, 13×20, Trei, 2017, Colecția Fiction Connection, Trad. Monica Șerban, Red. Oana Dușmănescu, 38.25 (45) lei, ISBN: 978-606-400-272-3

Nota Goodreads: 4.13 (8075 note)

Descrierea editurii: „În toiul nopții, șase incendii mistuitoare luminează cerul. E mai mult decât o coincidență tragică. Pentru inspectoarea Helen Grace, flăcările anunță un dezastru cum n-a mai întâlnit. Pentru că nu e vorba de un dement care-și hrănește nebunia din vâlvătăile ce nu par a se stinge vreodată, ci despre niște crime în serie, meticulos puse la cale. Dar cum au fost alese victimele? Care e motivația criminalului? Și cine urmează? Orașul e cuprins de tensiune, suspiciune și teroare. În orice clipă se poate dezlănțui iadul…”

Chiar dacă e epidemie… continuăm să citim, căci de citit putem citi indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru, dar mai ales când suntem obligați să stăm în casă, un lucru care, iată, a devenit atât de dificil în ultima vreme. Citisem deja cu ceva timp în urmă primele două volume ale seriei, luasem o pauză de la ea, apoi, simțind că se apropie vizita autorului la Librăria Humanitas Cișmigiu, mă reapucasem de serie cu drag și spor, decis să o duc toată până la capăt, pentru a mă pregăti temeinic pentru interviul cu autorul, căruia îi mai lipsea doar ora la care avea să aibă loc. Numai că… s-au schimbat toate, s-au anulat toate evenimentele și eu am rămas doar cu volumele trei și patru citite, pe lângă primele două, acum ceva ani. Le păstrez pentru la toamnă, când se preconizează că îl vom avea totuși pe autor la București. Dacă vom ieși cu bine din asta. Adică după ce vom ieși cu bine din asta.

Așadar, despre volumul patru al seriei Helen Grace: lăsăm crimele macabre deoparte și ucigașii în serie și facem cunoștință cu un piroman. Care e și criminal totodată, după ce o parte dintre victimele incendiilor încep să moară. Cine e cel care pune poliția pe jar, cine e cel care adună materiale de la locurile incendiilor, cine poate fi atât de crud încât nu numai să distrugă munca de-o viață a unor oameni, ci chiar să le pună viața în pericol? Și să le-o și curme, în unele dintre cazuri. Pentru că nu se mulțumește să lovească doar o dată, ci repetă fapta abominabilă de mai multe ori. Cu ce scop, nimeni nu știe, nimeni nu poate nici măcar să ghicească. Polițiștii bâjbâie mai abitir decât pompierii care se luptă cu flăcările și cu fumul în casele și depozitele cuprinse de vălvătăi înalte până la cer, nimeni nu știe încotro s-o apuce, pe cine să urmărească, pe cine să aresteze, cine dă foc la case și de ce.

Dar a uitat făptașul nostru că, în Southampton, legea e în mâinile lui Helen Grace și a vajnicei sale echipe aflate în subordine. Cu un șef nou, care o lasă în pace și nu o mai hărțuiește, întinzându-i curse stupide pentru a dovedi cine e cel mai tare din parcare, cu un dominator nou și cu o subalternă de nădejde care își lasă fiica mai mult în grija soțului, întoarsă acum la muncă și pusă iar pe fapte mari, Helen Grace pare mai capabilă ca oricând să pună gheara pe incendiator.

Dar nici acesta nu se lasă prins cu una, cu două. Acuma, am bâjbâit și eu prin anchetă mai ceva ca polițiștii, deși eu aveam de partea mea atât glasul omniscient al autorului, care răzbate discret dintre rânduri, cât și gândurile nocive și malefice ale făptașului. Și tot nimic. Dar, după cum aveam să aflu, perdeaua de fum țesută cu abilitate de autor are ca scop exact asta: să ne trimită pe căi greșite, să ne amețească și să ne sucească, trimițându-ne după cai verzi pe pereți și după cai morți ca să le luăm potcoavele, prelungind suspansul până chiar spre ultimele pagini. Ba e ăla, ba nu e ăla, ba l-am prins pe criminal, ba nu l-am prins, totul este menit să zăpăcească cititorul (și poliția), făcând cu atât mai grea sarcina de a-l găbji, cum zic interlopii, pe adevăratul făptaș.

