Fragment în avanpremieră
Barrons, Vermont
Octombrie 1950
Katie
Prima dată când Katie Winthrop văzu Idlewild Hall, aproape că îi veni să plângă. Stătuse pe bancheta din spate a Chevroletului tatălui ei, privind printre umărul îmbrăcat în costum gri al tatei și cel acoperit de o bluză de mătase al mamei, iar când porțile mari și negre se iviseră în capătul Șoselei Old Barrons, simțise cum ochii i se umplu de lacrimi.
Porțile erau deschise, ceva ce avea să afle că se întâmpla rar. În tăcere, tata intrase cu mașina pe aleea lungă, neasfaltată, iar ea se holbase la clădirea care se înălța în fața lor: sala principală, înaltă de trei etaje și atât de lungă încât nu-și dădea seama cât de mult se întinde, cu șiruri de ferestre arcuite care păreau șiraguri de dinți, întrerupte doar de porticul care marca ușa de la intrare. Era august, iar aerul era greu și fierbinte, încărcat de umezeala ce aducea promisiunea ploii. Pe măsură ce se apropiau, devenea tot mai puternică senzația stranie că aveau să pătrundă prin fălcile clădirii, iar Katie înghiți în sec, străduindu-se să-și țină spatele drept în fața construcției care părea să crească în rama parbrizului.
Tata opri mașina și, preț de o clipă, nu se auzi decât zgomotul motorului. Idlewild Hall era nemișcată și întunecată, fără niciun semn de viață. Katie își privi mama, însă femeia avea capul întors în partea cealaltă și se uita în gol pe geamul din dreapta al mașinii; deși Katie era așa de aproape încât distingea detaliile fondului de ten pe care mama și-l aplicase pe obraz cu un burețel, nu-i spuse nimic.
Îmi pare rău, ar fi vrut dintr-odată să zică. Vă rog, nu mă obligați să stau aici. Nu pot. Îmi pare așa de rău…
— Îți iau eu bagajele, spuse tata.
Asta se întâmplase cu doi ani în urmă. De-acum, Katie se obișnuise cu Idlewild– cu holurile lungi și îmbâcsite care miroseau a mucegai și transpirație, cu ferestrele care, iarna, lăsau să pătrundă curenți de aer înghețat, cu damful umed al terenului de hochei care era verde indiferent de anotimp, cu uniformele care nu se schimbaseră de când fusese inaugurată școala, în 1919.
Katie era genul de fată care se făcea rapid ascultată de celelalte: brunetă, dominatoare, frumoasă, puțin cam agresivă și neînfricată. Nu era chiar populară, dar fusese nevoită să-și folosească pumnii doar de două ori; de fiecare dată câștigase cu ușurință. Știa că o imagine bună face jumătate din luptă, iar ea se folosise de asta fără milă. Nu era ușor să supraviețuiești într-un internat plin de fete de care oamenii se descotorosiseră, însă, după ce-și înghițise lacrimile de la început, Katie devenise o adevărată maestră.
Își vedea părinții de două ori pe an – o dată vara și o dată de Crăciun –și nu le spusese niciodată că-i pare rău.
În cămin – Clayton Hall – erau câte patru fete în fiecare cameră. Niciodată nu știai cu cine ajungi să stai. Una dintre primele colege de cameră ale lui Katie, o fată lățoasă din New Hampshire care susținea că se trage dintr-o vrăjitoare adevărată de la Salem, avea obiceiul de a mormăi încontinuu când citea din manualul de Latină, rozându-și cu sârg pielița degetului mare – ceva atât de enervant, încât Katie credea că ar putea constitui un motiv serios de crimă. Vrăjitoarea din Salem plecă și în locul ei veni o fată cu picioare lungi și cu părul creț, al cărei nume Katie nu reușea niciodată să și-l amintească și care își petrecea cele mai multe nopți chircită în patul ei, plângând în tăcere cu fața ascunsă în pernă. Asta până când Charlotte Kankle, care era enormă și veșnic furioasă, coborâse din patul de deasupra și îi spusese Nu mai plânge, pentru numele lui Dumnezeu, că altfel le pun pe fetele astea să te țină și te pocnesc până–ți dă sângele pe nas. Nimeni nu o contrazisese. Fata plângăcioasă tăcuse după aceea și, câteva săptămâni mai târziu, plecase.
