Club de carte Paladin #7: Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Pe 19 februarie vă așteptăm la Librarium TNB, unde vom dezbate romanul fantasy „Trădătoarea Baru Cormoran”, de Seth Dickinson (traducere din limba engleză de Loredana Frățilă-Cristescu). Discuția este moderată de Liviu Szoke, blogger, cititor și traducător.

Intrare liberă în limita locurilor disponibile! Pentru înscriere, vă rugăm să trimiteți un e-mail la adresa beatrice.mituleci@editura-art.ro.

📚Sinopsis „Trădătoarea Baru Cormoran”:
Ca să distrugi un imperiu, trebuie mai întâi să înveți să-l conduci.

Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei?

Acesta-i adevărul. Îl vei recunoaște pentru că doare.

📚Cartea este disponibilă la Editura Paladin:
http://bit.ly/Tradatoarea_Baru_Cormoran
📚Citește recenzia cărții pe blogul Paladin:
https://www.editura-paladin.ro/info/blogitem/un-fantasy-feminist

sau

https://www.editura-paladin.ro/info/blogitem/club-de-carte-paladin-7-tradatoarea-baru-cormoran-de-seth-dickinson

Lecturi 221: Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran (The Masquerade I: The Traitor Baru Cormoran) 568p., HC, 14×21, Paladin, 2019, Colecția Paladin Fantasy, Trad. Loredana Frățilă-Cristescu, Red. Beatrice Feleagă, Mădălina Rașoga, 39 lei, ISBN 978-606-9000-10-6

Premii: Reddit r/fantasy Stabby Award for Best Debut Novel 2015

Nominalizări: David Gemmell Morningstar Award Nominee for Best Fantasy Newcomer 2016

Nota Goodreads: 4.07 (10992 note)

Descrierea editurii: „Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei?”

Un fantasy ceva mai static decât, să zicem, poveștile imaginate de Mark Lawrence sau Joe Abercrombie. Deși poate la fel de violent. Un fantasy în care elementul fantasy este de fapt abia schițat, se pierde practic în hățișul de intrigi și de întorsături de situație, lăsând ficțiunea și caracterizarea personajelor să capete prim-planul. Și deoarece nu se întâmplă, practic, foarte multe, ei bine, lectura este grea, încărcată, plină de semnificații și de implicații. Chiar dacă uneori intriga pare nițel trasă de păr și e un pic forțată, căci mi se pare totuși exagerat faptul că ceea ce o mână în luptă pe Baru Cormoran ar fi doar setea de răzbunare, ei bine, la final, ajungi totuși să o înțelegi. Nu în întregime (doar dacă ești și tu nițel psihopat poți să găsești justificări valabile pentru toate bizareriile și, hai să nu o mai dăm după cireș, atrocitățile comise), dar parțial, o înțelegi pe Baru. Aspectul acesta se numește, mai nou, desensibilizare, în vechime i se spunea altfel.

Așadar, Baru Cormoran, o fetiță strălucit de inteligentă, ducea o viață liniștită pe o insulă acoperită de cenușă vulcanică. Și ce dacă avea doi tați și o mamă, dacă ei trăiau în pace și armonie? Ce dacă visa la fapte mărețe când va fi mare, însă, deocamdată, pierdea vremea pe plajă cu prietenele, își descosea părinții și negustorii sosiți în port ca să facă schimburi de mărfuri în legătură cu misterele lumii? Asta avea să fie doar o perioadă din viața ei, apoi urma să meargă mai departe. Dar viața ei idilică s-a curmat, nu brusc, ci treptat, odată cu venirea celor din Imperiul Măștilor, numit și (pe ascuns) Mascarada. Un imperiu colosal, ce-a cucerit mai tot ce se putea cuceri și-a înglobat, modificând din temelii stilul de viață al cuceriților, modul lor de-a face negoț, de-a avea relații, finanțe și așa mai departe, tot ce cucerise până atunci.

Dar Mascarada are un stil aparte de cucerire și, ca orice tiran care se respectă, are moduri insidioase de a-și atinge scopurile: distrugând capacitatea financiară a fiecărui nou teritoriu pe care a pus ochii. Începe ușor, cu corăbii care vin să facă negoț într-un teritoriu străin. Corăbiile încărcate cu bunuri sunt însoțite de câte o navă de război, pentru a-i proteja, chipurile, pe negustori. Numai că acestea exact asta sunt, nave de război, înțesate de războinici înarmați până-n dinți, care așteaptă momentul oportun. Și negustorii ăștia acceptă plata în banii celor veniți să le cumpere mărfurile, numai că, atunci când le vine rândul să cumpere bunuri de la aceștia, le dau în schimb doar banii lor, ai Mascaradei.

