Semnal editorial 195 + Fragment în avanpremieră: Teodora Matei – Inima Castelului

Fragment în avanpremieră INIMA CASTELULUI, de Teodora Matei

Din 1 octombrie în librării

Primele două volume ale seriei le găsiți aici și aici, iar despre ele am scris pe blog, aici și aici.

Inima castelului

de Teodora Matei

Capitolul 1 – Tristețe

Peste orașul încins se lăsa seara. O ploaie venită din senin, de un sfert de oră, nu reușise să domolească arșița de peste zi. Doar ridicase, din asfalt, un abur călduț și alungase trecătorii pe sub streșini sau copertinele stațiilor de autobuze. De după blocuri, ultimele raze de soare uscau frunzele copacilor de pe străduța lăturalnică, străjuită de arbori ce-și uneau, la trei metri deasupra solului, coroanele impunătoare. O pală de vânt scutură câteva picături reci pe ceafa și spatele lui Dan. Grăbit, bărbatul doar tresări, înfiorat, continuându-și drumul spre casa prietenului său. Aversa de mai devreme îl făcuse să întârzie; nu voia să piardă nici măcar un minut din timpul pe care obișnuia să-l petreacă, săptămânal, cu Dominic. Deși celălalt nu-i răspundea niciodată, el continua să-i povestească ce făcuse peste zi, ce cafenele se mai deschiseseră prin oraș, ori ce prieteni mai vechi întâlnise. Îl ținea la curent cu năzbâtiile recente ale fiului său. De când începuse să meargă, băiețelul explora cele mai neobișnuite colțuri ale casei și curții, obosind adulții obligați să stea necontenit cu ochii pe el.

Ajuns în fața porții, Dan întârzie o clipă cu mâna pe clanță. În hamacul de pe terasa acoperită din spatele casei, vedea doar profilul lui Dominic și vârfurile mâinii stângi atingând podeaua de lemn. Dacă n-ar fi avut ochii deschiși, ar fi putut jura că dormea; pieptul i se ridica ușor cu fiecare inspirație, apoi cobora ca într-un oftat.

Bărbatul înaintă pe aleea betonată; când mai avea câțiva pași până la intrarea în casă, ușa acesteia se deschise și fu întâmpinat de mama prietenului său.

– Bună seara, Dan! Ai reușit să ajungi! Mă gândeam că ploaia asta…

– Să fim serioși! Sărut mâna! A fost o ploicică, oricum m-a prins pe stradă, m-am adăpostit într-o librărie și, când s-a oprit, mi-am văzut de drum.

– Ce-ți face băiatul? Tot neastâmpărat?

Evita să-i spună copilului pe nume. Se bucurase atunci când Dan o anunțase, cu mândrie, că alesese să-și boteze fiul după cel mai bun prieten al lui. I se strângea inima, însă, atunci când trebuia să pună alături imaginea unui puști vioi, plin de viață, și cea a fiului său pierdut într-o lume din care se părea că nimeni și nimic nu-l mai putea întoarce. Dominic fusese, la rândul lui, un copil jucăuș, curios, vesel; se maturizase, poate, un pic prea devreme, atunci când apăruseră gemenii, iar el se implicase, mai ales după moartea tatălui lor, în creșterea și educația celor mici.

– Da, are tot mai multă energie, iar noi încercăm să ținem pasul cu el. Ce face? întrebă ca să schimbe vorba, arătând spre bărbatul din hamac.

Femeia ridică umerii a neputință. Ridurile de pe frunte i se adânciră când șopti, de parcă n-ar fi vrut să fie auzită decât de Dan:

– Ca de obicei. Cred că știe când trebuie să vii, pentru că, din când în când, l-am văzut privind spre poartă.

– Ăsta e un semn bun, nu-i așa? încercă bărbatul s-o încurajeze.

– Sau, poate, doar o părere de-a mea. O speranță că, într-o zi, va fi la fel ca înainte.

Dan se apropie de ea, o îmbrățișă, apoi o mângâie încet pe spate.

– Și eu sper! De-aia vin să-l văd, să-i vorbesc, mi-aș dori să-i spun ceva să-l trezească…

Bătrâna dădu din cap, neîncrezătoare. Mai oftă o dată, adânc, după care se întoarse brusc pe călcâie. Îi aruncă rapid, peste umăr, ca să nu-i vadă lacrimile:

– Vă aduc imediat niște vin și prăjituri!

Musafirul se îndreptă spre terasă și salută, dorindu-și să i se răspundă:

– Hai salut, Domi! Ce mai faci? Am trecut să văd cum ești.

Ochii celuilalt păreau goi. Deși ațintiți spre noul venit, priveau prin el, dincolo de el, de parcă o cortină invizibilă îi împiedica să vadă lumea înconjurătoare. Nu erau senini, ca ai orbilor, fixând un punct acolo unde bănuiau fața interlocutorului. Nici umbriți, ca ai celor ieșiți după mult timp din întuneric sau loviți de o lumină puternică. Erau lipsiți de lumina vieții, oglinzi reci ce nu reflectau nimic.

Dan se lăsă pe fotoliul din fața hamacului. Sesiză o ușoară mișcare prin care celălalt își schimbă poziția; spera că Dominic se întorsese spre el, nu căutase doar să se așeze mai comod. Dădu deoparte cartea cu copertele zdrențuite, ca să facă loc tăvii cu o carafă de vin, două pahare și un platou cu prăjituri cu vișine. Femeia se strecurase în vârful picioarelor, parcă nevrând să-i deranjeze. Mai întârzie câteva secunde privindu-și fiul, apoi se retrase. Și-ar fi dorit să-i mai audă vorbind, entuziasmați, ca pe vremuri.