Între timp, Charlotte Kankle se mutase în josul holului – după ce se bătuse cu Katie, iar Katie câștigase –și acum avea niște colege de cameră aici, în 3C, care nu păreau chiar un dezastru; până și ea trebuia să recunoască asta. Idlewild era ultima redută a școlilor-internat, locul unde părinții își ascundeau rușinea, eșecul și fetele recalcitrante. Pitit în adâncul pădurilor din Vermont, avea doar o sută douăzeci de eleve: fiice nelegitime, fiice din prima căsătorie, fiice ale servitoarelor, fete imigrante, fete neascultătoare sau care nu erau în stare să învețe. Cele mai multe se băteau între ele și erau veșnic bănuitoare unele cu celelalte, dar, în mod ciudat, Katie simțea că fetele astea erau singurele care o înțelegeau. Erau singurele care nu făceau decât să ridice din umeri, plictisite, când le povestea de câte ori fugise ea de acasă.
Într-o noapte, după ora stingerii, se ridică în pat în capul oaselor și scormoni pe sub pernă după pachetul de țigări pe care îl ascunsese acolo. Era octombrie, iar ploaia rece, de toamnă, stropea fereastra mare și singuratică din camera de cămin.
Bătu în patul de deasupra ei:
— CeCe.
— Ce-i?
Normal că CeCe era trează. Katie știa asta deja din felul în care respira.
— Vreau să-ți spun o poveste cu fantome.
— Serios?
Se auzi un zgomot înfundat când CeCe se lăsă peste marginea patului ei și se aplecă să se uite dedesubt, la Katie.
— E despre Mary Hand? întrebă ea.
— Vai, nu, veni o voce din celălalt pat suprapus aflat în încăpere. Nu mai suport încă o poveste despre Mary Hand.
— Roberta, șșșt. O s-o trezești pe Sonia, spuse CeCe.
— Sunt trează, zise Sonia de sub plapumă, din patul aflat sub cel al Robertei. Nu pot să dorm dacă trăncăniți atâta.
Când era pe jumătate adormită, accentul ei franțuzesc era și mai pronunțat.
Katie scoase o țigară din pachet. Toate cele patru fete din cameră aveau cincisprezece ani – de multă vreme, la Idlewild se obișnuia ca fetele de aceeași vârstă să fie puse laolaltă, pentru că cele mai mari le hărțuiau pe cele mici dacă erau cazate în aceeași cameră.
— Mary Hand este în manualul meu de Latină, zise ea. Uitați-vă.
Scoase cartea – veche de câteva zeci de ani și mucegăită– de sub pat, împreună cu o mică lanternă. Lanternele erau interzise la Idlewild, o regulă pe care absolut fiecare fată o încălca. Ținând pe loc fasciculul luminos, răsfoi iute cartea până când ajunse la pagina căutată.
— Vezi?
CeCe se dăduse jos din pat. Dintre toate patru, avea cei mai mari sâni; oarecum jenată, se înfășurase într-o pătură.
— Ah, zise ea, cu ochii la pagina pe care Katie o lumina cu lanterna. Am și eu asta în cartea de gramatică. În fine, ceva asemănător.
— Ce este?
Curioasă, Roberta coborî și ea din celălalt pat de deasupra; gambele subțiri i se ițeau de sub cămașa de noapte rămasă mică, iar pe spate îi atârna părul blond-castaniu, împletit într-o coadă lungă. Ateriză pe podea fără zgomot și se uită peste umărul lui CeCe. Katie îi auzi răsuflarea întretăiată.
Pe marginea paginii, în spațiul alb, îngust, cineva scrisese cu un creion Am văzut-o pe Mary Hand de la fereastra camerei 1G, Clayton Hall. Se îndepărta mergând pe câmp. Miercuri, 7 august, 1941. Jenny Baird.
Când se uită la acea notiță, Katie simți că o ia cu amețeală, simți o împunsătură de frică pe care, însă, nu o lăsă să se vadă. Toată lumea știa de Mary Hand, dar, cumva, cuvintele scrise acolo o făceau să pară reală.
— Nu e o glumă, nu?
Nu era o întrebare, ci o afirmație.
— Nu, nu e o glumă, spuse CeCe. Mesajul din cartea mea de gramatică zice Toaleta de la etajul trei, capătul coridorului vestic. Am văzut-o pe Mary acolo. Și e din 1939.