Și astfel cad imperii. În zeci de ani, fără foc și sabie, dar distrugându-le economia. Dar Mascarada nu se mulțumește să anexeze imperii și să care din ele tot ce-i este de trebuință, ci vrea să ralieze la ideile sale tot ce este neconform cu acestea. Cum e, spre exemplu, traiul în trei și homosexualitatea mai mult sau mai puțin mascată a insularilor din rândul cărora provine și Baru Cormoran. Prin chinuri, uneori, e drept.  Deși ei o numesc reeducare. Cruzimea lor e fără margini chiar, însă cine mai stă să se încurce în detalii când e o lume întreagă de cucerit? Însă cucerirea unei biete insule de către un imperiu măreț cum e Mascarada are și beneficiile sale. Cum ar fi faptul că le oferă posibilitatea celor pe al căror teritoriu s-a instalat confortabil să aibă parte de studii care altfel nu le-ar fi fost în veci accesibile.

Și astfel devine Baru Cormoran contabila-șefă al unui teritoriu aflat la dracu’-n praznic, unde începe să țeasă intrigi și să-și pună planul în aplicare. Doar și-a jurat să se răzbune pe cei care i-au cucerit insula și i-au făcut dispărut unul dintre tați. Chestia asta, la o examinare mai atentă, stă și nu prea stă în picioare. Faptele lui Baru Cormoran sunt cel puțin reprobabile dacă stai să le analizezi îndeaproape, chiar dacă se folosește de exact metodele celor în slujba cărora se află acum: minciuni, intrigi, manipulări, vorbe mieroase, dar încărcate de înțelesuri veninoase, călcând tot în picioare, chiar dacă la modul figurat, pentru a-și atinge scopul suprem – răzbunarea. Și acest lucru nu poate fi atins pierzând vremea, chiar dacă în serviciul Mascaradei, într-un teritoriu uitat de lume și cu prea puțină însemnătate strategică, ci doar dacă s-ar afla în inima imperiului, în capitală. Dar asta se poate face doar pas cu pas, iar primul pas e să le dovedească tuturor că nu degeaba i-au dat pe mână unei tinere cu caș la gură finanțele unei țări întregi.

Două teme mari străbat scrierea lui Seth Dickinson: homosexualitatea mai mult sau mai puțin mascată a personajului principal și transformarea acesteia în exact ceea ce critica la început. De altfel, chiar titlul următorului volum s-ar putea traduce prin „Monstruoasa Baru Cormoran”. Intrigi de curte, mașinațiuni contabile, minciuni, crime și mișcări de trupe, astfel încât povestea înaintează greu, se deschide cu lentoare, ajungi să te familiarizezi cu greutate cu acest stil, însă vă asigur că merită din plin. Și ce orori apar de-a lungul poveștii ce se petrece în Aurdwynn, o lume feudală, înapoiată, în care ducii ce stăpânesc teritoriile care alcătuiesc țara unde a fost trimisă Baru să facă ordine își înfometează supușii pentru a le fi lor bine. Nimic nou sub soare, mai ales că nici Mascarada n-a venit acolo ca să-i ajute pe cei care mor de foame. Numai că ideile Mascaradei transcend asemenea banalități și, cu o mentalitate care nu i-ar face de rușine pe conducătorii sovietici care aproape și-au distrus țara trimițându-și cetățenii în lagărele din Siberia, dublată de o cruzime pur și simplu inimaginabilă, specifică orientalilor, fac ceea ce știu ei mai bine: supunere, raliere la ideile cuceritorilor, reeducare.

Ar cam trebui să mă opresc din rațiuni pe care le veți afla la momentul oportun: un mare plus ar fi excelenta creionare a unor remarcabile personaje secundare. Adică nu o avem doar pe Baru Cormoran, o mai avem și pe ducesa Tain Hu, deloc asemănătoare cu restul ducilor, și pe Muire Lo, secretarul personal al lui Baru și un fel de înger de pe umărul ei, cel plătit să o ajute pe Baru să deslușească ițele complicate ale unei țări dificile și cuprinsă permanent de convulsii interioare. Sursele de inspirație sunt multiple: Imperiul Nipon, Revoluția Franceză, Imperiul Sovietic și totalitarismul său oribil, conflictele din Balcani și multe altele. Un bildungsroman în care nu știi de fapt de cine să îți fie milă: de victima inițială sau de victima care devine, la rândul ei, călău?

PS: dacă v-a plăcut „Calea Dragonului” a lui Daniel Abraham (Editura Paladin, 2016, trad. Laura Ciobanu), sigur o să vă placă și „Trădătoarea Baru Cormoran.”