– Bun vinul ăsta, Domi! Nu știu de unde-l ia mama ta, dar, de fiecare dată, mă bucur să scoată carafa de cristal și s-o umple doar pentru noi! spuse Dan încercând să zâmbească.

Spera că prietenul lui nu-i sesizase veselia forțată din glas, nici tremurul mâinii când umpluse cele două pahare. Ridică unul și, controlându-și vocea, închină:

– Hai noroc! Să trăiești, frate!

Apoi luă câteva înghițituri, bucurându-se de licoarea rece.

– Am trecut prin centru acum, în drum spre tine. Știi la ce mă gândeam? Că ai putea să vii și tu cu mine, să dăm o fugă pe străzile-alea ale noastre, pe unde pierdeam zilele și nopțile. Ce zici? Te bagi? Hai!

Întinse mâna spre Dominic, ca și cum ar fi vrut să-l ajute să se ridice. Nu primi decât un refuz clar, când celălalt întoarse capul, evitându-i privirea.

– Ei, nu-i nimic, poate vii data viitoare! Până atunci mai ai timp să te gândești. Nu-ți face griji în privința hainelor! Oamenii ies la plimbare cum le vine. Unii, la costum, dar cred că ăia sunt corporatiști cărora le e lene să mai treacă pe-acasă, să se schimbe. Alții, ferchezuiți nevoie mare; cred că sunt la prima întâlnire, sau cam așa ceva. Și mai sunt ăștia ca mine, care trag pe ei ce haine curate găsesc prin dulap și-o rup la goană pe stradă, să n-apuce să strige după ei mama, sau nevasta, sau copilul. Eu sunt în a treia categorie, zise Dan, dar se opri brusc, pentru că nici lui nu i se părea c-ar fi fost convingător.

Goli paharul de vin și îl mai umplu o dată. Luă o prăjitură și o savură meticulos, părând preocupat de gustul și textura acesteia. Dominic îl urmărea atent, însă imediat Dan văzu că bărbatul se uita, de fapt, la cartea aceea veche citită și răscitită din scoarță-n scoarță. Lăsa impresia că nu-și dorea ca vreun strop de apă, sau de vin, ori vreo firimitură de prăjitură, să-i atingă scoarțele. De altfel, printr-o mișcare bruscă, o luă și și-o așeză pe piept.

Dominic închise ochii, oftând adânc. Se regăsi în salonul Baronului, cufundat într-un fotoliu impunător, cuprins de o stare de liniște specifică acelui loc. Ori tovărășiei acelor oameni. Anna, Nikos, mai de curând și Simon, fiul acestuia. Cel de care-l lega ceva atât de puternic încât simțea că-mpart același suflet. Poate chiar o făceau. Îi era tot mai greu să creadă că visa atunci când străbătea călare pajiștile din jurul castelului sau potecile înguste ale pădurii. Ori când, îmbrăcat în straie alese, invita la dans o domnișoară frumoasă, știindu-se privit de tatăl său. Nu știa cum să spună toate astea și, atunci, își impusese să tacă. Veselia forțată a oaspetelui, povestirile haioase despre oameni cunoscuți în altă viață, istorisirea celor mai recente năzbâtii ale fiului său nu făceau decât să-l rupă de lumea cealaltă, ce-l primise cu brațele deschise, oferindu-i un răgaz de la toată frământarea anilor dinainte.

Dan se lăsă să alunece, sprijinindu-și capul de spătar. Era mâhnit, furios, deznădăjduit. Șopti ca pentru el, privind în jos:

– Nici nu știi cât de mult mi-aș dori să fii ca pe vremuri! Îl urăsc din tot sufletul pe bogătanul ăla arogant! Îi urăsc puterile sau uneltirile care te-au îndepărtat de noi! Îi urăsc nenorocita aia de viață clădită pe suferința altora. De-aș putea…

Se întrerupse, pentru că Dominic părăsi hamacul și, strângând cartea Baronului cu ambele mâini, dispăru în casă, trântind ușa în urma lui. Dan nu-și dusese ideea până la capăt nici măcar în minte, însă atunci când bătrâna ieși în curte, privindu-l întrebătoare, gândurile i se limpeziră, privirea i se însenină, apoi își lămuri gazda:

– Cred că nu era într-o dispoziție prea bună… Poate că-l plictiseam. Dar nu renunț! Săptămâna viitoare voi fi aici, ca de obicei!

– Te aștept, Dane! îl asigură, ușurată, bătrâna. De când au plecat și gemenii suntem atât de singuri…

Bărbatul nici nu voia să-și imagineze viața într-o casă cu un om care se strecura precum o umbră, care stătea majoritatea timpului în cameră, cu draperiile trase, care nu mai scosese o vorbă de ani întregi, a cărui minte rătăcea într-un timp trecut, prin locuri ce-ar fi trebuit să-i rămână străine.

– Eu nu-mi pierd speranța! Nici dumneavoastră n-ar trebui s-o faceți! Simt eu, așa, că va fi bine, că Dominic se va-ntoarce printre noi…

– Doamne, cât îmi doresc…, recunoscu femeia, iar Dan o îmbrățișă, mirându-se de efuziunile sentimentale la care se dedase într-o singură seară.

– Stai așa, să-ți dau o sticlă de vin și niște dulciuri pentru cel mic!

– Nu, nu, mulțumesc, se eschivă Dan, încercând să refuze.

– Fii serios! Ia-le și bucurați-vă de ele! Te mai aștept, mai spuse șovăielnic, cu ochii umezi.

Dan luă sacoșa întinsă de gazdă și se îndepărtă, pe alee. În poartă, se opri să mai arunce o ultimă privire spre fereastra prietenului său.

