Semnal editorial 271: Un nou roman de Jean-Christophe Grangé la editura Crime Scene Press – Ultima vînătoare

ATENȚIE: ORICE COMANDĂ CARE CONȚINE ACEST VOLUM VA FI LIVRATĂ ÎNCEPÂND CU DATA DE 20 MARTIE 2021.

Prezentare carte

Trupul neînsuflețit al unui bărbat e descoperit la câțiva kilometri de lacul Titisee. Victima, Jürgen von Geyersberg, moștenitorul uneia dintre cele mai mari averi din Germania, a fost mutilată.

Comandantul Pierre Niémans și colega lui, locotonentul Ivana Bogdanoviç, membri ai unui organism nou care ajută poliția și jandarmeria în cazurile dificile, sunt trimiși în Munții Pădurea Neagră. Ancheta îi poartă pe urmele Vânătorilor negri, un batalion de nelegiuiți înrolați de Himmler în 1941, specializați în vânătoarea de oameni.

Continuă lectura

Lecturi 206: Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților (La terre des morts, 2018) 576p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 45 (40.5) lei, ISBN 978-606-8959-28-3

Nota Goodreads: 3.98 (793 note)

Descrierea editurii: „Două crime cumplite. Același mod de operare – shibari, o străveche tehnică japoneză de legare a prizonierilor. Comandantul Stéphane Corso se vede nevoit să descindă în lumea tenebroasă a sado-masochismului ca să dezlege misterul. În același timp, trebuie să câștige custodia fiului său după un divorț urât. Dar ceea ce începe ca o simplă anchetă capătă o amploare pe care Corso nu o prevăzuse. Pentru că suspectul principal nu e un infractor de rând, ci un adevărat geniu, și în artă, și în crimă. Un monstru care vânează de mult timp, așteptând momentul prielnic să lovească o dată pentru totdeauna. Ancheta îl aruncă pe Corso într-un vârtej negru al violenței și depravării. Într-o lume în care oamenii se desfată în Rău, Binele devine doar o minciună de consolare. Un roman fascinant și profund, la sfârșitul căruia te așteaptă o lovitură de maestru.”

Sincer să fiu, probabil că a fost romanul polițist de la care am avut cele mai mari așteptări anul acesta. Acum vreo douăzeci de ani (ce mult pare, parcă a trecut o viață de om) am citit un roman care m-a marcat: se numea „Diamante mortale”, a apărut la editura Nemira în colecția Ora H (care ulterior s-a transformat în Suspans) și cu ajutorul lui l-am cunoscut pe Jean-Cristophe Grangé. Mai târziu, i-am văzut două ecranizări, dacă îmi aduc cum trebuie aminte și am ajuns la concluzia că este cel mai solid autor francez de romane polițiste. Până când l-am descoperit pe Bernard Minier, dar asta este o altă poveste.

Jean-Cristophe Grangé scrie romane întunecate și dure, asta e clar, deși n-am citit decât două scrise de el. Însă la editura Trei au mai apărut încă două, despre care am auzit păreri favorabile (mai ales despre unul dintre ele, nu mai rețin care, celălalt fiind așa și-așa), iar editura Crime Scene Press are încă două în tolbă, nu spun care, căci vom putea auzi mai multe informații, oficiale, nu peste mult timp. Așadar, ce m-a reținut să zic oau!, ce roman superb, n-am mai citit niciodată așa ceva și mă declar fanul numărul unu al lui Jean-Cristophe Grangé? Păi, să începem cu începutul: începutul e chiar foarte bun, fiind de fapt unul dintre cele mai promițătoare începuturi de roman polițist pe care le-am citit vreodată, nu mai zic în ultima vreme. O prostituată găsită moartă pe un maidan, mutilată peste măsură și legată cu funii conform tehnicii shibari, o adevărată artă dezvoltată de japonezii cei perverși, cu ajutorul căreia victimele mor asfixiate, pe măsură ce se zbat tot mai tare pentru a scăpa de funia cu care au fost legate.