Mai multe, sper, la viitorul Club de carte Paladin, de pe 19 februarie.

Semnal editorial 114 + Fragment în avanpremieră: Nicholas Searle – Maestrul minciunii

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

Fragment în avanpremieră

Traducere din limba engleză de Loredana Frățilă‐Cristescu 

 

Capitolul unu 

Nom de guerre

„ESTE PERFECT”, îşi zice Roy. Kismet2, descoperire întâmplătoare, destin, pură întâmplare, spune‐i cum îți place. Toate într‐una. Nu‐i sigur că crede în soartă ori în orice altceva în afară de prezentul imediat. Dar, pe de altă parte, în general, i‐a mers bine în viață. 

Se ridică în picioare şi se plimbă prin apartament, verificând să fie ferestrele bine închise, iar electrocasnicele oprite corect. Bate cu palma peste pieptul blazerului său atârnat pe dosul uşii: da, portofelul e la locul lui. Cheile sunt pregătite pe consola din hol. 

Femeia asta pare mană cerească, în fine, cel puțin din CV‐ul pe care l‐a deschis el pe ecran. A dat Domnul! Știe cum să pre‐ va dă micile modificări, momentele acelea în care o uşoară imperfecțiune este transformată, printr‐o alegere inteligentă a cuvintelor ori o minciunică nevinovată, în ceva indiscutabil pozitiv. E în firea omului. Se îndoieşte, de exemplu, că pe ea chiar o cheamă Estelle, la fel cum nici pe el nu‐l cheamă Brian. Din punctul lui de vedere, asemenea trucuri neînsemnate sunt de aşteptat şi acceptabile. Ele ung rotițele. Când vor fi date la iveală, o să se arate potrivit de tolerant şi amuzat de toate aceste mici înflorituri. Spre deosebire de minciunile mai degrabă mari cu care dai piept adesea, îşi zice el, punând pliculețul de ceai în coşul de gunoi, clătind ceaşca şi farfurioara şi aşezându‐le, cu fundul în sus, pe scurgătorul de vase. 

1 Nume de război”, pseudonim folosit de cineva pentru o anumită activitate, inițial pseudonim de luptător în război (în fr. în orig.) (n. tr.).

2 În islamism, soartă, destin, fatalitate, voia lui Allah(în persană în orig.) (n. tr.). 

Trage aer în piept şi opreşte computerul, apoi împinge or‐ donat scaunul sub birou. A mai fost în acest punct în care‐şi pune mari speranțe. Gândul care l‐a fulgerat aduce cu sine o sastiseală de moment. Întâlnirile alea îngrozitoare la Beef‐ eaters şi Tobys de prin comitatele din jurul Londrei cu femei bătrâne şi anoste, la care amărăciunea neîmplinirii maritale alături de soți neinteresanți, care n‐au făcut nimic în viață, a devenit, pesemne, la văduvie, sămânța unui sentiment că au permis de voie să mintă! Pentru ele nu există amintiri fericite sau binecuvântarea de a locui în vile umbrite de verdeață în Surrey. Aceste femei trăiesc în case sărăcăcioase care, fără îndoială, miros a prăjeală şi o duc de azi pe mâine cu pomană de la stat, blestemându‐l pe Bert, Alf sau care‐o mai fi fost el şi cugetând la o viață furată. Umblă după ce mai pot prinde şi ele acum, cu orice mijloace. Cine le poate condamna pentru asta? Inspecție rapidă. Cămaşă albă imaculată: da. Dungile pantalonilor de flanel gri: perfecte. Pantofii lustruiți cu scuipat: lucesc. Cravata regulamentară cu dungi: bine înnodată. Părul: pieptănat atent. Sacou albastru luat de pe umeraş şi îmbrăcat. I se potriveşte mănuşă. Privire fugară în oglindă: arată de şaptezeci de ani, chiar şi şaizeci la nevoie. Se uită la ceas. Taxiul ar trebui să ajungă în curând. Drumul cu trenul de la Gara Paddington o să dureze cam treizeci de minute. 

Pentru femeile alea disperate, reprezintă o evadare. O aventură. Pentru Roy, năzbâtia asta cu mersul la întâlniri e ceva diferit: un demers de profesionist. Nu‐şi permite să devină un divertisment frivol sau să le decepționeze cu blândețe. Le fixează cu ochii lui albaştri înainte să le facă bucăți mai ceva ca un criminalist. Șterge pe jos cu ele. Și‐a făcut temele şi le informează despre asta. 