Dacă la precedentul volum, „Casa păpușilor” (despre care am scris aici) spuneam că ingeniosul autor britanic alege să sondeze în profunzime mintea unei părți a polițiștilor implicați în anchetă, cât și să sape mai adânc în trecutul victimelor, în cazul poveștii de față el alege să disece motivațiile criminalului. Ce îl determină pe acesta, ce traumă, ce întâmplare oribilă îi fracturează personalitatea, mintea, voința, și îl împinge să comită asemenea lucruri lipsite de sens și să rănească oameni nevinovați, distrugând nu doar bunuri materiale, ci și viețile unor oameni (aparent) fără altă vină de-a se afla în casa nepotrivită. Vă dau un indiciu și închei, căci dacă ar fi să pomenesc despre tema centrală a poveștii, tema reală a poveștii, ar însemna să intru prea adânc în miezul ei și să vă stric plăcerea descoperirii criminalului sau a motivațiilor care îl mână în luptă: prețuiți timpul alături de cei dragi și petreceți clipe de calitate alături de micuții voștri. Atât am mai avut de spus.

Lecturi 203: Joe Abercrombie – Eroii

Joe Abercrombie – Eroii (First Law World V: The Heroes, 2011) 740p., TPB, 13×20, Armada, 2019, Trad. Monica Șerban, Red. Oana Ionașcu, 69.99 (55.99) lei, ISBN 978-606-43-0435-3

Nominalizări: Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), David Gemmell Legend Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), British Fantasy Award Nominee for Best Novel (2012), David Gemmell Ravenheart Award Nominee for Best Fantasy Cover Art (2012), Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy (2011)

Nota Goodreads: 4.29 (37001 note)

Descrierea editurii: „Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou. Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte. Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.”

Se spune că ritmul de apariției al seriilor la noi este mai mult decât lent. Că trec ani întregi între aparițiile volumelor unei serii și că uităm ce s-a întâmplat de la un volum la altul, ba uneori e nevoie să recitim volumul sau volumele anterioare ca să ne amintim cine ce face și de ce. Cel puțin acesta este cazul meu, care nu pot spune că mă pot lăuda cu o memorie chiar prodigioasă când vine vorba de personaje sau de detalii legate de anumite întâmplări. Există însă serii care trebuie savurate pe îndelete, cel mult un volum pe an, căci autorii lor sunt mai boemi, au și alte joburi, lucrează la mai multe serii în paralel sau pur și simplu simt nevoia să acorde o atenție deosebită fiecărui volum în parte, scriind cu anii la el sau cizelându-l până când consideră că a atins perfecțiunea. După părerea mea, un volum pe an sau la un an și jumătate diferență este ok în cazul lui Joe Abercrombie. Omul nu funcționează după aceleași principii precum Brandon Sanderson, nu are o armată de asistenți în spate care să-i sistematizeze operele și nici nu scrie pe bandă rulantă, inundând piața cu câte un volum sau două pe an. Eu unul nu mă supăr dacă citesc cel mult un volum pe an de Abercrombie, nu risc o supradoză, nici o dependență și mă pot bucura pe îndelete de fiecare volum nou apărut.

E drept că parcă s-a mai diluat ceva de la primele trei volume care alcătuiesc prima parte, prima secvență a seriei „Prima Lege”, parcă nu mai e același zvâc ca acolo, însă talentul rămâne talent. E drept că nici nu mai beneficiază de aportul a două personaje senzaționale, Sand dan Glokta, inchizitorul schilod și monstruos de cinic, și Logen Nouădegete, zis și Sângerosul Nouă, o creatură însetată de sânge, devenită personaj de legendă cu care să-i sperii chiar și pe cei mai înveterați asasini și tipi de joasă speță, care, în principiu, nu se sperie cu una, cu două. Însă Joe Abercrombie exact la acest capitol excelează și în următoarele volume, cele așa-zis de sine stătătoare din universul seriei „Prima Lege”, „Dulce răzbunare” (despre am scris acum doi ani, aici) și „Eroii”, căci în privința volumului șase, „Red country” (din surse directe, Logen Nouădegete reapare, în sfârșit, în acest al șaselea volum, deci toți cei care afirmă că a fost omorât de Dow cel Negru mint cu nerușinare), încă nu mă pot pronunța, dat fiind că nu l-am citit: la personaje.

