Interviu cu Bernard Minier, autorul romanului „Înghețat”

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Că tot se apropie un club de carte Nordic Noir (extrem de interesante sunt aceste cluburi, am participat și eu la unul dintre ele), unde se va discuta despre „Înghețat”, de Bernard Minier (despre care am scris aici)… Al doilea interviu realizat în cadrul primei ediții a festivalului „Misterele Bucureștiului”, ce s-a desfășurat între 7-9 iunie la București, la Muzeul Național al Literaturii Române. Țin să vă spun că „Înghețat” (primul volum al seriei „Martin Servaz”) este unul dintre cele mai solide romane policier pe care le-am citit vreodată, iar cu autorul acestui volum s-ar putea discuta ore întregi, fără să te repeți. Ce a ieșit, vedeți în rândurile care urmează?

1) Cum v-ați apucat de scris? De ce, dintr-o dată, o schimbare atât de radicală a meseriei și de ce atât de târziu? „Glacé” a apărut în 2011, când deja aveați 51 de ani.

Bernard Minier: De fapt, a apărut când aveam cincizeci de ani, am împlinit cincizeci și unu de ani puțin mai târziu, însă eu scriam încă din copilărie, de la vârsta de zece ani, când începusem să citesc și să scriu și prelungeam poveștile scrise de alții, cum ar fi cele pe care le citeam legate de Robinson Crusoe sau Bob Morane, un personaj foarte cunoscut în Franța, astfel, luam personajele altora și începeam să-mi imaginez tot felul de lucruri în legătură cu ele.

De fapt, puțin mai târziu, pe la doisprezece ani, l-am descoperit pe Lovecraft și ideea sau sentimentul acela de teamă pe care-l mai resimt încă și astăzi și care mă influențează. Inițial, nu fusese un joc foarte serios, apoi am dat de un scriitor belgian extraordinar, Jean Ray, pe partea de science-fiction, și, mai târziu, am descoperit alți scriitori, precum Kafka, Thomas Mann, Thomas Bernhard sau Nabokov, așa că am ajuns, la vârsta aceea, să scriu poezie, un jurnal, mici eseuri și ficțiune. La vremea aceea, nici nu mă gândeam să fiu publicat, să trimit ceea ce scriam vreunei edituri; am descoperit literatura polițistă foarte târziu, cu Poe, Simenon, Chandler, Conan Doyle.

Apoi, la vârsta de 48 de ani, după ce citisem câte ceva și credeam că înțeleg cum funcționează lucrurile și care sunt convențiile genului, am vrut să introduc ceva personal și, astfel, am ajuns să scriu eu însumi un roman polițist, pentru că mă consideram capabil să fac asta, apoi a apărut romanul „Glacé”. L-am ținut însă într-un sertar timp de câțiva ani, fără să-l fi terminat de fapt. Într-o zi m-am întâlnit cu un domn, un mare specialist al genului, căruia i-am dat să citească acele prime 60 de pagini, iar el mi-a spus că trebuie să continui, și în felul acesta am ajuns să termin cartea și să o trimit editurii. După aceea, m-au contactat editurile cărora le trimisesem romanul meu, am ales una dintre ele și succesul a venit de îndată.

Întrebare suplimentară: Editurile nu v-au cerut să schimbați nimic din roman?

Nouăzeci și cinci la sută din cartea publicată este manuscrisul meu. Sau poate chiar nouăzeci și opt la sută. Am mai lucrat asupra unor părți care poate erau prea lungi, căci, așa cum spune și Hemingway, „guma de șters este la fel de importantă precum creionul cu care scrii”. La un moment dat chiar am făcut un mic joc: am scos prima pagină din manuscrisul pe care-l trimisesem eu editurii și am comparat-o cu cartea care a fost publicată și am constatat, astfel, că exista o diferență de un singur cuvânt. Cred că asta se întâmplă destul de rar cu un manuscris care este trimis cu poșta.

2) În ce măsură doriți să transmiteți mesaje prin intermediul acțiunilor și ideilor (sau discursurilor) personajelor și, de ce nu, al numelor acestora (Esperandieu, de exemplu)?

Cred că literatura se interesează, sau este interesată de ceea ce face un individ, atât din punct de vedere al existenței sociale, cât și al vieții sale intime și secrete. Pentru că literatura reprezintă, pentru mine, victoria elementului specific sau particular asupra celui general. Pentru că literatura se concentrează asupra unuia sau mai multor personaje, spre deosebire de filozofie sau științe, care încearcă să pună lucrurile într-un cadru global sau să emită teorii. Însă, desigur, acest personaj plonjează, este cuprins într-o colectivitate umană, într-o epocă. Dar aceste personaje trebuie să dovedească faptul că trăiesc într-o anumită epocă și într-o societate cu care au niște relații; ele nu trăiesc izolate, ca niște cobai într-un labirint dintr-un laborator. Și, desigur, aceste personaje au un anumit punct de vedere asupra situației, asupra a ceea ce le înconjoară, așa cum este și cazul lui Servaz, al cărui punct de vedere însă nu corespunde întotdeauna cu al meu.

Însă ideea centrală, întrebarea care se pune, privește și insistă asupra acestui lucru: societatea franceză – în ce direcție merge ea, cu cine sau cu ce seamănă, ce pericole o amenință? Trăim o epocă nesigură, toată lumea știe ce se întâmplă în Franța în ultimii ani și, desigur, autorul trebuie să țină cont de toate aceste lucruri.

3) Este oare atât de important sau ați dorit cu tot dinadinsul să fie reprezentate cât mai multe grupuri etnice sau orientări sexuale și cât de importantă este corectitudinea politică în operele dumneavoastră?