Dominic întârzia cu mâna pe draperii înainte de a le trage, să se izoleze de lumină, de oameni, de lucruri neînțelese. Un bărbat îi făcea cu mâna. Îl ignoră. Poate era vreun străin dornic de cunoștințe noi, ori cineva întâlnit de mult. Se retrase din dreptul ferestrei, bucurându-se de penumbra dormitorului. Întins pe pat, deschise cartea Baronului și începu să citească, atent. Știa, pe de rost, toate cuvintele. Își amintea, fără să știe cum, de parcă el însuși le trăise, toate lucrurile descrise acolo. Revedea, cu ochii minții, locuri unde nu călcase niciodată, ce-i păreau teribil de familiare. Într-un târziu ațipi zâmbind, ca un copil rătăcit ce-și găsise casa.

*

Pe măsuța metalică de pe terasa din fundul curții, Dan adusese sticla de vin primită câteva ore mai devreme, cuburi de gheață într-o cană metalică, două pahare și caserola cu prăjituri. Din păcate, fiul lui scobise, cu degețelul, după toate fructele și linsese zahărul de deasupra, astfel încât nu mai rămăseseră decât niște bucățele de aluat galben găurit ca un șvaițer. Când Dora, soția lui, i se alătură, bărbatul umplu paharele și împinse unul spre șezlongul pe care se așezase femeia.

– Of… nu mai pot, copilu-ăsta e din ce în ce mai energic! Pe zi ce trece descoperă din ce în ce mai multe chestii, iar eu trebuie să inventez tot felul de subterfugii ca să-l îndepărtez de pericole!

– Știu, iubito… Vrei gheață?

– Nu! Cum să strici un vin așa de bun cu gheață? Lasă-mă să-l savurez…

– Bine, admise bărbatul, pentru care toate băuturile erau la fel, atâta timp cât conțineau alcool care să-l zăpăcească și să-i îndulcească realitatea.

Pe vremea când fura din dulapul bunicului orice sticlă îi cădea la îndemână, se bucura de ea, aflând abia mai târziu, peste ani, că băuse într-o seară sau două, cu Dominic, licori prețioase din care aristocrații turnau doar așa, de formă, câte-un deget pe fundul paharului. Apucă, totuși, două cuburi și le lăsă să cadă în vinul cu tentă rozalie.

– Mâine mă revanșez, promise după ce luă două înghițituri. Îl duc pe ștrengar în parc, știi că-i place!

– Cum vrei, răsuflă ușurată Dora. Apropo, ce-ai făcut azi? Cum mai e Dominic? întrebă, luând de pe farfurie o bucată de prăjitură cu urme de fructe.

– La birou a fost ca de obicei… Dominic… nu știu, nu s-a schimbat nimic.

Rămase privind în gol, spre luna ivită peste acoperișul casei de alături. Voia să găsească în soția sa un aliat însă, deși îi povestise pățaniile prietenului său, femeia rămânea mereu rezervată. Nu-l cunoștea pe celălalt decât din povestiri și insista că bărbatul devenise victima unei depresii crunte, că un psiholog sau un psihiatru l-ar fi ajutat să-și revină.

– Tu nu l-ai cunoscut înainte, nu știi cum era el, plin de viață, dedicat familiei, mie, cum o luam pe arătură și mă trăgea după el… Cum a crezut toate poveștile Baronului și și-a dorit să i se facă dreptate… Și cum a plecat, într-o seară, la castel, și s-a întors cu mințile rătăcite…

– Te cred, spun doar că nu știi ce s-a întâmplat acolo, poate a suferit un șoc, poate are nevoie să discute cu cineva străin de toate astea… Pe bune, tot aud, de ani de zile, legenda asta cu vraja care-l leagă pe marele aristocrat de castel, de blonda aia care, între noi fie vorba, nici ea nu mai are toate țiglele pe casă… Sunt bune, așa, de depănat la un pahar de vin, dar trebuie să fii tare naiv să crezi în ele.

Dan ridică din umeri. Ceea ce erau pentru alții legende, pentru el fusese un crâmpei de viață.

– Vrei să-ți fac un masaj la picioare? propuse, resemnat.

– Dacă-mi faci, te mai las să-mi spui povești cu minunatul Nikos și inocentul Dominic. Dar nu mai mult de-un sfert de oră, că mi-e tare somn! Simt nevoia să mă bag în pat. Clipele-astea, de când adoarme piciul, trec cu viteza gândului!

Dora se lăsă pe-o parte, trecu picioarele peste brațul șezlongului, i le puse în poală și închise ochii, sperând să nu adoarmă acolo, în grădină.

– Odată am mers cu Dominic la castel, începu Dan, cu o mână mângâind piciorul paharului aburit, cu cealaltă – degetele soției. Cred că niciodată n-am mai avut sentimentul ăla ciudat că alături de mine se mișcă, vorbesc alți oameni pe care nu-i puteam vedea. Am intrat pe un geam al bucătăriei și, deși pe plită se pusese praful de-un deget, aș fi putut jura că mirosea a plăcinte proaspăt scoase din cuptor. Apoi am ajuns la ușa salonului, una mare, de stejar, cu clanță aurită. Se auzeau vocile unor bărbați încinși la un joc de cărți, simțeam fum de trabucuri fine… Dar castelul era gol, supravegheat de niște paznici cu câini. Ți-am zis cum i-a adormit Dominic?

Făcu o pauză, dar nu primi niciun răspuns. Picioarele femeii atârnau grele pe coapsele lui; se uită la ea și o văzu respirând regulat, cu pătura strânsă peste piept. Trase o a doua pătură de pe scaunul alăturat, o înveli și povesti în continuare. Știa că nimeni nu-l mai asculta, dar simțea nevoia să-și reamintească.