„Credeam c‐ai zis că ai un metru şi şaptezeci şi unu de centimetri înălțime şi eşti subțire”, poate să zică el, ca şi cum nu‐i vine să creadă, însă suficient de delicat cât să nu adauge: „şi nu o piticanie obeză”. „Nu prea semeni cu poza, nu? E făcută acum câțiva ani, scumpo?” (Nu adaugă şi completarea ulterioară: „şi în ea e soră‐ta, care arată mai bine.”) „Locuieşti lângă Tunbridge Wells, zici. Mai degrabă Dartford, nu?” Ori: „Atunci când vorbeşti despre faptul că‐ți faci vacanțele în Europa te referi la un pachet turistic la Benidorm1 o dată pe an luat prin agenție împreună cu soră‐ta?” 

Dacă, aşa cum a plănuit, ajunge al doilea la locul de întâlnire, de obicei procedează la o scurtă recunoaştere ca să cântărească lucrurile. Când se confruntă cu elementul deprimant familiar, poate pur şi simplu să plece fără să se prezinte. Aşa‐i de previzibil totul! N‐o face însă niciodată. O priveşte ca pe datoria lui să le sfărâme iluziile zadarnice. Are să le fie mai bine, într‐un final. Începe cu zâmbetul lui fermecător şi salutul galant, după care trece lin, dar rapid la ceea ce a devenit un soi de scenariu de bază. 

„Una dintre chestiile care‐mi displac foarte tare este lipsa de onestitate”, zice el. 

De regulă, ele zâmbesc şi încuviințează supuse din cap. „Aşadar, cu scuzele mele şi având la activ şi câte‐o experiență neplăcută” – încă un zâmbet, cât de blând poate –, „să trecem la subiect, bine?” 

1 Stațiune pe coasta de est a Spaniei, în provincia Alicante (n. tr.). 

În general, aici ele iar încuviințează din cap, probabil fără zâmbet şi cu un foit uşor pe scaun pe care el îl remarcă, dar alții poate că nu. 

Insistă scrupulos să împartă nota de plată la final şi nu lasă loc ambiguităților în ceea ce priveşte viitorul. Fără politețuri nesincere. „Nu eşti ceea ce mă aşteptasem eu”, zice el, clătinând obosit din cap. „O, nu! Ce păcat! Dacă te‐ai fi exprimat şi tu mai clar. Dacă te‐ai fi descris mai… exact, să spunem? Am fi putut evita amândoi risipa asta de energie. Pe care, la momentul acesta al vieții noastre” – aici un licăr scurt al ochilor şi un zâmbet schițat ca să le arate ce pierd –, „nu prea ne‐o permitem. De‐ar…” 

Speră ca astăzi să nu fie nevoit să recurgă la asemenea mă‐ suri. Dacă însă va fi cazul, atunci se va fi achitat de această datorie față de sine, față de nefericita de dinaintea lui şi de sistemul care îi potriveşte greşit pe cei lipsiți de speranță cu cei care‐şi fac iluzii, motiv pentru care, crede el, e în mare peri‐ col să se discrediteze. Toate orele alea irosite bând Britvic1, tot efortul depus pentru o conversație care curge greu la o porție de grătar sclipitor cu diferite feluri de carne ori în fața unor plăcinte cu carne de vită şi bere produse în masă şi încălzite la microunde, legume la cuptor sau tikka masala2, toate momentele acelea de bun‐rămas jenante, cu false promisiuni de a ține legătura pe viitor. Nu erau pentru el. Încă şi mai puțin erau toate acele relații sortite eşecului, când, de fapt, nu‐şi dorea decât o ultimă zi însorită. 

Roy nu‐i pesimist, totuşi. „Adună‐te, gândeşte pozitiv!” De fiecare dată porneşte de la zero, plin de speranță. „De data asta are să fie altfel”, îşi spune el, trecând repede peste faptul că şi‐a mai zis‐o de câteva ori înainte. Simte însă că n‐are să mai fie la fel. A sosit taxiul. Se îndreaptă de spate, îşi zâmbeşte şi încuie uşa înainte să se îndrepte cu paşi grăbiți spre maşină. 

1 Marcă britanică de băuturi răcoritoare (n. tr.).

2 Preparat culinar de origine indiană, foarte popular în Marea Britanie, care constă din bucățele de carne (în special pui) cu un sos de curry picant (n. tr.). 