O adevărată panoplie de personaje din cele mai diverse, de la lași, pungași și trădători, pentru care înjunghiatul pe la spate a devenit o adevărată trăsătură de caracter, chiar o virtute, am putea spune, și până la oameni de onoare, puțini, foarte puțini, de-i poți număra pe degetele Sângerosului Nouă, puține și pline de cicatrice, cum sunt ele, personaje de care te atașezi imediat, alături de care suferi sau te bucuri deopotrivă, dar și pe care ajungi să le disprețuiești, să le detești sau să le urăști cu patima cu care-i urăsc și ele, la rândul lor, pe cotropitori. Numai aici, în acest al cincilea volum, avem asasini nemiloși, trădători, tâlhari, scorpii care nu mai știu cum să ticluiască planuri pentru a-și vedea soțul cocoțat cât mai sus în ierarhie, soldați de elită care se lamentează și-și plâng de milă, deși ar fi capabili să căsăpească ei singuri o întreagă armată (sunt senzaționale înfruntările care-l au în centru pe Bremer dan Gorst, de mult n-am mai întâlnit asemenea scene), generali incompetenți și lași, mercenari lacomi și lipsiți de onoare, caporali care preferă să tragă un pui de somn la umbra unui copac, ferindu-se cu dibăcie de confruntările directe cu dușmanul, lași care se ascund prin dulapuri și apoi sunt confundați cu eroii neînfricați, conducători de trupe care uneltesc tot timpul și nu mai știu cum să se sape unul pe altul și să se înjunghie pe la spate, pentru a-i intra în grații tartorului suprem și mulți, mulți alții.

De data asta, în acest al cincilea volum, Abercrombie îi cam lasă în pace pe membrii trupei de mercenari al cărei conducător a fost celebrul Sângerosul Nouă, acum dispărut dintre cei vii sau plecat pe cine știe ce alte meleaguri, în căutare de trupuri noi și numai bune de spintecat, și se ocupă de o serie nouă de personaje, pe care o puteți găsi notată în primele trei pagini ale poveștii. Pe de o parte îi avem pe cei din Uniune, sosiți în Nord ca să stârpească odată pentru totdeauna amenințarea teribilă a încăpățânaților și dârjilor sălbatici nordici, în frunte cu Dow cel Negru, cel despre care se spune c-a reușit minunea minunilor, adică să-i facă de petrecanie lui Logen Nouădegete, după ce acesta, la rândul său, îi făcuse de petrecanie fostului rege al nordicilor, Bethod, iar de partea cealaltă avem cea mai trăsnită trupă asamblată vreodată pentru a se opune oștirii Uniunii: triburi nordice înveșmântate în blănuri și înarmate cu fierătanii ascuțite cu aspect înfricoșător, mercenari tocmiți pe galbeni mulți de Dow cel Negru sau flăcăi lați în umeri, care-au abandonat munca la câmp, aducătoare de puține satisfacții, pentru a se umple de glorie pe câmpul de luptă, străbătuți de un sentiment patriotic deosebit când aud că nenorociții de unioniști au dat buzna să le ocupe pământurile lăsate lor de strămoșii care le cuceriseră vărsând râuri de sânge și așa mai departe.

Dar mai sunt, nu vă temeți, v-am zis doar că punctul forte al acestor volume noi sunt tocmai personajele și nu se cade să dau totul din casă, răpindu-vă plăcerea să le descoperiți voi înșiși pe parcursul celor peste șapte sute de pagini care alcătuiesc acest nou volum. Să nu uit cine mai apare: Caul Fiori-îți-dau, un personaj fără un ochi, de-a dreptul înspăimântător și care pare cel mai stabil psihic dintre toți, până la un moment dat, Copoiul, aliatul de odinioară al lui Logen Nouădegete, trecut acum de partea Uniunii, căci pe Dow cel Negru, fostul tovarăș, îl consideră nu numai labil psihic, maniac însetat de sânge și brută lipsită de discernământ, ci și un adevărat pericol atât pentru popoarele nordice, cât și pentru oamenii din jurul său, firește, Dow cel Negru, despre care nu-mi mai aduc aminte mare lucru din volumele anterioare, decât că este, desigur, o brută uriașă însetată de sânge, plus, favoritul meu dintre toți, Bremer dan Gorst, soldat de elită și campion absolut, din păcate „binecuvântat” de mama natură cu un glas pițigăiat ca de fetiță, fost protector al regelui Uniunii, acum căzut în dizgrație după ce-a picat, nu demult, într-o capcană mișelească ce era gata să se soldeze cu un regicid și decăzut la stadiul de observator regal al colosalelor înfruntări din preajma dealului pe care stau cocoțați, indiferenți la zbaterile celor de dedesubt, Eroii, statui colosale, cioplite pentru a-i onora, desigur, pe eroii de odinioară ai nordicilor.