– Am urcat, pe o scară îngustă, spre dormitoare. Eu mă tot opream, întrebam, dar Dominic era acolo ca acasă. Știa, din povestirile Baronului, cum să ajungă peste tot. M-am speriat al naibii de tare când s-a întins pe patul ăla și-a adormit. Iar eu nu puteam să-l trezesc! În cele din urmă, l-am luat la palme și s-a deșteptat greu, ca dintr-un coșmar. Am plecat fix înainte să se dumirească dihăniile-alea. Eu îmi scrântisem piciorul, Dominic mă trăgea după el… De-aia zic, draga mea, nu crezi c-ar fi o idee bună să am o discuție cu Nikos?

Evident, femeia nu-i putea răspunde, iar de când lui îi încolțise în minte ideea unei vizite la castel, începuse să-și facă planuri. Știa că soția nu l-ar fi încurajat; eventual, de dragul lui, ar fi acceptat ca el să plece, însă nu pe deplin convinsă, ci doar ca să-i facă pe plac. Sperând că Dan s-ar fi întors cu coada-ntre picioare, dând deoparte, pentru totdeauna, legendele și poveștile Baronului.

Semnal editorial 185 + Fragment în avanpremieră: Tony Mott – Toamna se numără cadavrele

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, copac, în aer liber şi natură, text care spune „R TOAMNA SE NUMĂRĂ CADAVRELE RRASOV TONY MOTT”

Toamna este un anotimp frumos.
Dar și periculos, mai ales în Brașovul în care trăiește Gigi Alexa. O altă poveste semnată de Tony Mott, care adaugă seriei un nou anotimp după Iarna crimelor perfecte.

O poveste într-o nouă cheie, un alt stil și o altă perspectivă. Neașteptată. Un roman polițist după toate regulile genului, plus aromă locală. De citit și de savurat! Bogdan Hrib

Gigi Alexa, înconjurată de vechii ei colegi și prieteni, își caută un nou partener? Politia e pusă în fata unor cazuri lipsite de sens și logică? Un asasin în serie se ascunde pe străduțele turistice ale Brașovului? Ar putea fi chiar cel de lângă tine? Gigi Alexa e prinsă într-un vârtej al vieții și al morții care nu pare să-i mai dea nicio șansă. Și totuși?

Toamna se numără cadavrele (fragment)

seria Gigi Alexa, cartea a doua


Capitolul 2 – UNU

Luna e ca un ac încovoiat. Când te uiți prin SkyView, ți-o arată plină, iar stelele există și dacă nu se văd. Cu telefonul, stelele se văd chiar și dincolo de nori, dacă ar fi, dar nu sunt, noaptea e senină. Ți le arată și dincolo de ziduri. Femeia ridică telefonul în direcția pădurii și vede constelația Leului. Îi place mult să o privească. Desenul de pe ecran arată un leu majestuos. Și-a descărcat aplicația când au fost Perseidele, la mijlocul lui august, tocmai pentru că nu se vedea nimic pe cer, așa că i-a plăcut să le vadă brăzdând ecranul. Și-a imaginat că e aproape același lucru, chiar dacă nu putea să le prindă cu ochiul liber, ele erau acolo și cădeau. Și-a pus o dorință. Ar fi vrut să aibă un copil și, dacă ar fi fost un băiat, i-ar fi plăcut să îl cheme Rasalas. E o stea din Constelația Leului.


De atunci se uită pe cer în fiecare seară, știe că e important să-ți exprimi dorința și să crezi în ea suficient. Și să se gândească intens, ca și când ar avea băiețelul deja.
Sughite. O pomenește cineva.

Strada e pustie și se vede Poarta Șchei în capăt. Ea urcă pe aleea de deasupra stadionului și o ia pe Lacea. Cimitirul eroilor e slab luminat, poate că ar fi bine dacă ar fi niște lămpi care ar lumina pietrele? Biserica Sfânta Parascheva e pe dreapta, clădirea se scaldă într-un galben lăptos, dar în curtea cu morminte e întuneric. Doar a mai trecut pe aici și nu i s-a întâmplat niciodată să audă sau să vadă ceva ciudat.


Pașii bărbatului din spatele ei sunt purtați de vânt, sunetul lor pare și mai pregnant din cauza ecoului. E sigură că e un bărbat după ritmul în care calcă. El vede cum îi strălucește părul în lumina felinarelor, de parcă ar prinde viață de fiecare dată când trece pe lângă un stâlp. Coama de păr blond și creț se transformă într-o aureolă, apoi pălește, până când luminează din nou la următoarea sursă de lumină. O însoțește până acasă.
În clipa în care ea se oprește, el se ascunde după o mașină. Ea întoarce capul și nu vede nimic, a ezitat până când a făcut asta, parcă a început să joace un joc.


Oare de ce nu pune cheile în buzunarul cu fermoar al genții? Iar le caută. Ea se sprijină cu umărul stâng de poartă și scotocește cu ambele mâini. A nimerit peste telefon, apoi i-a dat drumul la loc, ar putea să lumineze cu el în poșetă, poate că le-ar găsi mai ușor.


Liniștea bruscă o avertizează că ceva s-a schimbat. Pașii nu se mai aud. O pală de vânt îi ridică ușor rochia, aerul e ceva mai rece. Copacii din pădurea de deasupra foșnesc și i se face pielea de găină, simte din cap până în picioare frigul brusc. Dă să se întoarcă, dar bărbatul îi cuprinde mijlocul cu o mână, o trage cu spatele spre el, iar cu mâna dreaptă îi acoperă fața cu un material rece și urât mirositor. Încearcă să țipe, dar deschiderea gurii o costă, cârpa îi umple gura și sunetele sunt din ce în ce mai slabe. Simte o mână pe gât, încearcă să se zbată. Cheile zdrăngănesc în mâna străină, gâtul îi e liber din nou. Are impresia că se va prăbuși, dar, odată ce au intrat în curte, parcă se simte mai ușoară. Plutește, aproape că dansează, doar că muzica nu se aude.