— Este un mesaj, spuse Sonia, care se cocoțase pe vârfuri și se uita peste umărul Robertei.
Ridică din umeri și se retrase:
— Și eu le-am văzut. Cred că aici n-au schimbat niciodată manualele, continuă ea.
Katie dădu foile mucegăite ale manualului de Latină. Pe prima pagină scria că primise bun de tipar în 1919, anul în care se deschisese Idlewild. Încercă să-și închipuie școala așa cum era atunci: o clădire nou-nouță, cu uniforme noi, cu manuale noi. Acum, în 1950, Idlewild era o mașină a timpului, un loc în care părea că nu se auzise despre bombe atomice sau despre emisiunea The Texaco Star Theater, difuzată la televizor. Într-un mod ciudat, părea absolut normal ca generațiile de fete de la Idlewild să le transmită informații urmașelor lor pe marginile manualelor, de-a lungul listelor de bătălii din Revoluția Americană și a formulei chimice a tincturii de iod. Profesoarele nu se uitau niciodată în aceste cărți și nici nu le aruncau. Dacă voiai să previi o viitoare elevă despre Mary Hand, cărțile astea erau cea mai bună metodă de a o face.
Prin fereastra de la 1G din Clayton Hall. Katie scăpără un chibrit și își aprinse țigara.
— N-ar trebui să faci asta, zise Roberta, fără convingere. Susan Brady o să simtă mirosul, iar tu o s-o pățești.
— Susan Brady doarme, răspunse Katie.
Susan era supraveghetoarea etajului trei și își lua foarte în serios rolul, ceea ce însemna că nu o plăcea nimeni. Katie stinse lanterna și toate patru rămaseră pe întuneric. Roberta aruncă o pernă pe podea și se așeză pe ea, cu spatele sprijinit de comoda îngustă. În tăcere, Sonia se duse la fereastră și o întredeschise, lăsând fumul să iasă pe acolo.
— Deci, i se adresă CeCe lui Katie. Tu ai văzut-o?
Katie ridică din umeri. Acum își dorea să nu fi deschis subiectul; le cunoștea pe fetele astea, dar încă nu atât de bine cât să aibă încredere în ele. Faptul că recitise mesajele scrise cu creionul în cartea ei de Latină o tulburase. Adevărul-adevărat era că nu știa exact ce i se întâmplase, și-ar fi dorit să fie ceva la fel de simplu ca vederea fantomei de la Idlewild în baie. La momentul respectiv i se păruse real, dar, acum, i se părea imposibil să descrie în cuvinte acea experiență. Înghiți nodul din gât și încercă să devieze discuția:
— Chiar credeți că a fost elevă aici? le întrebă ea pe celelalte fete.
— Eu așa am auzit, spuse Roberta. Mary Van Woorten, din echipa de hochei pe iarbă, zice că Mary Hand a murit într-o noapte de iarnă, când s-a rătăcit și a rămas încuiată pe dinafară.
— Asta trebuie să se fi întâmplat cu ani în urmă, spuse CeCe, apoi se băgă în pat lângă Katieși propti pernele de tăblie. Am auzit că bate la geamuri noaptea, când încearcă să intre. Că le imploră pe fete să iasă și s-o urmeze, dar, dacă faci asta, mori.
CeCe era cea mai veche colegă de cameră a lui Katie și, totodată, cea despre care știa cele mai multe lucruri, pentru căCeCe era ca o carte deschisă. Era fiica nelegitimă a unui bancher bogat, făcută cu una dintre cameriste și plimbată dintr-un internat în altul aproape toată viața ei. În mod uimitor, CeCe nu-și ura tatăl și avea chiar o relație apropiată cu maică-sa, care acum era menajera unei familii din Boston. Îi povestise toate astea lui Katie încă de la prima lor întâlnire, când își agățase în cuier jacheta cu emblema școlii și își pusese la loc crosa de hochei.
— Câteodată o auzi cântând pe teren, când bate vântul printre copaci, adăugă Roberta. Un cântec de leagăn, sau cam așa ceva.
P-asta n-o știa Katie:
— O auzi?