 

BETTY FACE ULTIMELE PREGĂTIRI, foarte atentă să‐şi țină în cântarea sub control. Stephen o s‐o ducă la pub şi o s‐o aştepte afară, aşa că nu‐şi face griji. Nu tu obraji aprinşi când întârzie trenul periculos de mult. Nu tu durere inutilă de şolduri când se grăbeşte lipsită de eleganță pe strada mare. Nu tu agitație după întâlnire care să‐i afecteze capacitatea de a‐şi găsi din nou drumul spre casă. Iar Stephen o să fie prezent, în caz c‐ar simți, pe neaşteptate, nevoia de a pune capăt mai devreme întâlnirii. 

Vor trebui să pornească în câteva minute, i‐a zis Stephen după ce‐a căutat pe Google şi pe drăcia lui cu navigație prin sa‐ telit. Ea se descurcă oarecum cu internetul, dar tot mai sunt atâtea chestii pe acolo care‐o zăpăcesc. De pildă, ce e ăla un tweet? „Cum naiba am supraviețuit noi fără toate dispozitivele astea? Sau, mai la obiect, de ce se bazează tinerii atât de mult pe ele?“ 

Îl aude pe Stephen măsurând uşor holul cu pasul. Pare mai agitat decât ea, ce drăguț din partea lui! Când îşi dă cu ruj, se uită în oglindă. N‐o să fie niciun pic de nelinişte de ultimă clipă. Rochia albastră înflorată pe care a ales‐o o să fie perfectă şi îi scoate în evidență părul blond, tăiat bob, cât de „la modă” se poate la vârsta ei. N‐o să schimbe colierul delicat de argint şi broşa asortată cu ceva care sare mai tare în ochi, ca perlele. N‐o să opteze pentru pantofi mai mult sau mai puțin comozi. N‐o să necesite o ultimă cană de cafea care să‐i dea curaj. 

Betty nu se consideră emotivă. E calmă şi realistă, după cum îi place să creadă. Cândva descrisă, pe bună dreptate, drept frumoasă, acceptă, speră ea, cu grație, urmele lăsate de trecerea timpului. Preferă să se gândească la ele ca la simple urme, nu ravagii. Chiar dacă, într‐o oarecare măsură, e încă radioasă, frumoasă nu mai este. Nu se mai poate preface că e, în ciuda încercărilor hotărâte ale revistelor pentru femei de a crea şi a cuceri o nouă piață, cea a femeilor cu părul cărunt. Poate că ea e ceva diferit, fără nume şi fără vârstă. 

Pune la loc capacul rujului, freacă uşor buzele una de alta ca să se asigure că l‐a întins bine, pipăie colierul cu degetele, îşi atinge uşor părul şi se mai uită pentru ultima dată să vadă cum arată. E gata. Aruncă o privire fugară ceasului: a terminat cu cinci minute mai devreme. Stephen o întâmpină cu o îmbrățişare delicată şi cuviincioasă când iese în hol. 

— Arăți superb! zice el, iar ea îl crede. 

 

 

STEPHEN CONDUCE MAI POTOLIT pe ploaie decât ar face‐o cu altă ocazie. Chiar şi mai şi, dat fiind că, nici în cele mai bune momente ale lui, nu are încredere în priceperea lui ca şofer. Conduce încet pentru el, ca să se calmeze, nu pentru ea. Ea e plină de vigoare, clar mult mai plină de vigoare decât el, în ciuda diferenței de vârstă care îi desparte. Și‐a trăit viața, mai degrabă decât să studieze cum şi‐au trăit‐o alții pe‐a lor. O pasăre bătrână plină de temperament, ar putea zice unii, dar nu şi el. Nu, el nu şi‐ar putea închipui ceva mai nepotrivit. N‐ar folosi un asemenea limbaj şi, oricum, caracterizarea ar fi inexactă. Ea e fragilă, deşi nu ca o vrăbiuță, cu trăsături de porțelan şi siluetă filiformă. Constituția ei e puternică. Imposibil de frânt, ar zice el. 

Pornesc devreme ca să nu rişte să întârzie. El îşi face drum cu băgare de seamă prin intersecții, se sileşte să meargă tot timpul cu 16 kilometri la oră sub viteza legală şi respectă restricțiile impuse de semnele de circulație cu exagerată obediență. E o zi importantă pentru ea, pentru el. 

— Nu eşti deloc agitată? o întreabă.

— Un pic, îi răspunde. Nu prea tare, totuşi. Pentru mine e însă mai uşor, nu‐i aşa? 

— Cum vine asta?

— Pentru că eu întreprind acțiunea. Nu aştept. Nu mă uit. O să fiu acolo. Tu o să fii afară, în maşină. Neajutorat. 

— Dar tu o să fii acolo înăuntru. Cu el. Cine ştie cum o să fie ca om? Cum o să fie experiența pentru tine? 

Zâmbeşte.