E atât de întuneric încât nu se mai vede nici măcar o stea.

Lansare de carte: „Reziliență”, de Bogdan Hrib, la The Coffee Factory

Editura Tritonic vă invită la o nouă lansare de carte: romanul mystery & thriller „Reziliență”, de Bogdan Hrib.

Evenimentul va avea loc la „The Coffee Factory”, blvd. Regina Elisabeta nr. 54, București, sâmbătă 25 iulie, ora 10:10.

Invitați: Teodora Matei, Monica Ramirez, Dănuț Ungureanu și Bogdan Hrib.

Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.

Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet. Continuă lectura

Lecturi 238: Bogdan Hrib – Reziliență

Bogdan Hrib – Reziliență (2020) 356p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Mystery & Thriller, 34 (43) lei, ISBN 978-606-749-471-6

Descrierea editurii: „Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.” Continuă lectura

Bogdan Hrib: Scrisoare catre cititorii mei… (Comunicat)

Dragii mei,
Buna dimineața, bună ziua, bună seara, salut, salve, bună, hi, hello…
În vremurile astea ciudate a apărut cel mai recent roman al meu – REZILIENTĂ. Nu am prevăzut pandemia și nici nu am putut opri apariția cărții. Adică aș fi putut să o fac, dar cred că cea mai bună decizie a fost să mergem mai departe cu întreg planul editorial. Dar acum vă scriu ca autor și nu ca editor…
Așadar… REZILIENȚĂ este despre lumea noastră, de aici, din ceea ce se numește cu prețiozitate „spațiul carpato-danubiano-pontic”, despre emoțiile și faptele noastre, despre iubire și ură, trădare și loialitate, entuziasm și pesimism, inteligență și prostie, despre oameni obișnuiți și nu normali… Pentru că normalitatea e mai greu de măsurat. Și dacă am fi toți normali, adică… average… poate că nu ar mai exista cărți frumoase, tablouri extraordinare, filme de artă și câte și mai câte…
Mă lungesc. Mă scuzați
REZILIENȚA este despre ce s-ar putea întâmpla într-o zi, sau într-o altă zi, mai multe povești amestecate…
Sper să vă placă acest… melting pot, sau poate… ghiveci (mă refer la felul de mâncare, nu la recipient!).
De luni 25 mai, în fiecare zi o să apară câte o recenzie a romanului meu, timp de 15 zile… Cei 15 bloggeri sunt personaje și personalități foarte diferite. Și eu sunt curios cum vor primi cartea și ce vor scrie, Sper să ne bucurăm împreună.
Cu prietenie,
Al vostru,
Bo Hrib

Semnal editorial 153 + Fragment în avanpremieră: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

O anchetă a inspectorului Andreas Auer.

Traducere din limba franceză de Claudia Dionise.

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller.

„Prințul romanului polițist recidivează… Voltenauer înnegurează pistele pentru a menține suspansul pe parcursul unei povești eminamente elvețiene.”
Le Matin Dimanche,

Despre carte:
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față.

Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

Romanul a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

FRAGMENT

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air

  Je sers à rien du tout

  Et qui peut dire dans cet infer

  Ce qu`on attend de nous, j`avoue

Ne plus savoir à quoi je sers

Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat. Continuă lectura

Fragment Bogdan Teodorescu – CĂLĂTORII PRIN IZOLARE. Mâncăruri din continente, partea a doua: Alegerea editorului

Revenim cu lămuriri suplimentare și cu un al doilea fragment în avanpremieră, cu un fel de mâncare specific, special ales de editor.

Volumul va fi disponibil exclusiv pe Libris.ro, exclusiv în variantă e-book, la un moment dat și în format print, undeva prin toamnă, când va beneficia și de o lansare „ca la carte”. 🙂

 

FRAGMENT

Localul în care intrăm este îngust şi lung, cu multe tablouri/fotografii pe pereţi şi cu, foarte ciudat, cuiere de lemn de tip pom. Din acelea lăcuite, pe care le asociez cancelariilor şcolare din copilăria mea. Nu am înţeles imediat de ce ar fi necesare… Brazilia e o ţară călduroasă, nu prea vine lumea în palton la prânz sau la cină. Da, dar vine cu pălărie. Şi cum tăbliile meselor sunt mici, unde să-şi pună omul pălăria care-l apără de soare? În cuier… Această dilemă fiind elucidată, după cum elucidat era şi felul principal de mâncare, a trebuit să ne concentrăm doar asupra băuturii (caipirinha şi bere) şi antreurilor. Până să ne concentrăm, a şi venit în faţa noastră ceva mai mare decât o farfurie, dar mai mic decât un platou, pe care erau trei chifle calde de consistenţe diferite, ceapă murată, brânză uşor afumată, o salată picantă de vinete, pate de pui şi un cârnat crud-uscat în formă de feliuţe subţiri. Şi cum mestecând dizertam noi asupra deciziilor viitoare, patronul a făcut o ofertă pe care nu aveam cum să o refuzăm (nu era neapărat în menu, dar în ziua aceea o gătiseră), anume creveţi înveliţi în şuncă şi aromatizaţi cu melasă de trestie de zahăr plus o salată de inimă de palmier cu roşii, ceapă verde şi ceapă albă tocate mărunt, acrită cu lime şi condimentată destul de intens cu piper.