La fața locului sosește detectivul cel vajnic, Stéphane Corso, șef al diviziei care se ocupă de crimele cele mai oribile de pe teritoriul Parisului. Corso nu e chiar străin de sado-masochism, el însuși revenindu-și cu greu de pe urma unui mariaj destrămat și dorindu-și cu tot dinadinsul să uite cât mai repede chinurile la care a fost supus de scorpia de soție bulgăroaică ce l-a sedus și l-a abandonat ca pe un fraier. Acuma, nu că aș vrea să-i caut scuze lui Corso, un personaj de multe ori respingător și nicidecum modelul suprem în materie de moralitate. De fapt, singura calitate pe care i-am găsit-o a fost tocmai dragostea nețărmurită pe care i-o poartă fiului rezultat din căsătoria cu bulgăroaica cea amatoare de bondage, bătăi cu cravașa la pielea goală și legarea cu funii, însă iar trebuie să mă strunesc. Nu, nu-i caut scuze, căci nu i le-aș putea găsi, de fapt, însă prin comparație cu faptele fostei neveste sau cu ce e în stare să facă odiosul criminal amator de noduri complicate, el chiar pare un soi de mielușel nevinovat care nu știe că lupul cel rău îi dă târcoale.

Așadar, Corso începe să ancheteze cazul stripperiței asasinate și mutilate. Cine și de ce a comis reprobabila faptă, nimeni nu știe. Însă e clar că au de-a face cu un asasin în serie după ce e descoperit un al doilea cadavru, supus aceluiași tip de cazne. Victimele sunt femei tinere, care păreau să nu fi făcut rău nimănui și pe care, din păcate, viața le-a împins spre o meserie cu care nu s-ar putea lăuda în fața părinților. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie hăcuite de un maniac și să li se înfigă pietre în gura despicată cu cuțitul. Ca de fiecare dată, ancheta înaintează în pași de melc, martorii sunt puțini sau inexistenți și pe detectiv îl cam încearcă dilemele morale și niște introspecții cam lungi pentru gustul meu. Însă cazul e extrem de interesant, personajele sunt vii și perverse, putrede până în măduva oaselor și misterul se adâncește pe măsură ce noi și noi indicii ies la iveală: cu ceva vreme în urmă, un violator își făcuse de cap prin munții de la granița Franței cu Elveția și lăsase victimele însărcinate; Corso e un fost delincvent dependent de droguri, căruia probabil că i-ar fi putrezit până la urmă ciolanele în închisoare dacă nu i-ar fi întins o mână de ajutor șefa poliției; apare în scenă și-un pictor, fost pușcăriaș, care nu pare că ar avea chiar toate țiglele pe casă, deși are peste șaizeci de ani și pare un soi de artist genial și idol al femeilor tinere. Și tot așa.

Acuma, povestea avea toate premisele să fie genială: cadru interesant, crime atent puse în scenă, personaje complexe și întunecate, povestea curge foarte bine și parcă este altceva, se cunoaște mâna de scriitor matur (în pofida scăpării, zic eu, cu procesul) și felul de-a scrie, diferit, față de autorii anglo-saxoni sau nordici, și, pe deasupra, romanul beneficiază de una dintre cele mai reușite traduceri pe care le-am citit de ceva vreme încoace. Horia mi-e prieten și i-aș face un bine dacă l-aș critica (constructiv), nu lăuda pe degeaba (scena crimei e totuși locul faptei, și mie mi s-a atras atenția de către un prieten 🙂 ). Însă aici nu e cazul: cuvintele sunt perfect așezate, exact acolo unde trebuie, cât să facă povestea să nu sune strident. Și-atunci, care e problema? Problema mea cea mare a fost cu scena procesului, jenant de-a dreptul, ca să folosesc un eufemism. Corso pare chitit să aresteze pe cine nu trebuie și calcă în străchini ori de câte ori se ivește ocazia. Și ocazia se ivește destul de des. Și totul culminează cu procesul. Nu zic cine și de ce ajunge să fie judecat. Cert e că de-abia de acolo încep adevăratele revelații. Șocante, într-adevăr, dar cam puțin, zic eu, pentru un autor de talia lui Grangé. Rămâne să ne auzim/citim cu ocazia următorului roman care va apărea la Crime Scene Press, un clasic de-al autorului. Pe curând!