Vreau să vă spun că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de corectitudinea politică; sunt un autor de romane, până la urmă. Mă gândesc întotdeauna și-mi aduc aminte cuvintele lui Milan Kundera, care spune că „în fiecare roman constați că lucrurile sunt mai complicate decât ai crede”. Nu există un singur adevăr, ci o mie de adevăruri, și eu încerc să arăt că realitatea are acest caracter contradictoriu. Înțeleg că vă referiți la Irene Ziegler, Samira Chang, la Esperandieu; încerc, prin intermediul lor, să prezint societatea franceză contemporană, de azi, de acum, încadrându-le într-un spectru cât mai larg posibil, arătând diversitatea și toate componentele societății. Firește, doresc să reprezint cât mai multe grupuri etnice și orientări sexuale, de ce nu.

Am fost acum câteva zile în Polonia și am fotografiat un panou de mari dimensiuni, de culoare neagră, pe care-l purtau niște manifestanți pe stradă și chiar dacă nu înțeleg limba polonă, pe panou scria ceva de genul „LBGT, masturbare, nu pedofiliei”, deci am înțeles că ei se opuneau acestei diversități. Asemenea persoane, sau personaje, care se opun diversității există și-n alte părți, nu doar în Polonia, ele sunt niște agenți, niște elemente care simplifică realitatea. Scriitorul, însă, arată că lucrurile sunt complicate, că nu există nimic simplu, deci este la extrema cealaltă, l-am putea numi un agent care scoate în evidență complexitatea, am putea pune că produce situații complexe. Vedem astfel că societatea este constituită din componente multiple, fiecare dintre ele având dreptul să existe.

4) Din ce-am observat, nereușind încă să citesc următoarele volume, Irene Ziegler și Vincent Esperandieu îl ajută pe Servaz în cel puțin încă un volum, „Le cercle”. Ați renunțat la ele după aceea și i-ați oferit alți parteneri (sau alt partener) lui Servaz? Vor mai reveni cei doi într-un volum viitor?

Dacă înțeleg bine, da, Irene Ziegler apare și în „Le cercle”, în timp ce Esperandieu apare în mai multe romane, și în „Nuit”, mi se pare că nu apare totuși și în „Soeurs”, e ca și-n viață, cunoști niște persoane, străbați o bucată de drum alături de ele, după aceea vă despărțiți, la un moment dat le regăsești, deci anumite elemente dispar sau reapar. E, cumva, ca viața însăși, nu știm exact din ce va fi concepută ziua de mâine și la mine aceste elemente apar unul după altul, pentru că nu am plan global sau o strategie completă, așa cum are George R.R. Martin, care a scris „Cântec de gheață și foc”.

Îmi place ideea aceasta, că nu poți prevedea nimic, și vă dau acum un detaliu despre care cititorii francezi nu știu încă nimic, și anume că Irene Ziegler va reveni la un moment dat. Niciun cititor francez nu știe încă asta, deci sper ca ceea ce vă spun să rămână în România, să nu depășească granițele României.

5) Dacă tot am ajuns aici, din lansarea de joi (6 iunie, la Cărturești Carusel, pe care o puteți urmări aici) am înțeles că vă ocupați de un alt proiect acum, diferit. Ne puteți dezvălui despre ce este vorba?

Acest proiect a apărut deja în Franța cu un personaj, Moira, care este angajată de o mare firmă, o firmă gigant din domeniul internetului și telefoniei mobile, așa că ea se duce la Hong Kong și descoperă acest Centru, cu C mare, un campus în care se produce ceea ce va exista mâine și ceea ce ne va influența viața legat de aceste elemente; legat de compania Ming, ea descoperă o mulțime de secrete, o mulțime de victime, de persoane care mor și, de asemenea, elemente legate de inteligența artificială, care este atât de importantă pentru timpurile care vor veni.

Sigur că am scris acest roman anul trecut, inspirându-mă în mare măsură din ceea ce face compania Huawei, despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme, cu problemele acestea de spionaj, sau care se menționează în SUA, cu Google, atitudinea lui Trump și așa mai departe. Patronul, șeful de la Huawei, care este o persoană foarte misterioasă, mi-a servit drept sursă de inspirație în mare măsură, un chinez bătrân, înconjurat de secrete ca și domnul Ming, cel care conduce compania cu același nume și care trăiește în acest mediu.

6) S-au terminat poveștile cu Servaz sau acesta mai are încă multe de spus?

Sigur că, precum în cuplurile acelea care sunt împreună de foarte multă vreme, uneori mai ai nevoie să faci lucrurile și separat, așa că romanul acesta de care tocmai am vorbit a fost cumva o parantează, dar mă întorc la Servaz, care știu că este așteptat cu mare nerăbdare de cititorii din Franța, și voi scrie iar despre el. Dacă aș urma abordarea lui Conan Doyle și mi-aș omorî eroul, dacă l-aș omorî pe Servaz, cred că aș primi o mulțime de scrisori de amenințare și aș fi obligat să-l învii, să-l readuc la viață.

7) În volumele următoare veți săpa mai adânc în trecuturile lui Servaz și ale celorlalte personaje?

Sigur că asemenea elemente se regăsesc în romanul „Soeurs”, care este penultimul apărut. Acolo vorbesc despre prima tinerețe a lui Servaz, în 1993, înainte de „Înghețat”, în care el ajunge să participe la prima sa anchetă polițistă, deci aceasta este prima parte din „Soeurs”, iar a doua și a treia se petrec chiar în zilele noastre; facem astfel cunoștință cu Martin Servaz, care tocmai a ieșit de pe băncile universității, intră în poliție, are părul mai lung și își face o mulțime de iluzii, așa că răspunsul autorului (direct în limba română) este: DA. Cartea, de altfel, se deschide cu o scenă pe care am întâlnit-o deja în „Le cercle”, al doilea roman cu Servaz, și anume sinuciderea tatălui său.

Sinuciderea tatălui său, de la care a moștenit gustul pentru Mahler și care el însuși era iubitor de literatură, fiind profesor, este unul din evenimentele care influențează în mare măsură formarea personalității lui Servaz.

8. În ce măsură ne influențează personalitatea ce ni s-a întâmplat în trecut, pentru că am realizat că acesta este unul dintre subiectele importante ale poveștilor dumneavoastră?