— Tocmai asta e! Ceea ce uşurează lucrurile. Realmente. Nu vezi, nu? Cum ai putea? Am trecut de vârsta la care mai contează ceva cu adevărat, mai ales ce zic sau fac eu. Pot să mă comport cât de scandalos vreau, fără să mă tem de urmări. Sunt o cantitate periculoasă. Nu mai am treabă cu jena. Dacă nu merge, nu merge. O să trăiesc să mai dau piept cu viața încă o zi. 

— Eşti remarcabilă! Curajoasă…

— Nu chiar. Ce se poate întâmpla? O băutură şi ceva de ciugulit alături de ceea ce este, fără îndoială, un gentleman desăvârşit într‐un local de țară aglomerat. Cu cavalerul meu în armură strălucitoare, aşteptând afară în timp ce strânge nervos în mână telefonul mobil. Ce se poate întâmpla? 

El zâmbeşte şi iese de pe autostradă pe drumul de acces. 

 

 

— ESTELLE, SE PREZINTĂ EA, întinzând mâna, cu o licărire în ochi când zâmbeşte. 

— Brian! răspunde el. Încântat! L‐a găsit. După cele zece minute de rigoare de la ora stabilită, grație învârtitului judicios al lui Stephen cu maşina prin zonă, însoțit de priviri fugare spre clădirea nou construită ca să pară veche şi luminată puternic în după‐amiaza mohorâtă de martie. 

Pentru Roy, e genul de femeie pe care‐o recunoşti instantaneu. De statură medie, subțire, care pare tânără pentru vârsta ei, cu ceva de puştoaică jucăuşă în ea, expresie de încântare şi ochi atrăgători. Păr frumos. O rochie uluitoare, care‐i scoate în evidență silueta. Cu siguranță, pe vremuri, mulți bărbați au întors capetele după ea. Fotografia de pe site n‐a mințit. Uşoara lui iritare că nu ajunsese ea înainte se evaporă. Aprobă. O, da! Chiar foarte tare. 

— Ce să‐ți iau de băut? întreabă el.

— Mi‐ar plăcea… un martini cu votcă.

Nu ştie de ce, pur şi simplu aşa i‐a venit în minte. O astfel de impetuozitate nu este indicată în următoarea oră sau două. Control şi disciplină. 

— Agitat sau amestecat1? întreabă el cu un zâmbet şi o ridicare din sprânceană. 

„Cam departe de obişnuitul şi tristul sherry“, îşi zice.

— Ha, ha! face ea. Îi comandă băutura, propune să ia loc şi le duce paharele la masa numărul 16. 

— Cum m‐ai recunoscut? o întreabă. 

1 Aluzie la celebra replică Shaken, not stirred a agentului 007, personajul romanelor de acțiune imaginate de Ian Fleming. Eroul acestora, agentul secret James Bond, adoră martini cu votcă, iar atunci când o comandă la bar, cere ca băutura să fie, de fapt, amestecată în shaker, nu cu lingurița (n. red.).  

— Păi am intrat, am făcut ochii roată şi iată‐te stând la bar! Înalt, distins, deştept, exact cum te‐ai descris. Fotografia te surprinde foarte bine. 

„Nu‐i prea departe de adevăr”, gândeşte ea. De fapt, dintr‐o mare de directori de vânzări ambițioşi şi motivați – aparent – în vârstă de şaisprezece ani, n‐a fost greu de reperat. 

— CVAO1, zice el.

— Poftim?

— Ce vezi, aia obții. Fac exact ce scrie pe cutie.

— Ah! exclamă ea. Ce dezamăgitor! Zâmbeşte ca şi cum ar vrea să‐l asigure că flirtează.

— Ho, ho, ho! hohoteşte el după o scurtă pauză, cu umerii săltându‐i. Foarte bine! Văd că am dat de bucluc. O să ne înțelegem de minune. 

O evaluează sincer.

— O, da! 

ÎȘI COMANDĂ MÂNCAREA, ea, paste vegetariene, el, friptură, ou şi cartofi prăjiți. Printre îmbucături de conchigliette2 parcă de plastic mânjite cu legume prelucrate pentru mâncarea de bebeluşi şi un sos ațos de brânză, ea îl studiază mai îndeaproape. E, într‐adevăr, înalt şi lat în umeri, cu un păr des şi alb dat pe spate, lăsând să se vadă o față roşie, pe care afluenții vaselor de sânge au desenat o hartă complexă. Părul e îmblânzit cu gel şi lipit cu grijă după urechi. Are nişte ochi uimitori, aproape primejdioşi, cu albastrul‐deschis al irişilor în albul lăptos din jur, pe o mare de piele care se înroşeşte, vigilenți, care o săgetează atunci o privesc. Dacă n‐ar fi vârsta care să mai slăbească impresia, s‐ar putea teme de el, de fapt, se şi teme un pic. 