Lecturi 190: Jean-Christophe Rufin – Spânzuratul de la Conakry

Jean-Christophe Rufin – Spânzuratul de la Conakry (Le pendu de Conakry, 2018) 208p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 33 (29.7) lei, ISBN 978-606-8959-39-9

Premii: Arsène Lupin 2018

Descrierea editurii: „Cum poate fostul refugiat politic român Aurel Timescu să fie consul al Franței? Cu accentul lui românesc, aerul de anii ’30 și trecutul de pianist prin baruri, nu are nicio legătură cu Quai d’Orsay. De altfel, pierde vremea în posturi mediocre. De data asta e în Guineea, el, care nu suportă căldura. Trăiește liniștit, transpiră, bea vin de Tokay și cântă la pian. Când, dintr-o dată, se întâmplă singurul lucru din lume care ar putea să-l scoată din amorțeală: o moarte inexplicabilă. Spânzurat de catargul iahtului său, un bărbat atârnă în mijlocul radei portului Conakry. Ce-ascunde moartea aceasta? Niște evenimente misterioase? O dovadă de dragoste care nu mai sosește? Sau poate un vis eroic venit de foarte departe? Orice ar fi, moartea lui ar rămâne nepedepsită dacă Aurel n-ar găsi oportunitatea să-și ducă marea bătălie. O bătălie împotriva nedreptății.”

Un alt volum citit în avanpremieră, care va fi lansat în cadrul primei ediții (sper că nu va fi și singura) a festivalului Misterele Bucureștiului, sâmbătă, 8 iunie, de la ora 14:00, la Librarium TNB, alături de „Block 46” al Johanei Gustawsson (despre care am scris, nu demult, aici). Un personaj destul de neverosimil și-a imaginat Jean-Christophe Rufin pentru această nouă poveste (sper că nu se va opri aici cu aventurile lui), el, scriitorul care a câștigat de două ori prestigiosul premiu Goncourt pentru creațiile sale (în 1997 și 2001): Aurel Timescu, fost refugiat politic român, răscumpărat de rudele sale de la autoritățile române, înainte de Revoluția din ’89, contra sumei de 12000 de dolari, fost pianist prin baruri și bordeluri franțuzești, ajuns, printr-un noroc chior, consul de rang doi al Franței tocmai la Conakry, capitala Guineei, țară aflată pe coasta de vest a Africii, fostă colonie franceză, cu ieșire la mare, prilej de introspecții legate de stăpânirea albilor.

Unde toată lumea de râde de el, mai mult sau mai puțin voalat, mai direct sau mai pe la spate. Motive sunt destule: e mic și îndesat, se îmbracă de parcă ar trăi într-o țară scandinavă, nu aproape de Ecuator, își asortează cele mai fistichii haine, e excesiv de sentimental și de politicos cu femeile, îi dau lacrimile din te miri ce, umblă cu nasturii încheiați până la gât și se crede un fel de Sherlock Holmes căruia nu-i ia nimeni în seamă talentele. Prilej de glumă pentru colegi, jandarmi, portari, funcționari, superiori și inferiori (pe care uneori îi cam sperie cu privirile rătăcite și părul vâlvoi). Însă iată că talentele sale au motiv să fie puse în valoare atunci când de catargul unui iaht este descoperit spânzurat un bărbat care se dovedește a fi proprietarul iahtului, dar și cetățean francez despre care se știa că păstra o adevărată avere (de mai multe zeci de milioane de euro, în bancnote de 500) în seiful iahtului. Să fie vorba despre un jaf terminat prost, așa cum le place polițiștilor să tragă concluzia la o examinare sumară a locului faptei? Să fie vorba de răzbunarea cuiva? Dar din ce motiv, dat fiind că era doar un cetățean inofensiv, putred de bogat, divorțat și ajuns aici, pe coastele însorite ale Africii, ca să-și petreacă în liniște bătrânețile, departe de scorpia de fostă nevastă, care l-a muncit ca un rob pentru a-și atinge ambițiile de îmbogățire?