Așa este, aveți dreptate. Folosesc o propoziție care rezumă aceste elemente și care spune că nu ne vindecăm niciodată de copilărie. Și deși credem că depășim aceste elemente din copilărie și din adolescență, o perioadă miraculoasă în care toate lucrurile sunt posibile, mai târziu descoperim că acest mare număr de lucruri nu este de fapt chiar atât de mare și că perioada aceea ajunge să ne urmărească de-a lungul întregii vieți și este aici, în noi, în centrul nostru. Și e ca și cum s-ar închide un cerc, pentru că, adesea, oamenii, când îmbătrânesc, se întorc oarecum la starea din copilărie, redevin oarecum copii.

De altfel, se traduc și romanele următoare în românește și veți constata că întotdeauna ideile acestea de tinerețe, copilărie și adolescență sunt prezente; de exemplu, în „Înghețat” avem de-a face cu această tabără pentru copii, în „Le cercle” cu tineri studenți, apoi în romanul a cărui acțiune se petrece în SUA cu niște adolescenți care sunt pe o insulă, în „Soeurs” cu două surori de 16 ani, care sunt fanele unui autor de romane polițiste.

9) Credeți că există oameni atât de răi, încât să pară întruchiparea răului absolut, cum e Hirtmann?

Eu nu cred că există răul absolut și cred că vorbesc despre asta în „Înghețat” (într-un discurs al lui Hirtmann). Cred însă într-un rău relativ, care are mai multe trepte, mai multe stadii. Cred că Hirtmann spune ceva de genul „nimeni nu poate spune că nu a făcut lucruri rele niciodată, fie că e vorba de faptul că faci ceva rău, că-ți înșeli nevasta sau că-ți lași bătrâna mamă singură la azil”. E vorba doar de trepte sau de stadii diferite, iar în cazul lui Hirtmann descoperim că dozajul, sau doza, este foarte importantă.

Dacă citim romanele următoare, ne dăm seama că nici Hirtmann nu întruchipează răul absolut, el este interesat de soarta unui copil și dă dovadă de sentimente paterne. Ar fi foarte simplu și n-ai avea decât de ales dacă faci binele sau răul, în cazul în care ar exista o membrană care să separe binele de rău. Desigur că pentru fiecare acțiune, pentru fiecare lucru pe care alegem să-l facem sau să nu-l facem în viață, trebuie să ne punem întrebarea dacă prin acel element ajungem să-i facem cuiva rău sau bine, dacă acțiunea noastră este pozitivă sau negativă, pentru că, foarte adesea, răul avansează sau trece prin lume acoperit de-o mască. La începutul romanului, cei trei adolescenți ucid un om al străzii și întrebarea este dacă sunt conștienți de răul pe care-l fac. Nu sunt sigur de acest lucru.

10) Chiar există atât de mulți criminali în serie și cu minți atât de perverse? Statistic, sunt foarte rari, dar totuși…

Să știți că în Franța avem câțiva: Michel Fourniret, Francis Heaulme, de exemplu, s-au identificat zece sau mai mulți asemenea criminali în serie; chiar și anul trecut a fost unul, dar nu-mi aduc aminte numele, un ucigaș în serie care a fost găsit în Alpi, care ucisese și o fetiță, și un soldat, și probabil mulți alții, un nume deosebit, dar pe care nu mi-l aduc aminte acum. Cel mai adesea, acești criminali în serie nu sunt chiar atât de inteligenți; ei nu sunt nici Hannibal Lecter, nici Julien Hirtmann, și astfel ajung să fie prinși. Dar, din când în când, apare câte unul extrem de inteligent, cum s-a constatat în cazul lui Ted Bundy. De altfel, nici Hirtmann nu este un soi de supererou negativ, un geniu al răului, are și el slăbiciunile lui, dintre care unele transpar în „Înghețat”, iar altele în romanele care urmează; nu m-a interesat să creez pe cineva ca Moriarty sau Hannibal Lecter. De altfel, și-n cazul lui Servaz, el este un foarte bun polițist, dar nu este un supererou, nu este un erou de cinema.

11) De ce ați ales să plasați povestea din „Înghețat” tocmai în acest ținut neospitalier din Munții Pirinei? Simțeam cum mă ia frigul citindu-l, la început de vară, chiar dacă locuiesc la munte și sunt obișnuit cu fenomenul…

M-am gândit la Pirineii aceștia extraordinari pe care i-am avut în fața ochilor de-a lungul întregii copilării și pentru primii optsprezece ani, când am crescut la poalele lor, în momentul în care am vrut să creez un cadru în care să-i închid pe toți aceștia, toate personajele mele să fie izolate, și de aceea am ales acest cadru spectaculos. Am vrut, de asemenea, ca acest decor să influențeze personajele și să aibă un efect asupra stării lor de spirit și asupra stării lor mentale.

12) De ce personaje atât de complexe, cu povești de viață atât de complicate?

Pentru că viața este complicată, pentru că noi nu suntem doar niște siluete, avem niște biografii complicate; în plus, cred că romanele trebuie să lupte contra clișeelor, iar personajele nu sunt doar simple elemente care ilustrează niște idei, ci au și ele propria lor viață. Și revin la ceea ce spunea Kundera atunci când afirma că spiritul romanului este un spirit complex. Iar marile personaje literare nu sunt niciodată simple, au biografii complexe. Iar eu, la rândul meu, citesc tot soiul de romane, nu consider că romanele polițiste sunt diferite de celelalte romane.

13) Ce alți autori francezi de crime (polar) ne-ați mai putea recomanda? La noi au apărut Grange, Pierre Lemaitre, Fred Vargas…

Nu e rău cu această enumerare. Acum vreo zece zile, două săptămâni, Sunday Times a publicat lista romanelor considerate a fi cele mai bune 100 de romane polițiste apărute după 1945. Pe această listă se află numele a cinci autori francezi: Pierre Lemaitre, Freda Vargas (deja citați), Simenon, desigur, Sebastien Japrisot, un autor un pic uitat astăzi, care a scris magnificul roman L’Été meurtrier, și am și eu șansa să mă aflu pe listă cu romanul meu, „Înghețat”.