1 În orig., WYSIWYG (what you see is what you get = ce vezi, aia iese/ obții), termen din IT care înseamnă că imaginile şi textul arată pe un ecran de computer la fel cum vor arăta tipărite (n. tr.). 

2 Paste făinoase în formă de mici cochilii de scoici (în it. în orig) (n. tr.). 

A fost cândva un om care impunea respect, îşi zice ea, înalt şi autoritar. Încă se mai ține astfel, dar se observă o gârbovire pe care n‐o poate ascunde. Umerii îi sunt încovoiați, iar ochii dau de înțeles că, la urma urmei, nu se poate sustrage morții. Dovada e mult prea convingătoare şi poartă în ea dezamăgirea produsă de intensificarea deteriorării fizice şi mintale. Îşi dă şi ea seama cam cum trebuie să se simtă el, deşi n‐a fost niciodată impunătoare; vivace, probabil, dar fără acea vanitate ciudată masculină a cărei inutilitate o dă, crud, la iveală, inevitabilul declin al puterii virile masculine. Cumva, îi pare rău pentru el. 

Conversația curge uşor.

— E bună, zice ea nesinceră, ridicând privirea de la mizeria din farfuria ei. 

— A, da, zice el. Te poți baza pe oamenii de aici.

— Friptura ta cum e?

— Splendidă. Mai vrei un pahar?

— Da, Brian. N‐am să refuz.

— Nu conduci maşina?

— Nu. M‐a adus nepotul meu.

— Nepotul?

— Da. Stephen e numele lui. Mă aşteaptă afară, în maşină. Cufundat într‐o carte, fără îndoială. 

— Eşti apropiată de membrii familiei tale, deci?

— Da, răspunde ea hotărât. Nu suntem mulți, dar suntem foarte apropiați. 

— Povesteşte‐mi despre ei! Ăsta e unul dintre subiectele evidente de conversație, iar ea e pregătită. Fiul ei, Michael, director în industria farmaceutică şi care locuieşte în apropiere de Manchester împreună cu soția, Anne. Fiul lor, Stephen, istoric la Universitatea din Bristol. Fiica lor, Emma, care studiază engleza la Edinburgh. Îl pomeneşte în treacăt pe Alasdair, răposatul ei soț, dar ştie că nu e momentul să discute tristețile particulare, care, parțial, i‐au adus la masa la care stau. 

E rândul lui Brian. Fiul său, se pare, proiectează bucătării la Sydney şi iau rar legătura unul cu altul, fără să se formalizeze, pe un ton cumva amical. Nu, nu are nepoți. E evident că Brian nu se simte în largul său atunci când trebuie să vorbească des‐ pre fiul lui. El unul a fost fratele cel mai mare din trei, iar frații i‐au murit. Mai era şi soția lui, Mary. Sărmana, sărmana Mary! Coboară privirea, iar Betty bănuieşte că s‐ar putea să‐i apară o lacrimă în colțul ochilor. 

— Știi tu, zice el, ridicând privirea, înviorat parcă, una dintre chestiile care‐mi displac foarte tare este lipsa de onestitate. Se uită fix la ea, iar Betty îi răspunde cu o privire egală ca intensitate. 

— Se pare că, în zilele noastre, nimeni nu mai are rezerve şi minte cu neruşinare. Când e prins, desigur, o, da! Se pare însă că lipsa de onestitate e în regulă, dacă poți trece neobservat. Deplâng chestia asta. Mă înțelegi? 

Se uită la el şi zâmbeşte:

— Da, cred că da.

— Aşa că trebuie să‐ți mărturisesc că mă fac vinovat de o mică înşelătorie. În ceea ce priveşte întâlnirea cu tine. 

Face o pauză şi ia o expresie solemnă.

— Mă tem că nu mă cheamă Brian, ci Roy. Roy Courtnay. Brian a fost un nom de plume1 pentru această întâlnire. Dacă pricepi ce vreau să zic. Momentele astea te fac să te simți atât de vulnerabil! 

1 Pseudonim literar (în fr. în orig.) (n. tr.). 

Nom de guerre, îşi zice Betty, uşor iritată.

— A, asta era! răspunde ea cu o indiferență veselă. N‐am mai făcut asta niciodată, dar am presupus că aşa se întâmplă de obicei. O măsură de protecție firească. Bănuiesc că acum e momentul în care mărturisesc eu că nici pe mine nu mă cheamă Estelle. Ci Betty. 