În fine, povestea este lungă și complicată și se pare că pe fosta soție a decedatului n-o interesează să afle mai multe detalii despre asasinarea fostului soț. Nici autoritățile guineeze sau cele diplomatice franceze, i se pare lui Aurel, nu se omoară să afle ce s-a întâmplat cu francezul. Așa că se hotărăște să ia hățurile în mâini și să-și pună în valoare talentele de anchetator. Acum, ce m-a uimit este faptul că în ciuda aspectului oarecum ridicol și-a sentimentalismului exacerbat, Aurel Timescu este cu adevărat înzestrat să rezolve o anchetă destul de dificilă, pornind, practic, de la zero indicii. Ce era cu tânăra africană adăpostită pe vasul francezului, ce era cu iubitul acesteia, cu care pleca noaptea să hoinărească pe străzi, în timp ce bătrânul francez dormea, ajutat, din când în când, de câte un somnifer, de ce nu vorbește nimeni despre treburile tenebroase care se mai întâmplă uneori prin port, de ce parcă nimeni nu vrea să afle adevărul, ce e cu enigmatica soră a francezului mort și de ce ea pare singura dornică să afle adevărul, de ce, dacă această crimă a rezultat în urma unui simplu jaf, atacatorii, sau atacatorul, s-au mai deranjat și să atârne victima de catarg, în loc doar s-o împuște și gata, dacă tot se grăbeau atât de tare?

Ei bine, la toate aceste întrebări trebuie să găsească răspuns consulul Aurel Timescu, ce trebuie să mai lase deoparte sticlele de vin alb pe care îl consumă în cantități impresionante, să apeleze la relații, puține, câte sunt ele, și să înceapă să întrebe în stânga și-n dreapta în căutare de informații. Lectura e lejeră, atmosfera, pe cât de exotică m-aș fi așteptat de la o poveste care se petrece într-o zonă sufocată de praf și căldură excesivă (de fapt, cred că nici n-am mai citit până acum o poveste care să se petreacă într-un astfel de decor, într-o capitală africană), iar personajul principal, pentru că, de fapt, autorul s-a concentrat aproape în totalitate doar pe creionarea acestui personaj, Aurel Timescu, uitându-i parcă de tot pe ceilalți, în încercarea de-a schița un personaj cât mai plin de defecte (dar care are totuși o mare calitate: dorința de-a face dreptate, indiferent prin ce mijloace), și reușind, totuși, să-l facă cu atât mai credibil, este, în opinia mea, extrem de reușit și reprezintă sarea și piperul acestei povești. Bine, parcă ar mai fi mers niște povești din timpul tristei perioade petrecute în România, unde a „vizitat”, deși nu voluntar, închisorile comuniste. Dar poate că e loc și de ele, într-un nou volum. Concluzia: parcă aș mai citi măcar o aventură cu Aurel Timescu, indiferent unde l-ar trimite capriciosul sistem diplomatic francez. Poate în Groenlanda, ca să compenseze cu gradele Celsius în număr prea mare de la Conakry?

Semnal editorial 51 + Fragment în avanpremieră: Jean-Christophe Grangé – Tărâmul morților

Fragment în avanpremieră

„Ca să nu strice ambianța de la fața locului, Corso hotărîse să se prezinte drept un amic al lui Akhtar. Voia să respire puțin atmosfera „clubului” și să îl abordeze discret pe Mike alias Freud.

Un culturist cu urechi clăpăuge veni să-i deschidă poarta. Numele lui Akhtar declanșă o ploaie de întrebări. Corso încercă să o dea cotită, evocînd diversele performanțe întrezărite în primele secvențe văzute acasă la gurul indian. Zadarnic.

Ca să nu mai lungească această conversație inutilă, îi propuse gorilei să îl sune pe însuși Akhtar. Continuă lectura