Ar trebui însă să-i cităm și pe Jean-Patrick Manchette printre marile nume ale literaturii polițiste clasice franceze, pe Thierry Jonquet, care a fost și adaptat de Almodovar cu filmul „La Piel que Habito”, „Les racines du mal”, de Maurice G. Dantec, și romanul lui Boileau-Narcejac, iar astăzi sunt și alții dintre confrații mei, printre care Grange, pe care l-ați amintit deja, Frank Tillier, de exemplu, care are un foarte mare succes la noi, Michel Bussi. Acest gen polițist francez este astăzi în plină emulație, în plină fierbere, așa că am putea vorbi de mulți alții.

14) Credeți că french-noirul (sau polarul) poate detrona nordic-noirul?

Mi-ar plăcea dacă s-ar întâmpla așa.

15) Cât vă ia documentarea pentru o carte? E complicată procedura? Dar scrierea unei povești cu Servaz?

În ceea ce privește ultimul roman, cel care vorbește despre inteligența artificială, am avut mult de lucru, pentru că eu nu sunt un geek, nu sunt o persoană care să cunoască lucrurile atât de bine și a trebuit să mă documentez temeinic, dar la Martin Servaz e mai ușor. Mi-e mai ușor cu Servaz și pentru că cunosc foarte bine geografia acestei zone din Franța, și pentru că de-acum îmi cunosc foarte bine personajul, și pentru că am relații la poliția judiciară din Toulouse. Mă gândesc la romanele mele ca la un aisberg, ele sunt partea vizibilă, de deasupra, însă ea este susținută de ceea ce se află dedesubt, de toată documentarea și de toate activitățile preliminare pe care nu le introduc în romanul propriu-zis.

Consider că subiectele, temele pe care le abordăm ne conferă o responsabilitate și față de ele însele, și față de cititori. Însă nu-mi plac autorii care consideră că ficțiunea le oferă toate drepturile, pentru că asta ne face să avem de-a face cu lenea, cu diletantismul.

16) Care este rutina de lucru a scriitorului Bernard Minier?

Nu e ceva chiar atât de interesant, nu există nimic care să fie mai puțin atrăgător, mai puțin sexy decât viața unui scriitor, pentru că șapte zile pe săptămână, inclusiv sâmbetele, duminicile și de sărbători lucrez între 7:30 și 18:00 la computerul meu. Cred că dacă cititorii ar ajunge să vadă ce se întâmplă în realitate, ar fi oarecum dezamăgiți, pentru că, văzută din afară, activitatea aceasta a unui scriitor pare foarte misterioasă.

17) V-a luat prin surprindere succesul extraordinar al lui „Înghețat”? Dar premiile?

Chiar dacă și atunci când lucram la el mă gândeam că este un text bun, nu mi-am imaginat toate aceste lucruri, așa că desigur că am fost surprins de numărul mare de cititori la care am ajuns, de proporțiile pe care le-a luat și de faptul că a ajuns să fie tradus în 21 de limbi, ceea ce înseamnă că poate fi citit în chiar mai multe țări. Nici nu mi-aș fi imaginat că pot ajunge să primesc un premiu în altă țară, așa cum mi s-a întâmplat acum doar câteva zile în Polonia, când am primit un premiu pentru întreaga mea carieră, care nu este totuși chiar atât de lungă.

Să nu uităm că acum vreo zece ani eram și eu un funcționăraș de la vamă.

18) În ce măsură influențează premiile vânzările ulterioare ale volumului premiat?

Cea mai mare parte a premiilor nu au nicio influență asupra publicului, și, până la urmă, recomandările făcute de cei care citesc sunt cele care au cea mai mare influență. În Franța există însă câteva premii, cum ar fi premiul Goncourt, Premiul Cititoarelor Revistei Elle sau Premiul Maison de la Presse, care au asemenea efect asupra cititorilor.

19) Se poate trăi, în Franța, doar din scris? Sau doar din scris romane polițiste?

Da, după cum se vede, însă acesta nu este și sfatul pe care-l dau autorilor debutanți, care vin să pună întrebări, pentru că le spun că dacă credeți că veți ajunge să trăiți din scris, mulțumită penei, mulțumită scrisului vostru, să știți că șansele sunt foarte mici; aveți tot atâtea șanse ca aceste lucruri să se împlinească ca și șansele să câștigați la loto. Dacă cumva te faci scriitor la începutul secolului douăzeci și unu ca să devii bogat, înseamnă că n-ai înțeles nimic din asta.

20) Ce i-ați recomanda unui scriitor la început de drum?

Mi se punea adesea întrebarea, așa că am multe recomandări, prima dintre ele vizând răbdarea. Apoi, este vorba de muncă și de importanța unei atitudini perfecționiste. Trebuie să fii exigent și în privința elementelor mari, dar și ale celor mărunte, și să te gândești că scrii întotdeauna, chiar dacă ar putea să pară altfel, întotdeauna scrii pentru altcineva, așa că să nu începi să te contempli și să te admiri când scrii. Asta mă face să revin la propoziția deja citată a lui Hemingway, că „guma de șters este la fel de importantă precum creionul cu care scrii”. Și-mi place adesea să menționez și o frază a lui Truman Capote, care spunea „Nu căutați cuvinte complicate, dacă cele simple sunt suficiente pentru a exprima elementele necesare”.

Și, apoi, să citiți mult, să citiți, să citiți, să citiți.

21) Așa ajungem și la întrebarea următoare: Sunt importante lecturile pentru creația viitoare a unui scriitor?

Sigur că nu poți să pleci de la nimic, ex nihilo; tot așa, cum nu devii un mare pictor fără să cunoști istoria artei, sau un mare fotograf fără să cunoști marea fotografie. Trebuie să cunoști tot ce s-a făcut, tot ce s-a scris înainte, așa că este o iluzie dacă-ți închipui, ca tânăr debutant, și mă întâlnesc cu unii dintre aceștia, că vei reuși datorită ignoranței sau necunoașterii tale.

22) Participați des la evenimentele, festivalurile de profil din lume?