N-am să vă plictisesc cu dualitatea bine-rău, cu povești despre moralitate și jocuri politice sau strategice, ori cu antieroii ridicați la rang de eroi în scrierile lui Abercrombie sau cu faptul că fiecare este un cinic până în măduva oaselor, care nu înțelege rolul războiului, dar care-l practică bucuros și nu-și poate găsi locul nici măcar atunci când încep să-i scârțâie oasele bătrâne, nici cu faptul că fiecare are dreptate în felul său, că fiecare posedă un adevăr și că adevărul are atâtea fațete câte personaje ajung să îl enunțe. În schimb, pot spune că Abercrombie, deși nu e într-o formă maximă, izbutește totuși să te țină cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, în ciuda faptului că ai cam puțină magie, cam puțin fantastic într-o poveste fantasy (vreo două dispariții în neant din partea vrăjitoarei înveșmântate în bandaje care se spune că l-ar proteja și sfătui pe Dow cel Negru) și că a ajuns să mă exaspereze tachinarea asta, aluziile astea nesfârșite ale autorului în privința lui Logen Nouădegete: păi dacă tot îl iubește lumea atâta și se vede clar că și pentru autor este personajul favorit, atunci de ce nu-l readuci la viață? De ce tot bați apa-n piuă, de ce tot bați șaua să priceapă iapa, că a scăpat, că n-a scăpat, că va apărea, că nu va apărea (va apărea, v-am mai spus, dar nu aici) și așa mai departe? Ca să ne faci să citim și următorul volum? Păi nu se știe deja că-l vom citi? Pe el și următoarele, până când se va sătura autorul să mai scrie povești cu antieroi? Recomandată!

Lecturi 202: Caleb Carr – Alienistul

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, barbă şi text

Caleb Carr – Alienistul (Dr. Laszlo Kreizler I: The Alienist, 1994) 608p., TPB, 13×20, Corint, 2019, Colecția Leda Edge, Trad. Monica Șerban, Red. Shauki Al-Gareeb, 49.99 (39.93) lei, ISBN 978-606-793-610-0

Premii: Anthony Award for Best First Novel (1995), Grand Prix de Littérature Policière for Romans étrangers (1996), Palle Rosenkrantz Prisen (1997)

Nominalizări: Lambda Literary Award Nominee for Gay Men’s Mystery (1995)

Nota Goodreads: 4.06 (132343 note)

Descrierea editurii: „New York, 1896. Jurnalistul John Schuyler Moore este chemat de doctorul Laszlo Kreizler – psiholog sau „alienist” – să vadă trupul mutilat al unui adolescent, abandonat pe podul Williamsburg, aflat încă în construcție. De aici, cei doi prieteni încep o călătorie revoluționară pentru lumea criminalisticii: crearea profilului psihologic al ucigașului pe baza detaliilor crimelor sale. În timpul aventurii lor periculoase, descoperă atât trecutul traumatizant, cât și mintea perversă a unui criminal care va ucide din nou, înainte ca vânătoarea lor să se termine. Cu un ritm susținut și captivant, marcat de amănunte istorice, Alienistul readuce în prim-plan New Yorkul din Epoca de Aur, cu blocurile și cu casele lui mari, cu polițiști corupți și gangsteri extravaganți, cu clădirile strălucitoare ale celor două Opere și bodegile sordide. Este o epocă în care, dacă pui la îndoială părerea generală că toți criminalii se nasc criminali și susții că ei se formează în mijlocul societății, poți suferi consecințe neașteptate și chiar fatale.”