Feijoada… Mâncarea naţională a ţării, fel aproape indispensabil la sărbătorile tradiţionale, gătită în familie, atunci când se reunesc multe rude. Iniţial asociată cu mâncarea sclavilor negri aduşi aici pentru culesul cafelei şi al trestiei de zahăr, s-a dovedit în ultimă instanţă a fi o mâncare a aristocraţiei de origine portugheză. Încă din 1833, într-un ziar din Recife, un oraş de coastă din nordul ţării, se anunţa că la o recepţie dată în foaierul teatrului se va servi acest fel de mâncare foarte apreciat, se preciza, de adevăraţii cunoscători. În sine, este o tocană de fasole neagră cu carne, înrudită cu multe feluri asemăntoare din lume, inclusiv cu al nostru ciolan cu fasole sau cu cassoulet-ul sudului Franţei. În practică, adică în farfuria din faţa ta, este cu totul altceva. În primul rând, feijoada din sudul Braziliei se prepară cu fasole neagră considerată mai gustoasă şi mai intensă decât aceea albă pe care o folosim noi. Carnea este obligatoriu de mai multe tipuri. Cu cât mai diversă cu atât mai bine. Cârnaţi proaspeţi de porc, cârnaţi afumaţi de porc, cârnaţi uscaţi şi afumaţi cu usturoi, coadă de porc trasă în făină şi ulei, urechi de porc afumate, picioare de porc, costiţă de porc sărată, șuncă de porc, limbă de vită afumată, carne de vită uscată, bucăţi de carne de vită proaspătă. Inutil de spus că toate aceste numeroase produse nu se aruncă la întâmplare în oală ci sunt puse într-o anumită ordine pentru a obţine gustul căutat. La masă îţi vine farfuria cu fasolea, alături de orez simplu, felii de roşii, castraveţi, frunze verzi gătite la abur şi sărate plus felii de portocală necesare atât pentru potenţarea gustului cât şi pentru digestie. Deasupra fasolei se presară farofa (o făină prăjită de manioc amestecat şi cu sare, mirodenii, usturoi şi alte arome). Alături se aşează castronul cu tocana de carne din care mesenii îşi iau sosul şi bucăţelele dorite. Aparent vorbim de un produs greoi, poate chiar inadecvat climei tropicale din Rio, ceva ce rimează mult mai bine cu iernile europene. Dar, în realitate, este un fel care merge uşor, portocalele şi farofa având un rol incredibil în acest sens, fasolea neagră şi orezul amestecate temperând intensitatea porcului afumat şi a tocăturii din cârnaţi. Este acel tip de mâncare perfectă, fiindcă toate componentele merg bine împreună, îşi anihilează stridenţele şi amplifică aromele. Caipirinha slabă şi apoi berea la halbă au completat paleta. Brazilienii au în general desertul în formă de mici bule foarte dulci. La un alt local, din apropierea Copacabanei, am primit un platou plin cu chestii trase în zahăr, cele mai interesante fiind cojile de protocală, grepfruit, dar şi bucăţele de guavă, mango sau ananas. Oricum, în această ţară mi s-a părut că desertul este inutil, fiindcă oferta de fructe este dincolo de imaginaţie. În prima dimineaţă când am coborât la micul dejun de la hotel, am stagnat în contemplaţie în faţa meselor pline cu fructe necunoscute. Iar aici, la bodega prietenoasă, patronul ne-a propus un amestec de fresh-uri de fructe atunci stoarse care într-adevăr avea toate gusturile lumii.

Fragment din „Feijoada, Rio de Janeiro, Brazilia” (26 aprilie)

Semnal editorial 151 + Fragment în avanpremieră: Bogdan Teodorescu – CĂLĂTORII PRIN IZOLARE. Mâncăruri din continente

CĂLĂTORII PRIN IZOLARE. Mâncăruri din continente
de Bogdan Teodorescu
un volum exclusiv online, în curând pe libris.ro
preț estimat 19.9 lei
Prezentare autor:

M-am născut în Bucureşti acum 56-57 de ani în Cartierul Ferentari. Am copilărit între Dudeşti şi Dristor. Pe terenurile desfundate pe care acum s-a înălţat un minunat mall am jucat fotbal, hoţii şi vardiştii, lapte-gros, am mâncat cartofi copţi în pământ şi am băut (puţin, niciodată mult) căpşunică. Am făcut liceul Gheorghe Lazăr şi Facultatea de Instalaţii. Am muncit trei ani pe şantierele patriei socialiste şi după Revoluţie, am devenit jurnalist, consultant politic şi apoi cadru didactic la SNSPA, unde mă aflu şi astăzi. Am debutat la 16 ani în România Literară şi în volum la 19 ani la Editura Albatros. De atunci am mai publicat şase romane şi mai multe cărţi de specialitate (comunicare politică). Am fost tradus în Franţa, Grecia şi Marea Britanie. Pe lângă acestea, am publicat două cărţi de călătorie care au fost bine primite de public. Aceasta este a treia carte din serie (dedicată mai ales mâncărurilor din lumea largă), dar pornită din alte motivaţii şi scrisă în alte condiţii. Cele pe care le cunoaştem cu toţii sub numele de Pandemia covid. 