Am fost în Polonia nu demult, în urmă cu câteva zile, după cum vă spuneam, la Praga, acum două săptămâni și probabil că până la sfârșitul anului voi ajunge și în Rusia, și în Slovacia, și am mai fost deja și în Regatul Unit, și în Spania în acest an, pentru că se publică multe traduceri, așa că ajung să călătoresc destul de mult și să mă întâlnesc cu cititorii, fiind uimit, de fiecare dată, că aceste romane, care sunt plasate într-un cadru specific ajung să aibă un asemenea efect și să fie atât de apreciate de ei, însă asta consumă și timp și este deseori foarte epuizant, ceea ce mă face să am și mai puțin timp pentru scris.

Dar am ajuns, astfel, să vizitez o mulțime de orașe, de locuri, de țări, o bună parte a Europei și țări de pe cele cinci continente și să fac mai multe călătorii, să merg mai mult cu avionul și să stau mai mult în hoteluri în ultimii nouă ani decât în cei cincizeci de ani de dinainte. La început, când am început să călătoresc, după ce debutasem în literatură, mi-era teamă de avion, dar acum ajung să călătoresc cu avionul ca și cum aș călători cu autobuzul.

23) Vă e teamă că vreun viitor criminal s-ar putea inspira din crimele (unele ritualice, simbolice) din cărțile dumneavoastră?

Nu, nu cred, pentru că eu cred că genul acesta de indivizi nu prea au timp să citească, sunt prea preocupați să-și pregătească propriile crime. Dar îmi dau seama că tocmai am spus o prostie, pentru că în 2011, un criminal care a ajuns să fie persoana cea mai căutată din Franța, pentru că a ucis mai multe persoane, Xavier Dupont de Ligonnès, a dispărut la un moment dat și ultima imagine de pe camerele de supraveghere pe care apare îl prezintă cu romanul „Înghețat” în mână. Nu pot să spun că mă bucură foarte tare chestia asta.

24) Ce părere aveți despre serial? Am văzut trei episoade și au schimbat destul de mult, inclusiv relația lui Servaz cu Hirtmann…

(Dă din cap, cam nemulțumit.) No comment.

25) Ce simbolizează albul din „Înghețat” și de unde știa Hirtmann ce va urma? De ce a dorit să-l ajute pe Servaz? Un joc de-a șoarecele și pisica, sau unul precum în „Tăcerea mieilor”, între Hannibal Lecter și Clarice Starling?

Albul acesta ar putea însemna, desigur, puritatea, într-o anumită măsură, elementele care țin de absolut, și pagina albă pe care se va scrie restul relațiilor care se nasc în acel moment. Să nu uităm însă că în Orient albul este și culoarea doliului. Și ne putem gândi și la inversiunea făcută pe baza acestui clișeu care asociază romanului polițist atât în Franța, cât și în Spania, în Regatul Unit sau în Scandinavia culoarea neagră, sau negrul. Și desigur că, de la început, Hirtmann este o aluzie și un omagiu pe care i-l aduc lui Hannibal Lecter. Consider că acesta este una dintre cele mai mari creații literare ale secolului douăzeci.

Însă Hirtmann nu îl ajută în așa de mare măsură pe Servaz, așa cum Lecter ar putea-o ajuta pe Clarice. Între Servaz și Hirtmann, care sunt ca doi frați de semne diferite și care se recunosc are loc o asemenea relație ca un coup de foudre negativ, ca o îndrăgostire subită, dar de sens invers. Pentru că amândurora le place muzica lui Mahler, sunt oameni ai trecutului, se adaptează cu greu la societatea contemporană în care trăiesc și asta este tulburător, că persoana cea mai apropiată de Servaz, care îi seamănă cel mai mult să fie tocmai acest criminal în serie. Însă, spre deosebire de Lecter, Hirtmann are slăbiciunile lui, nu este omniscient, nu știe totul despre orice, și trece și el prin tot soiul de crize. A fost înșelat de nevastă, deci nu este un geniu al răului.

26) Cât din personalitatea lui Bernard Minier se regăsește în cea a lui Martin Servaz?

E greu de spus (spune autorul, depărtându-și degetele și crescând treptat distanța dintre ele). Dau cam același răspuns de fiecare dată și spun că spre deosebire de Flaubert, care spunea că „Madame Bovary c’est moi”, eu spun că „Martin Servaz nu sunt eu”. Însă anumite elemente pe care le manifestă el le simt și eu, și anume faptul că mi-e greu să mă adaptez la noile tehnologii, să folosesc telefoanele mobile și nu sunt chiar împăcat cu direcția în care merge societatea contemporană. Să nu uităm însă că Servaz este un personaj fictiv și că restul este ieșit din imaginația scriitorului.

Lecturi 189: Bernard Minier – Înghețat

Bernard Minier – Seria Martin Servaz I: Înghețat (Commandant Martin Servaz I: Glacé, 2011) 528p., 15.2×22.8, Editura Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Diana-Alina Ene, Red. Constantin Piștea, 55 (46.75) lei, ISBN 978-606-400-667-7

Premii: Prix Polar 2011

Nota Goodreads: 3.88 (3265 note)

Descrierea editurii: „Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale. Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afle ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2 000 de metri. O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.”

Am citit această cutremurătoare poveste la început de iunie. De fapt, am terminat-o chiar ieri, deși o începusem înainte de Bookfest. Mai bine așa, că oricum mi-a dat frisoane. Povestea e lungă, ancheta este extrem de complicată, motivațiile personajelor rămân ascunse până dincolo de jumătatea poveștii, iar pistele false te zăpăcesc și te împiedică să îți dai seama ce se petrece de fapt. De fapt, asta se petrece: demonii trecutului și păcatele crezute de mult uitate și iertate se întorc să-i bântuie pe cei implicați în această poveste extrem de întortocheată. Autorul va lansa astăzi versiunea românească a cărții, la Librăria Cărturești Carusel, alături de Mihaela Dedeoglu, Liviu Iancu și Magdalena Mărculescu, la ora 19:00, așa că dacă sunteți curioși să-i puneți întrebări, să aflați ce l-a determinat să-și plaseze povestea într-un ținut înghețat, pustiu și neprimitor și să creeze un personaj atât de neobișnuit precum Martin Servaz, puteți merge în cea mai frumoasă librărie din țară și să vă satisfaceți curiozitatea.