Se uită serioşi unul la altul înainte să izbucnească în acelaşi timp în râs. 

— Îți pot promite că aceasta a fost ultima oară când te‐am mințit, Betty. Orice o să‐ți spun de‐acum înainte are să fie adevărat. Sinceritate totală îți pot promite, Betty. Sinceritate totală, spune el şi zâmbeşte larg. 

„Uşurel!” îşi zice ea, zâmbindu‐i la rândul ei fără rezerve şi fără echivoc. 

— Mă bucur s‐o aud. Au depăşit o limită, simte fiecare în sinea lui, şi se relaxează. Sporovăiesc, vorbind despre tineri. E un teritoriu sigur, iar prin platitudini îşi pot împărtăşi uimirea față de viața din ziua de azi. 

— Sunt aşa de curajoşi! zice ea. N‐aş fi îndrăznit în veci să fac unele dintre lucrurile pe care le fac ei. 

— Și aşa de nepăsători! răspunde el, totul este atât de uşor pentru ei. Fără perseverență. 

— Știu. N‐au nicio grijă. Nu ca noi. Mă bucur că‐s aşa. Betty presupune că momentul de față trebuie să facă neapărat parte din întregul proces, să fie un pas pe calea spre o mai mare intimitate. Nu prea crede ce zice, inventează din mers. 

Îi spune lui Roy că Stephen nici măcar n‐are telefon la el în apartament, căci chestia aia mobilă inteligentă pare să fie tot ce‐i trebuie. Îşi ține viața în buzunarul de la spate al pantalonilor. Când erau mici, cad ei de acord, cel mai puternic simbol al statutului social era să ai telefon acasă. Acum e o gafă din acest punct de vedere. Fiul ei are trei maşini şi sunt doar doi oameni în casa lui, acum că au plecat ambii copii. Sau mai degrabă nu le deține, ci plăteşte lunar o sumă exorbitantă pe leasing şi le predă pe fiecare contra uneia noi la fiecare trei ani, un aranjament absurd pe care i l‐a explicat răbdător de câteva ori, dar pe care ea tot nu reuşeşte să‐l priceapă, după cum zice băiatul. N‐ar îndrăzni nimeni în ziua de azi să mai strângă bani să cumpere ceva. Nepoata sa are douăzeci de ani şi a vizitat mai multe țări decât Betty în toată viața ei. Trăncăneşte, aruncându‐se cu capul înainte, îşi dă ea seama, dar nu contează. E în regulă. 

Stephen este chemat prompt şi apreciat.

— Un tânăr pe cinste! zice Roy cât e tânărul la toaletă. Un omagiu la adresa ta, Betty. Un tânăr pe cinste! 

Se face schimb de numere de telefon şi se exprimă sincer intenția de revedere nu peste multă vreme. Se oferă să‐l ducă pe Roy cu maşina la gară, dar el refuză. 

— Nu‐s chiar aşa de decrepit, răspunde iute. Se ajunge repede pe jos. 

Se ridică în picioare când pleacă ei şi o sărută pe Betty pe obraz. Ea îi întoarce gestul, îl strânge de braț şi‐l trage uşor spre ea, deşi nu tocmai în intimitatea unei îmbrățişări, după care întinde brațele şi‐l ține aşa, privindu‐l în ochi. 

— Pe data viitoare, atunci! zice ea.

Au revoir, Betty! răspunde el. 

Semnal editorial 29: Un lucru absolut remarcabil de Hank Green, acum la Leda Edge

UN LUCRU ABSOLUT REMARCABIL

de Hank Green, traducere de Loredana Frățilă-Cristescu

Colecția LEDA EDGE Contemporary

Editura Corint le prezintă cititorilor colecției LEDA EDGE Contemporary un adevărat eveniment editorial, un roman care îi va cuceri instantaneu pe toți cei care au urmărit vreodată un film pe Youtube sau care au postat ceva într-o rețea de socializare. Continuă lectura

Avanpremieră Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

 

CAPITOLUL 2

Îl pierduse pe tatăl Salm și, pe urmă, mai c-o pierduse și pe mama Pinion.

— Să nu crezi ce te învață acolo, îi șuieră mama ei la ureche. (Le zâmbiră amândouă însoțitoarelor care o aduseseră pe Baru în vizită la ea acasă, ce-i părea acum ciudat de sărăcăcioasă.) Trebuie să ții minte ce i-au făcut lui Salm și să nu le dai nimic. Familiile țin un consiliu secret. Vom găsi o cale să-i alungăm înapoi pe mare. Continuă lectura

Semnal editorial 24: Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei? Continuă lectura