FRAGMENT

Introducere

Se întâmplă ceva în China… Se infectează pe capete. Au început să moară. E un virus. Au mâncat o prostie din aia de-a lor. Au închis oraşul. Au închis statul. Îi vânează ca pe câini. Fac un spital în cinci zile. Le duc mâncarea în case cu dronele şi cu roboţii. Creşte numărul morţilor. Guvernul comunist ascunde cadavrele. Cel mai probabil le ard în crematorii. E un virus scăpat din laboratoarele de acolo. Turiştii chinezi au probleme în lume. Se suspendă nişte linii aeriene. Sunt cazuri de îmbolnăvire la cei întorşi din China. OMS declară covid urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională. Probabil virusul nu va ajunge în Europa decât sporadic. Sunt afectate ţările din jurul Chinei. Cetăţenii europeni se întorc în grabă din Asia. 3700 de persoane sunt puse în carantină pe un vas de croazieră în Japonia. Mulţi pasageri contactează virusul. Coreea de Sud devine a doua ţară ca număr de infectaţi după China. Apar mai mulţi bolnavi în nordul Italiei. Pacientul zero a fost într-un bar cu nişte turişti chinezi. Un orăşel este pus în carantină. Apoi încă unul. Un focar se dezvoltă în Iran, pare-se venit tot din China. În Europa se joacă în continuare meciuri de fotbal cu stadioane pline, viaţa socială merge înainte. În Italia creşte numărul infectaţilor şi al morţilor şi o parte din comunitatea românească de acolo ia în calcul întoarcerea în ţară. Primul caz în România este un bărbat care a fost la vânătoare cu un italian. E asimptomatic. În timp ce în Europa de Vest lucrurile se deteriorează, în Est situaţia e mai calmă. Guvernul, preşedintele şi SRI ascund morţii. La fel ca în China. Nu se poate ca Occidentul care este mult mai dotat medical să aibă atâtea cazuri şi România atât de puţine. Zeci de mii de români vin înapoi în ţară fie de frică, fie fiindcă angajatorii din Vest nu îi mai ţin. Încep să se închidă graniţe, să se anuleze zboruri. Se opresc competiţiile sportive. Se închid restaurantele, barurile, cinematografele, teatrele. Se anulează târgurile de carte. Masca e necesară. Masca e inutilă. Trebuie folosită doar de cei bolnavi. Singura soluţie e spălatul pe mâini. Nu trebuie folosite antiinflamatoare fiindcă pot provoca decese. China îşi încetineşte epidemia, Italia este a doua ţară ca număr de infectaţi. România începe să-i carantineze şi izoleze pe cei veniţi din zonele de risc. Organizaţii patronale italiene protestează faţă de măsurile statului român. Simptomele sunt febră, durere în gât, tuse seacă, frisoane, dificultăţi respiratorii. Modelul chinezesc de combatere a covid este cel mai eficient. Soluţia este statul la distanţă… Virusul supravieţuieşte pe suprafeţe multe ore, multe zile, chiar şi săptămâni. Mortalitatea este într-o proporţie foarte mare în rândul persoanelor în vârstă. Un vaccin va fi gata până la sfâşitul anului. Poate mai repede. Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Olanda vorbesc de soluţia imunizării în masă. Apoi, renunţă la ea când îmbolnăvirile escaladează. Elveţia anunţă că se bazează pe forţa sistemului ei medical. După un timp adoptă măsuri de izolare. România are un nou guvern. Care e la fel cu cel vechi. Premierul este suspect de covid şi se izolează. La fel şi Parlamentul. Şi o parte din jurnaliştii care au stat de vorbă cu politicienii. Nu se izolează ministrul Sănătăţii. Virusul a fost special lansat să omoare bătrânii. Este un proiect mai vechi al Ocultei. Spirtul este un dezinfectat util. Ba nu, trebuie folosite biocide. Spirtul este un biocid, dar nu e bun fiindcă se evaporă. Italia ajunge la o sută de mii de cazuri şi la 11000 de morţi şi depăşeşte China. Între timp şi Statele Unite depăşesc China. Rusia nu are probleme, nici Turcia. Acolo unde sunt regimuri de mână forte. Este foarte utilă injectarea cu vitamina C. Vitamina C face rău, nu trebuie injectată. Mai degrabă vitamina D trebuie folosită. Epidemia a fost anunţată de Bill Gates. Sute de mii de români întorşi din Europa trec în câteva zile prin frontieră. Este prognozat un val record de îmbolnăviri. Un tratament eficace este cel cu un medicament folosit împotriva malariei. Şi unul folosit împotriva SIDA. Plus unul japonez care tratează pancreasul. Creşte numărul victimelor în Spania şi Franţa. Germania ţine situaţia bine în mână. Iar China nu mai are probleme. Şi Coreea se descurcă foarte bine. Virusul se va opri în aprilie-mai când se va încălzi. Cei care contactează boala nu se imunizezază. Vor muri măcar 20 de milioane de oameni. Dacă nu mai mult… Nu sunt măşti, nu sunt combinezoane de protecţie. Statul îi lasă pe medici să lupte cu mâinile goale. Nu se fac suficiente teste… De ce nu se urmează exemplul Franţei, Angliei şi Germaniei? Un vaccin nu poate fi gata mai repede de 24 de luni. Virusul este un complot al celor care vor să instaleze antenele 5G şi să impună vaccinarea obligatorie. Cetăţenii care nu declară că au fost în ţări cu focare îi infectează pe alţii din jurul lor. Se deschid dosare penale. Mai multe state europene decid impunerea izolării la domiciliu a persoanelor, închiderea a numeroase afaceri şi restricţii pentru deplasarea pensionarilor. Cu toate acestea numărul de bolnavi şi de morţi de creşte vertiginos. Cad bursele. Primii morţi în