Roberta ridică din umeri. Era la Idlewild doar de câteva luni, în timp ce fetele celelalte se aflau aici de cel puțin un an; Sonia, de trei. Roberta era deșteaptă, cu alură și preocupări sportive, dar nu vorbea prea mult. Nimeni nu știa nimic despre viața ei de acasă. Katie nu-și dădea seama cum de ajunsese tocmai aici, dar din tristețea pe care o vedea adesea în ochii Robertei– tristețea aceea a însingurării, a omului care privește lumea din spatele unui zid, ceva obișnuit la fetele de la Idlewild–își imagina că există, totuși, un motiv.
— Eu, una, n-am auzit-o niciodată, și merg la antrenament de patru ori pe săptămână, spuse Roberta, apoi se întoarse spre Sonia, ca de obicei. Sonia, tu ce crezi?
Dacă CeCe era cel mai ușor de înțeles, Sonia era un mister. Palidă, slabă, tăcută, intrând și ieșind pe nesimțite din mulțimi și găști, părea cu totul ieșită din comun, până și pentru o fată de la Idlewild. Imigrase din Franța și, după război, multe fete se pomeniseră fără tată sau fără un frate sau cu bărbați care se întorseseră acasă zdrobiți după ce fuseseră ținuți prizonieri de război; așa că nimeni nu-i pusese întrebări. Dintre toate, ea era veterană la Idlewild.
Sonia părea deplin mulțumită de propria companie, de parcă lumea din mintea ei i-ar fi fost de ajuns. Nu se știe din ce motive, Roberta, care era vivace, în formă și grațioasă, se lipise de Sonia, așa că erau mai mereu împreună. Se potriveau atât de bine, încât Katie ajunsese să-și dorească și ea așa o prietenie. Ea nu simțise niciodată că s-ar potrivi cu cineva. Mereu avusese admiratoare, niciodată prietene.
Sonia îi prinse privirea lui Katie și ridică din umeri, un gest care, chiar și de sub cămașa de noapte albă și simplă, părea atât de relaxat și de european.
— N-am ce face cu fantomele, spuse ea cu accentul acela dulce și melodios, deși, ca toată lumea, am auzit și eu că poartă o rochie neagră și văl, ceea ce pare o ținută ciudată dacă ești afară, în zăpadă.
Nu-și dezlipi ochii de Katie și remarcă mica ei tresărire:
— Ai văzut ceva, așa-i?
Katie se uită la țigara uitată între degete.
— Am auzit-o, spuse ea.
Scutură țigara pe o medalie de merit pe care o boboacă o uitase acolo, apoi strivi filtrul cu degetul mare.
— Ai auzit-o? întrebă CeCe.
Katie trase aer în piept. Cumva, când vorbea despre Mary Hand se simțea ca și cum ar fi împărtășit un secret de familie. Era una să spui povești cu fantome pe întuneric, și cu totul altceva când îți deschideai vestiarul înaintea orei de sport și simțeai cum ceva îl închide la loc. Mereu erau lucruri mărunte, cum ar fi senzația că ești urmărit, sau o zonă rece de pe un hol, lucruri despre care nu erai sigur că s-au întâmplat și din pricina asta te simțeai prost să aduci vorba despre ele. Dar asta fusese altceva, iar Katie simțea nevoia să o spună cu voce tare.
— S-a întâmplat în poieniță, pe aleea care duce dincolo de sala de mese.
Fetele încuviințară, tăcute. Principalele clădiri de la Idlewild erau dispuse în forma unui U pătrățos în jurul unei poieni cu pomi răzleți, neîngrijiți, și cu alei pietruite, năpădite de buruieni.
— Mie mi-e frică de bucata aia de alee. Aia dinspre grădină, spuse CeCe.
Și lui Katie îi era frică acolo. Nimănui nu-i plăcea grădina, deși programa includea ore săptămânale de grădinărit. Atunci, fără tragere de inimă, erau obligate să sape în pământul acela umed și cu miros de putregai. Până și profesoarele ocoleau pe departe grădina.
— Mă pitisem să fumez o țigară după cină și am ieșit de pe alee, să nu mă vadă doamna Peabody–știți că și ea fumează acolo, deși n-are voie. Eram sub arțarul cel mare și am simțit ceva, pur și simplu. Cineva era acolo.
CeCe se aplecă în față, fermecată:
— Dar n-ai văzut nimic?
— Am auzit o voce, spuse Katie. Era… chiar nu mi s-a părut. Era acolo, chiar lângă mine, de parcă cineva ar fi stat lângă urechea mea, așa de clar am auzit-o.