Dar să revenim la poveste. Cadavrul decapitat și jupuit al unui cal, suspendat de firele telefericului la 2000 de metri altitudine, în plină iarnă, nu cu mult înainte de Crăciun, în Munții Pirinei, declanșează ancheta care va fi condusă de Martin Servaz. Polițist versat, cu un fler și o intuiție extraordinare, acesta se înfurie teribil când află că trebuie să ancheteze moartea unui cal, fie el și calul unuia dintre cei mai bogați oameni de afaceri francezi, Eric Lombard. Și e și firesc: Servaz era ocupat cu anchetarea uciderii unui om fără adăpost de către trei tineri minori, care nu simt nici cea mai mică remușcarea pentru abominabila faptă. De fapt, una dintre temele principale ale poveștii este chiar asta: ce-l împinge pe om să comită fapte oribile? Există răul absolut, întruchipat într-o persoană cu aspect normal, pe care nu ai bănui-o, la prima vedere, că ar fi în stare să comită fapte violente?

Ei bine, în apropierea locului în care este găsit capul de cal jupuit se află un institut de boli mintale în care sunt internați cei mai odioși criminali care au acționat în ultimii ani prin Europa. Vedeta incontestabilă: Julian Hirtmann, un elvețian care violase, măcelărise și făcuse dispărute patruzeci de tinere în ultimii ani, mare amator de orgii sexuale la care participa mai toată spuma societății elvețiene din Geneva. Bine, povestea e mult mai lungă, însă ar însemna să mă întind prea mult și să vă răpesc din plăcerea lecturii, iar firul acesta are doar un rol parțial în toată povestea. La fel ca și povestea lui Diane Berg, psihologul care vine să lucreze un an la Institutul Wargnier și care începe să descopere mișculațiile care se petrec în acest institut: pacienți cărora li se administrează șocuri electrice și pastile la limita legalității în cantități incredibil de mari, personal cu probleme mentale, doctori care au aventuri cu asistentele, medicamente care nu ar avea ce căuta acolo și tot așa.

Însă ce m-a frapat la toată această poveste, în integralitatea ei, a fost faptul că nu există personaj fără schelete în dulap, fără secrete ascunse, fără taine îngrozitoare, fără sechele trecute care i-au transformat în ceea ce sunt acum, de la polițiști, jandarmi, judecători și procurori, plus primari, și până la criminalii cei mai oribili, paznicii condamnați în trecut pentru atac, asistentele condamnate pentru fapte reprobabile și așa mai departe. Toți, dar absolut toți cei implicați au ceva de ascuns. Unii, chestii mai puțin grave, alții, chestii de-ți fac părul măciucă. Iar când un bărbat gol, un biet farmacist, cum se dovedește ulterior, este găsit spânzurat, gol și atârnat de un pod, de către un creator de benzi desenate ieșit la alergat, ei bine, atunci și Servaz găsește un motiv întemeiat să rezolve cazul. Căci e un caz, nu-i așa, altfel n-ar ieși o serie solidă fără o serie de crime oribile legate între ele.

Dar ce se întâmplă, oare, de locul acela liniștit, deși dătător de fiori, un pustiu înghețat din munți, devine scena unor fapte îngrozitoare? Ce e cu calul, de ce insistă atât de mult bogătașul Lombard să se afle cine i-a omorât calul (vreun fost angajat dornic de răzbunare, oare?), ce e cu tabăra pentru copii părăsită, ce-i cu institutul, cum e posibil ca la locul faptei să fie găsite probe de ADN ale unui pacient internat în Institutul Wargnier, de unde este imposibil să se evadeze, darămite ca pacientul să plece și să se întoarcă, și nu o dată, ci de două ori, ce e cu grupul celor patru bărbați, cu inelele lor identice, ce e cu judecătorul ieșit la pensie, cu Servaz, cu Irène Ziegler, cu Xavier, cu Margot, fiica adolescentă a lui Martin Servaz, cu Diane Berg, cu Espérandieu, adjunctul și prietenul lui Servaz, cu soția acestuia, cu toată lumea, în general? Întrebări peste întrebări, într-o poveste luuungă, foarte lungă, întortocheată și sinuoasă, plină de piste false, complicată și tenebroasă, dătătoare de fiori și ramificată pe nu știu câte planuri, însă fermecătoare de-a dreptul.

E drept, multe romane ale subgenului french-noir n-am citit, însă se pare că acest subgen poate face o concurență serioasă nordic-noirului ce-a cucerit lumea de câțiva ani încoace. Johanna Gustawsson de curând, acum și Bernard Minier (plus Jean-Christophe Rufin, foarte curând, și Jean-Christophe Grangé, destul de curând). O poveste solidă, sordidă și tenebroasă, într-un peisaj de poveste (de groază, nu degeaba este supranumit Bernard Minier „Stephen King al Franței”), și un personaj mai mult decât fascinant: Martin Servaz – reticent față de tot ce înseamnă mijloace moderne de anchetare (și care se simte nesănătos de atras de soția însărcinată a adjunctului său, Espérandieu), divorțat din cauza dragostei prea mari față de locul de muncă (aici se cam aseamănă cu suspect de mulți detectivi eroi de serii), mare amator de clasici latini (pe care-i citează ori de câte ori găsește o ocazie potrivită) și de muzica lui Mahler (poate că tocmai de aceea se simte criminalul Hirtmann apropiat de el), însă determinat, încăpățânat și pornit pe fapte mari, inteligent, perspicace și înțelegător când e cazul, având, totodată, și o capacitate rar întâlnită la oameni: să recunoască atunci când greșește.