Multe dintre romanele cu criminali în serie au plecat de la această poveste. Chestia am realizat-o abia când am văzut că „Alienistul” a părut în 1994 și că este considerat un clasic al genului. Cu mult înainte ca Dan Brown să lanseze moda romanelor cu mistere ezoterice cu Iisuși și Biblii pierdute, cu mult înainte ca Alex Michaelides, M.J. Arlidge sau Stefan Ahnhem să lanseze povești cu criminali în serie care au fost maltratați în copilărie și, ajunși la vârsta adolescenței sau mai târziu, se transformă în bestii însetate de sânge cărora le cășună pe copii sau pe oameni nevinovați, cu mult înainte să apară moda romanelor istorice cu criminali în serie, Caleb Carr a scris o carte care-l așază în capul listei autorilor de romane polițiste cu criminali în serie. Omul s-a documentat serios în privința New Yorkului de sfârșit de secol nouăsprezece, a mâncat psihologie și psihanaliză pe pâine, a inventat un personaj ici, altul colo, l-a implicat și pe Theodore Roosevelt, viitorul președinte american, care, la acea vreme, în 1896, când se petrece povestea din „Alienistul”, era comandant al poliției și încerca să reformeze din temelii o poliție înapoiată, prăfuită și coruptă până în măduva oaselor, adepta unor metode de anchetare și cercetare învechite și ineficiente, și a trântit un roman polițist istoric de toată frumusețea, pe care abia acum vreo doi ani l-a scos postul american TNT la lumină și l-a făcut și mai celebru, transformându-l într-un serial excelent, admirat de mai toată lumea.

Și-am înțeles și de ce, parcurgându-l pe îndelete, cam câte o sută de pagini pe seară, căci pur și simplu nu mă puteam concentra mai bine de atât. Scriitura e densă, încărcată, personajele sunt complexe și au dimensiuni și adâncimi nebănuite, crimele sunt de-a dreptul oribile, mai ales că victime sunt băieți prostituați, iar sordidul acelei lumi ce se apropia cu pași repezi de secolul douăzeci pare de-a dreptul incredibil în anul de grație 2019. Incredibil, și totuși perfect verosimil. Citesc acum o carte de Jean-Christophe Grange și mă uimește câtă perversitate și depravare poate exista pe lumea asta. Nimic nu s-a schimbat în 120 de ani. Nimic nu s-a schimbat de la Nero și Caligula încoace, de fapt. Oamenii au rămas la fel de putrezi pe interior, la fel de vicioși și la fel de depravați. Câtă vreme ai bani și o absență totală a conștiinței, care să-ți ofere posibilitatea de-a le face rău altora contra cost sau doar pentru că poți, crezi că totul este posibil.

„Înaintea secolului al XX-lea, persoanele care sufereau de boli mintale erau considerate ”alienate”, înstrăinate nu numai de restul societății, ci și de propria fire adevărată. Experții care studiau patologii mintale se numeau, în consecință, alieniști.

Un alt aspect demn de lăudat și care probabil că a contribuit din plin la entuziasmul cu care a fost primită povestea este implicarea doctorului Laszlo Kreizler, un personaj absolut fascinant, care reprezintă de fapt adevăratul deliciu al cărții. Acesta conduce un fel de sanatoriu, în care copiii maltratați, cu probleme sau cu tendințe ucigașe și sinucigașe pot fi tratați și, uneori, chiar vindecați. Sanatoriul a fost înființat de însuși Laszlo Kreizler, din banii lui și din mărinimia cu care l-a înzestrat natura. La un moment dat se insinuează că el însuși a fost maltratat când era mic, dovadă o mână incomplet vindecată, ceea ce ne duce imediat cu gândul la motivul pentru care a făcut și face în continuare ceea ce face. Vedeți voi, el e adeptul ideii că oamenii nu se nasc răi, malefici, ci devin răi pe parcurs, din cauza mediului în care trăiesc, a educației pe care o primesc și a modului în care sunt tratați de către societate. Dacă ești abuzat de mic și trăiești într-un mediu violent, atunci ai toate șansele să devii și tu violent la rândul tău. Nu este o teorie, ci un fapt dovedit. Personajul lui Caleb Carr n-a făcut decât să formuleze bazele acestei teorii, care s-a dovedit a fi de fapt adevărată, cu toate că la acea vreme toată lumea (mai puțin cei care-i vor sta alături și îl vor ajuta să rezolve complicatul caz al ucigașului în serie) îi lua în batjocură ideile trăsnite și-l considera nebun de legat. Însă asta-i o altă poveste.

„ – Nu căuta cauzele în oraș, a răspuns Kreizler sacadat, încercând să se facă înțeles cât mai limpede. Nici în împrejurările recente, nici în evenimente recente. Creatura pe care o cauți s-a născut cu mult timp în urmă. Monstrul și-a făcut probabil apariția în primii ani de viață, iar, dacă nu, atunci sigur în copilărie. Și nu neapărat aici.”