Și acum își amintea acel moment, de sub arțar; cum stătea în picioare pe un strat de semințe uscate, cum îi căzuse din mână țigara și i se ridicase părul de pe ceafă când o voce vorbise de undeva, din spatele urechii ei drepte. Idlewild era un loc vechi, iar frica de aici era și ea veche. Până în acel moment, Katie crezuse că înțelege frica, dar când vorbise vocea aceea, reușise să înțeleagă o frică mai veche și mai mare decât și-ar fi putut imagina.
— Deci? Ce-a spus? o îmboldi Roberta.
Katie își drese glasul:
— Stai locului, răspunse ea.
— Oh, Doamne, zise CeCe, încet.
În mod ciudat, Katie nu se uită la ea, ci la Sonia. Sonia stătea pe podea, sprijinită de zidul de sub fereastră, cu picioarele ei subțiri îndoite și cu genunchii strânși la piept. Era complet nemișcată, la adăpostul umbrelor, iar Katie nu-și dădea seama dacă Sonia se uita la ea sau nu. Undeva, departe, se trânti o ușă, iar în plafon se auzi curgând ceva, ca apa de la un robinet.
— De ce? o întrebă Sonia, cu accentul franțuzesc parcă atenuat. De ce ți-a spus asta?
Katie ridică din umeri așa de violent, încât mușchii i se răsuciră dureros; asta deși era întuneric și celelalte fete nu-i puteau vedea reacția.
— Nu știu, răspunse ea repezit, înainte să apuce să-și tempereze vocea. Am auzit o voce. Asta-i tot ce știu.
Mințea, mințea. Dar de unde putea să știe o fantomă veche despre așa ceva?
Stai locului. Nu putea să vorbească despre asta. Cu nimeni. Nu încă.
— Ce-ai făcut? întrebă Roberta.
Asta era o întrebare mai ușoară:
— Am fugit, dracului, cât m-au ținut picioarele.
Numai CeCe se sprijini de tăblia patului și țâțâi din buze dezaprobator când auzi răspunsul neacademic. Pentru o fiică nelegitimă, fusese crescută foarte bine. Dar cedă:
— Și eu aș fi fugit. Eu am văzut un băiețel odată. La Ellesmere.
Ellesmere era numele de familie al tatălui ei bogat, nume pe care CeCe nu-l primise.
— Mă jucam în curtea din spate într-o zi, în timp ce mama lucra. M-am uitat în sus și era un băiețel la una dintre ferestrele de la etaj. Se uita la mine. I-am făcut cu mâna, dar el nu mi-a răspuns. Când am întrebat-o pe mama despre asta, când am întrebat-o de ce băiețelul nu avea voie să iasă la joacă, s-a uitat ciudat la mine. Mi-a zis că am avut vedenii și că ar trebui să nu mai vorbesc niciodată despre băiețelul acela, mai ales în fața celor din familia Ellesmere. Nu l-am mai văzut. Mereu m-am întrebat cine era.
— Bunica mea îmi povestea despre fantoma din podul ei, spuse Roberta. Muta toate mobilele de pe acolo și făcea un scandal de nedescris. Zicea că erau nopți când stătea în pat și nu făcea decât s-o asculte cum târăște cufere și comode pe podea. Mama îmi spunea mereu că bunica e doar o bătrânică dornică de atenție, dar într-o vară am stat două săptămâni în casa aia și am auzit și eu. Exact cum spunea ea – mobilă mutată de colo-colo și zgomotul făcut de cineva care tot ridica vechiul lampadar cu picior de alamă și-l punea la loc, încontinuu. A doua zi dimineață am întrebat-o pe bunica dacă e fantoma bunicului cea care face asta; ea s-a uitat în ochii mei și mi-a zis: „Nu, dragă. E ceva mult mai rău.“
Tăcu preț de câteva clipe:
— Nu m-am mai dus acolo niciodată. Bunica a murit anul trecut, de Crăciun, iar mama a vândut casa.
— Dar tu, Sonia? întrebă CeCe. Tu ai văzut vreodată o fantomă?
Sonia își întinse picioarele lungi și se ridică; închise fereastra. Curentul de aer rece venit de afară încetă, dar Katie nu se oprea din tremurat.
— Morții sunt morți, spuse ea. N-am ce face cu fantomele.