Ce am apreciat în mod deosebit: diversitatea personajelor (lesbiene, gay, bisexuali, amestec de rase, misogini, rasiști, oameni pentru care semenii sunt simple unelte, criminali grețoși, nemernici, violatori, tăinuitori, tot tacâmul), povestea solidă, pe care autorul (aflat la debut aici) a stăpânit-o cu o mână de maestru, și complexitatea poveștii, în ansamblul ei, ce merge până hăt-departe, cu ani și ani în urmă. Plus faptul că nu o dă în clișee, ba chiar aș zice că se ferește de ele. Aș mai adăuga câte ceva, dar vă las să descoperiți singuri. Eu m-am lăsat păcălit de vreo câteva ori, am bănuit ba un personaj, ba altul, însă nici prin cap nu mi-a trecut cine a comis faptele și, mai ales, de ce. Recomandată!

PS: carte citită în avanpremieră.

PPS: nu uitați de întâlnirea de azi cu autorul, la Cărturești Carusel, de la ora 19:00.

PPPS: eu îi voi lua un interviu autorului, sâmbătă, în cadrul Festivalului Misterele Bucureștiului, așa că dacă vă vin idei de întrebări, le aștept cu plăcere.

PPPPS: serialul care ecranizează acest prim volum este disponibil pe Netflix. Încă nu l-am văzut, dar promit să repar greșeala și, atunci când voi citi cel de-al doilea volum al seriei, deja tradus, care va apărea tot la editura Trei, să revin cu impresii. Lectură plăcută!

„De unde venea această fascinație pentru violență? se întrebă el. Avalanșa de imagini șocante de la televizor, cinema și din cărți. Reprezenta ea o modalitate de a invoca teama? În general, acești artiști nu cunoșteau violența decât în mod indirect, în manieră abstractă. Altfel spus, n-o cunoșteau deloc. Dacă polițiștii confruntați cu inimaginabilele scene ale crimelor, pompierii obligați să descarcereze în fiecare săptămână victime ale accidentelor rutiere ori magistrații care aveau de-a face zi de zi cu fapte atroce s-ar fi apucat să picteze, să sculpteze ori să scrie, cine știe ce și-ar fi imaginat, ce le-ar fi ieșit? Același lucru sau ceva diferit?”

Semnal editorial 71 + Fragment în avanpremieră: Bernard Minier – Înghețat

Primul volum din seria Martin Servaz

Adaptarea TV a bestsellerului internaţional al lui Bernard Minier este difuzată de NETFLIX

Captivant! Un succes remarcabil! – Le Point

Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale.
Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afl e ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2 000 de metri.
O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.

Fragment

3

„Elicopterul începu asaltul muntelui ca un țânțar survolând dosul unui elefant. Marele acoperiș de ardezie al centralei și parcarea plină de mașini rămaseră în urmă brusc — prea brusc pentru gustul lui Servaz, care simți un gol de aer traversându‑i stomacul.

Dedesubt, tehnicienii se agitau în combinezoanele lor albe, pe fundalul de aceeași culoare al zăpezii, făcând drumuri de la stația telefericului la furgoneta‑laborator, pentru a transporta valizele cu probele prelevate la locul faptei. Văzută de sus, agitația lor părea neînsemnată: efervescența unei coloane de furnici. Spera că‑și cunoșteau bine meseria. Chiar dacă nu întotdeauna, pregătirea tehnicienilor criminaliști lăsa uneori de dorit. Lipsă de timp, de mijloace, de bani — mereu aceeași placă, în ciuda discursurilor politice cu promisiuni despre zile mai bune. Apoi cadavrul calului fu introdus într‑o husă, fermoarul tras și sacul rostogolit pe o targă mare până la ambulanța lungă ce demară cu sirena pornită, ca și cum ar mai fi fost vreo urgență pentru bietul căluț.

Servaz privi înainte prin parbrizul de plexiglas bombat.

Cerul se degajase. Cele trei conducte gigantice ce ieșeau din spatele clădirii escaladau coasta muntelui. Pilonii telefericului urmau același traseu. Riscă încă o privire în jos — și o regretă imediat. Centrala era deja departe în fundul văii, mașinile și furgonetele se micșorau în mare viteză, puncte neînsemnate de culoare, aspirate de altitudine. Conductele plonjau spre ele ca niște săritori pe skiuri din înaltul trambulinei: un vârtej de piatră și gheață ce te lăsa cu suflarea tăiată. Servaz păli, înghiți în sec și se concentră pe vârful masivului. Cafeaua pe care o cumpărase de la automatul din hol urcase undeva în esofag.

— Nu vă simțiți prea bine.
— Nicio problemă. Mă descurc.
— Aveți rău de înălțime?
— Nu…
Ziegler zâmbi sub casca cu microfon. Servaz nu‑i mai vedea ochii în spatele ochelarilor de soare — dar îi putea admira bronzul și puful fin de pe obrajii mângâiați de lumina puternică ce se reflecta de pe culmi.

— Tot circul ăsta pentru un cal, zise ea dintr‑odată.

Comandantul înțelese că nici ea nu aproba mai mult decât el toată acea desfășurare de forțe și că profita că erau departe de urechile indiscrete, pentru a i‑o mărturisi. Se întrebă dacă poziția lui ierarhică o obliga sau dacă era sinceră.
— Nu vă plac caii? îi zise ca s‑o tachineze.
— Îmi plac foarte mult, răspunse ea cu un surâs, dar nu asta e problema. Avem aceleași dificultăți ca toată lumea: lipsă de mijloace, de materiale, de personal — și criminalii sunt întotdeauna cu un pas înaintea noastră. Deci să investești atâta energie într‑un animal…

— În același timp însă, cineva capabil să facă așa ceva unui cal…
— Da, admise ea cu o grabă care îl făcu să se gândească că‑i împărtășea neliniștea.
— Explicați‑mi ce s‑a întâmplat acolo sus.
— Vedeți platforma aceea metalică?
— Da.
— E punctul terminus al telefericului. Era agățat chiar acolo, la întretăierea de linii, dedesubtul cablurilor. O adevărată punere în scenă. O să vedeți pe filmare. De la depărtare, muncitorii au crezut la început că e vorba de o pasăre.
— Câți muncitori?
— Patru, plus bucătarul. Platforma superioară a telefericului îi conduce la intrarea în uzina subterană: e chestia aia din beton, acolo, în spatele platformei. Cu ajutorul unei macarale, coboară în fundul puțului materialul care e încărcat apoi în tractoare cu două locuri și remorcă. Puțurile duc la 70 de metri mai jos spre o galerie din inima muntelui. 70 de metri, asta înseamnă o coborâre dată naibii. Pentru a ajunge la uzină, muncitorii folosesc aceeași galerie care duce apa din lacul superior la conductele ranforsate: vanele lacului sunt închise în momentul în care trec ei.