Povestea, ca s-o rezum în câteva cuvinte, e cam așa: un criminal omoară băieți din casele de toleranță care aveau în meniu și prostituați cu vârste undeva pe la 12-14 ani, pe care îi leagă fedeleș, le taie gâturile, le scoate ochii și-i mutilează oribil și apoi îi lasă în văzul lumii, pe construcții înalte. Se pare că-i lasă acolo în încercarea de-a fi prins de fapt, căci ucigașii s-ar părea că nu vor doar să omoare, ci și să fie prinși, opriți din a mai comite astfel de acte abominabile. O altă teorie care se dovedește, uneori, adevărată. Cei care se vor ocupa de teribilul caz al ucigașului de copii sunt Laszlo Kreizler, psiholog și psihiatru celebru, John Schuyler Moore, ziarist și prieten apropiat al lui Kreizler, Theodore Roosevelt, pe care l-am pomenit ceva mai sus, Sara Moore, un fel de polițistă avangardistă, a cărei contribuție va fi deosebit de însemnată, și frații Marcus și Lucius Isaacson, polițiști și ei, adepții unor metode de anchetare moderne, chiar revoluționare, care își vor aduce un însemnat aport în rezolvarea complicatului caz.

Lumea imaginată de Caleb Carr este sordidă, murdară, împuțită și de-a dreptul revoltătoare. Personajele sunt sălbatice, cinice, carismatice și par însetate de sânge nevinovat. Există însă și personaje de care te poți apropia, cu toate că niciunul nu e perfect, fiecăruia îi poți găsi atât calități, cât și defecte, trebuie doar să stai să le analizezi pe îndelete. Bine, Sarei nu prea am ce-i reproșa, recunosc. Protagoniștii nu sunt doar nevoiți să rezolve o anchetă extrem de dificilă și de tenebroasă, ci trebuie să lupte și cu restul polițiștilor, corupți, înapoiați și violenți, cu gangsterii cărora le tulbură apele și cu prejudecățile unei societăți care parcă a încremenit într-un Ev Mediu permanent. Povestea curge molcom, indiciile sunt oferite pas cu pas, dovezile se strâng cu greu și profilul psihologic al criminalului este conturat bucată cu bucată, din frânturi de informații și mici indicii pe care tot el li oferă anchetatorilor prin modul de acțiune și prin violența faptelor, sau prin fragmențelele de amintiri cu care rămân cei care au apucat să-l vadă, fugar și pe întuneric, pe ucigaș. Ancheta e realizată ca la carte și chiar dacă povestea pare ușor cam lungă la un moment dat, rezultatul este unul mai mult decât satisfăcător. Romanul este extrem de solid și de atent alcătuit și mi-ar plăcea să cred că popularitatea lui nu se datorează mai ales serialului, ci pur și simplu faptului că este unul dintre cele mai bune romane de acest gen scrise vreodată. Recomandată!

„ – Mai precis, trupul băiatului Santorelli. Locul în care a fost găsit el și ceilalți doi. Criminalul ar fi putut continua să-și ascundă victimele la nesfârșit – numai Dumnezeu știe câți alții a omorât în ultimii trei ani. Totuși, acum ne oferă o declarație deschisă a activităților sale – nu cu mult deosebită de a Spintecătorului, care a informat autoritățile londoneze cu privire la crimele sale. O parte îngropată, atrofiată, dar încă nu moartă a criminalului nostru începe să se sature de vărsarea de sânge. În aceste trei cadavre putem citi, la fel de clar ca niște cuvinte scrise, strigătul lui deznădăjduit să îl găsim. Și să îl găsim iute, fiindcă programul după care ucide este unul strict, bănuiesc. Trebuie să învățăm să descifrăm acest program.”

NB: sezonul doi al serialului va apărea anul acesta, volumul doi al seriei va apărea și la noi, cândva.

Semnal editorial 30 + Fragment în avanpremieră: Joe Abercrombie – Eroii

Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou.

Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte.
Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.

Continuă lectura

Scriitorul Matt Haig în dialog via skype cu jurnalista Ana-Maria Onisei, pe 20 martie

Marți, 20 martie, de la ora 19.00, editura Nemira vă invită să îl cunoașteți pe scriitorul britanic Matt Haig în cadrul unui interviu prin Skype cu jurnalista Ana-Maria Onisei, prilejuit de lansarea romanului Cum să oprești timpul.

Intrarea este liberă, iar rezervarea se face aici:  https://eventbook.ro/other/rezervari-matt-haig-ana-maria-onisei

Vezi booktrailerul cărții pe pagina Nemira. Continuă lectura