Katie îi urmări silueta în semi-întuneric. Răspunsul sunase întrucâtva disprețuitor, dar Sonia nu spusese că nu crede în fantome. Nu spusese că nu văzuse fantome. Nu spusese că fantomele nu există.
Și ea știa, așa cum știau toate.
Ploaia răpăi din nou pe geam. Stai locului, repetă vocea din capul lui Katie. Stai locului. Își strânse brațele în jurul corpului și închise ochii.
Vermont, 1950. Există un loc pentru fetele pe care nimeni nu le vrea – cele care cauzează tot felul de probleme, cele nelegitime, cele mult prea deștepte pentru binele lor. Se cheamă Conacul Idlewild. Iar în micul orășel în care se află, umblă zvonuri că internatul ar fi bântuit. Patru colege se împrietenesc pe fundalul acestor șoapte înfricoșate, iar prietenia lor înflorește tot mai mult, până ce una dintre ele dispare…
Vermont, 2014. Oricât de mult ar încerca, jurnalista Fiona Sheridan nu se poate desprinde de circumstanțele morții surorii sale mai mari. Cu douăzeci de ani în urmă, trupul ei a fost găsit pe terenul abandonat care fusese cândva curtea internatului Idlewild. Și, deși iubitul surorii ei a fost judecat și condamnat pentru crimă, Fiona nu-și poate învinge suspiciunea că a fost ceva în neregulă la acest caz.
Când Fiona află că Idlewild urmează să fie restaurat de o persoană anonimă, decide să scrie un articol despre asta. Dar, în timpul renovărilor, o descoperire șocantă va face legătura între pierderea surorii ei și secrete menite să rămână pentru totdeauna ascunse – și o voce care nu poate fi redusă la tăcere…
„Romanul Fetele din Idlewild este un amestec de mister captivant cu supranatural ce îți dă fiori. De asemenea, este o poveste bună despre prietenie de neclintit, probleme ale adolescenților cu părinții, obsesie și sexism, toate legate într-o intrigă bine strunită, care îmbină două planuri temporale.“ (Associated Press)
„Un roman intens și cu adevărat înfricoșător care leagă ițele gotice ale unei crime vechi de 60 de ani cu secrete cu urmează să fie dezvăluite în prezent… Cu o acțiune captivantă și un decor ce te duce cu gândul la fantome, povestea pe care o spune St. James rămâne să te bântuie – puternică, revelatoare și greu de uitat.“ (BookPage)
„Romanul este atât captivant, cât și tulburător. În cantități egale.“ (HelloGiggles)
„Romanul Fetele din Idlewild are tot ce ți-ai putea dori: crime învăluite în mister, internat de fete bântuit și un secret care se întinde pe mai mult de șaizeci de ani.“ (Bustle)
„Îmbinarea seducătoare de genuri pe care o realizează St. James combină supranaturalul cu misterul, din anii 50 și din zilele noastre… Povestea întunecată este verosimilă în cele mai mici detalii, personajele sunt savuroase, dialogurile sunt vii. Din mâinile lui St. James se poate să fi ieșit un alt roman care să câștige multe premii.“ (Booklist)
„În acest roman care te obligă să dai pagină după pagină, secretele descoperite de Fiona duc la o concluzie teribilă, care are mai puțin de-a face cu paranormalul și mai mult cu diabolicul care face parte din ființa umană.“ (Shondaland.com)
„Fetele din Idlewild este o carte inteligentă și minunat de captivantă. M-a ținut prizonieră în povestea contemporană cu fantome până târziu în miezul nopții.“ (Fiona Barton)
„Fascinantă, memorabilă, povestea e minunat scrisă, un stil gotic actual despre cele mai întunecate și ascunse frici ale noastre.“ (Tessa Harris)
„O poveste despre prietenie, răzbunare și izbăvire, care îi va bucura mai ales pe cititorii de proză feminină. Iubirea din plan secund, sau acea fantomă care nu-și găsește liniștea sunt elemente care aduc un plus stilului minunat în care este scrisă.“ (Karen White)
„O poveste tulburătoare despre forța bântuitoare a celor nevăzute.“ (Publishers Weekly)
| ISBN: |
978-606-763-266-8 |
| Data apariției: |
octombrie 2019 |
| Număr de pagini: |
416 |
| Format: |
13×20 cm |
| Tip copertă: |
broșată |
| Colecție: |
Passport |
FanSF 