Aparatul survola în acel moment platforma înfiptă în coasta muntelui ca o macara. Era aproape suspendată în vid — și Servaz simți din nou senzația de gol urcându‑i în vintre. Dedesubt, panta plonja într‑o prăpastie abruptă. Lacul inferior era vizibil la o mie de metri mai jos, între culmi, cu uriașul lui baraj în formă de arc de cerc.

Comandantul observă urme în zăpadă în jurul platformei, acolo unde criminaliștii prelevaseră probele și răscoliseră locul faptei. Dreptunghiuri galbene din plastic cu numere negre, unde găsiseră indicii. Și proiectoare cu halogen încă prinse în magneți pe metalul stâlpilor. Își zise că, măcar de data asta, nu le fusese greu să izoleze scena crimei; doar frigul le dăduse probabil de furcă.

Căpitanul Ziegler arătă spre eșafodaj.
— Muncitorii nici măcar n‑au ieșit din cabină. Au sunat jos și au coborât la fel de repede. Îngroziți. Poate se temeau că dementul care a făcut asta mai era prin preajmă.

Servaz o urmărea atent pe tânăra femeie. Cu cât o asculta mai mult, cu atât îi creștea curiozitatea și i se înmulțeau întrebările.

— După dumneavoastră, un singur om ar fi fost în stare să ridice la o asemenea înălțime corpul unui cal mort și să‑l fixeze în mijlocul cablurilor fără ajutor? Pare dificil, nu?

— Freedom era un yearling de vreo două sute de kilograme, răspunse ea. Chiar să ridici doar capul cu gâtul înseamnă aproape o sută de kilograme de carne. Ați văzut și dumneavoastră elevatorul de mai devreme: genul acela de mașinărie poate deplasa sarcini utile enorme. Doar că, admițând că un bărbat ar putea reuși să care un cal cu o căruță sau un elevator, n‑ar fi putut să‑l suspende și să‑l lege singur la întretăierea de cabluri, așa cum a fost găsit. Și apoi, aveți
dreptate: ar fi fost necesar un vehicul ca să‑l aducă aici sus.

— Iar paznicii n‑au văzut nimic.
— Și sunt doi.
— Și nici n‑au auzit.
— Chiar doi fiind.

Nici unuia, nici celuilalt nu trebuia să i se amintească faptul că 70 la sută din autorii crimelor erau identificați în primele 24 de ore de la săvârșirea faptei. Dar când era vorba despre un cal? Iată genul de întrebare care mai mult ca sigur nu figura în statisticile poliției.

— Prea simplu, zise Ziegler. La asta vă gândiți, nu? Prea simplu. Doi paznici și un cal. Ce motiv ar fi avut ei să facă una ca asta? Dacă ar fi vrut să fure un cal de‑al lui Eric Lombard, de ce să‑l urce tocmai în vârful liniei de teleferic, la locul lor de muncă, unde ar fi fost primii suspectați?

Servaz reflectă la spusele ei. Da, de ce? Pe de altă parte, era totuși posibil să nu fi auzit nimic?
— Și apoi, de ce ar face ei așa ceva?
— Nimeni nu e doar paznic, polițist ori jandarm, răspunse el.
Toată lumea are secrete.
— Și dumneavoastră?
— Dumneavoastră nu?
— Ba da, dar mai e și Institutul Wargnier, se grăbi ea să sublinieze în timp ce manevra elicopterul. (Servaz își ținu din nou respirația). Acolo sunt o grămadă de indivizi capabili de așa ceva.

— Vrei să spui că unul a reușit să iasă și să revină, fără ca personalul să‑și dea seama? (Reflectă un moment). Să mergi până la Centrul Ecvestru, să omori un cal, să‑l scoți din boxă și să‑l cari singur într‑un vehicul? Și asta fără ca nimeni să observe, nici aici, nici acolo? Apoi să‑l ciopârțești și să‑l urci aici, să…

— Bine, bine, e absurd, i‑o tăie ea. Și apoi, revenim mereu în același punct: cum ar reuși, chiar nebun fiind, să agațe calul acolo sus fără niciun ajutor?
— În cazul ăsta, doi demenți evadând fără să fie observați și întorcându‑se în celule fără să încerce să spele putina? Nici asta nu stă în picioare!
— Nimic nu stă în picioare în povestea asta.”

„Un adevărat fenomen în Franţa, debutul lui Minier îţi dă fiori, trimiţându-te cu gândul la Hannibal Lecter și la stilul captivant al lui Stephen King.” – Daily Mail

„Îngheţat e un thriller dens, cu o intrigă tulburătoare, având în centru o răzbunare la fel de sângeroasă precum decapitarea unui cal.” – Sunday Times

„Ţineţi minte numele lui Bernard Minier. Va deveni unul dintre maeștrii thrillerului francez.” – Le Figaro

„Îngheţat îmbină foarte ingenios o serie de crime înfi orătoare, o atmosferă sumbră și ancheta unui detectiv tenace.”- Publishers Weekly

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix.
Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume.
În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe http://www.bernard-minier.com.
De același autor, în pregătire la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.

Autor: Bernard Minier

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978-606-400-667-7

Titlul original: Glacé
Limba originală: franceză
Traducere de: Diana-Alina Ene
Anul apariţiei: 2019

Format: 152 x 228 mm, paperback cu clape

DISPONIBILĂ DIN 3 IUNIE 2019