România. De fapt, virusul este o exagerare. Nu mor mai mulţi oameni decât la o epidemie de gripă banală. Se urmăreşte limitarea drepturilor omului şi a libertăţii de expresie. Franţa organizează alegeri locale, primul tur. Pe al doilea îl anulează din cauza pandemiei. Nu sunt măşti, nu sunt dezinfectanţi, nu e hârtie igienică, nu e drojdie. Încep discuţiile despre ajutorarea ţărilor afectate de epidemie. Uniunea Europeană dă 300 de miliarde Franţei şi numai un miliard României. Fărâmituri… Uniunea Europeană acuză fakenews. În Suceava, greşeli de management la toate nivelurile. Focar epidemic. Creşte numărul medicilor infectaţi cu covid. Un lider judeţean pretinde a fi doctor pentru a fi testat preferenţial. La fel şi soţia directorului spitalului. Poţi ieşi la plimbare cu animalul de companie. Se iese cu un peştişor în pungă. Buluceală în magazine. Numai la noi se întâmplă aşa ceva. Imagini cu buluceală în magazine şi afară. Nu se întâmplă numai la noi. Lumea e în panică. Criza a avut loc în Wuhan şi în Lombardia deoarece sunt cele mai poluate puncte de pe planetă. Oculta mondială vrea să rămână numai 500 de milioane de oameni. Fiindcă nu mai e mâncare pentru restul. China s-a mişcat genial pe piaţă şi a cumpărat acţiunile la companiile strategice occidentale pe nimic. Au crescut vânzările la cărţi. În top „Ciuma” lui Camus şi „Dragostea în vremea holerei” de Garcia Marquez. Se fuge din carantină, se fuge din izolare, se completează anapoda declaraţia pe proprie răspundere. Se măresc amenzile. O asistentă medicală din Italia spune că nu e niciun mort acolo de la covid.Totul e o făcătură… Anul şcolar se repetă. Nu se repetă. Se îngheaţă. Mai degrabă, nu. Se face on-line. Prinţul Albert de Monaco se infectează. Şi Prinţul Charles. Şi negociatorul Brexit. Globalizarea se clatină. După pandemie lumea va redeveni a naţiunilor. Pensionarii sunt discriminaţi, se urmăreşte scoaterea lor din societate. Doi italieni se filmează în Rusia cumpărând din aeroport un medicament minune împotriva covid. De aceea ruşii nu au nicio problemă. Big Pharma se opune folosirii acestui medicament fiindcă vrea să mai moară nişte europeni. De ce îşi citeşte preşedintele României discursul de pe prompter? De ce nu se fac mai multe teste? Ce caută armata pe străzi? La Timişoara este cea mai mare rată de vindecare. Cum poţi afla dacă ai covid? Îţi ţii respiraţia până la 20. Dacă nu tuşeşti eşti bine. Dacă tuşeşti, nu… Zeci de laboratoare din lume lucrează la vaccinuri. S-a trecut deja la testarea pe oameni. Problema sunt companiile străine din România. Nu mai e nimic românesc în ţară. Cum să luptăm cu covidul în condiţiile în care banii românilor se scurg în afara ţării? A murit doctoriţa de la Gerota. De fapt, n-a murit. Suedezii sunt singurii care nu au închis nimic şi le merge perfect. Italienii cântă în balcoane pe perioada izolării. Sunt cumpărate măşti cu opt dolari bucata. Israelienii nu se îmbolnăvesc fiindcă folosesc o reţetă perfectă – bicarbonat şi lămâie amestecat în ceai şi băut fierbinte în fiecare seară. Se vor face 2 milioane de teste în Bucureşti. Nu se mai fac fiindcă ministrul demisionează. Planul european pentru relansare economică a eşuat după ce ţările din Nord nu s-au înţeles cu cele din Sud. Ministrul de finanţe al Olandei a solicitat anchetarea tuturor guvernelor europene care nu stau bine cu finanţele. Apoi a regretat că a părut lipsit de empatie. Un autor care a identificat o specie extraterestră, reptilienii care controlează Pământul prin intermediul Frăţiei Babiloniene, dezvăluie că actuala epidemie este un complot generalizat. Problema din România sunt ţiganii. Care nu plătesc asigurări sociale şi care acum vor să fie trataţi. Din ce bani? De ce nu sunt închise bisericile? Sunt cel mai important focar de infecţie. Preoţii folosesc aceeaşi linguriţă pentru toţi credincioşii. Şeful unui Consiliu Judeţean nu este de acord ca la el în judeţ să fie trataţi oameni din alte judeţe şi cheamă cetăţenii la mitinguri de protest. Un medic din Germania spune că izolarea este absolut inutilă, fiindcă de fapt mortalitatea este foarte mică. Şi moare cine ar fi trebuit oricum să moară. Cu nişte excepţii, bineînţeles. De ce se cântă imnul naţional în week-end? Italienii îi acuză pe austrieci că de la ei a pornit boala. La fel fac şi islandezii. S-au întors în România interlopii care-şi făceau veacul prin Vest. Va începe nenorocirea în ţară. Creşte valul de violenţe. Este absolut necesară masca şi sunt absolut necesare mănuşile. Pandemia este o lovitură dată de neomarxişti care se pregătesc să impună homosexualitatea şi ateismul. Amenzile împotriva celor care nu respectă ordonanţele militare sunt ilegale. Oricum Europa se destramă. Virusul se extinde şi în ţările calde. Pandemia nu înseamnă nimic, criza economică va fi devastatoare. Marii miliardari ai lumii s-au îmbogăţit în timpul pandemiei. Morţii anunţaţi a fi de covid nu sunt de covid. Se măsluiesc date pentru a ţine lumea în case. Cazi pe trepte, îţi rupi gâtul şi eşti trecut mort de covid. Nimeni nu moare de covid. De fapt, principala sursă a morţii sunt radiaţiile electromagnetice provocate de 5G. Va fi dezastru în România, mai rău ca în Italia fiindcă România e în urma Italiei cu nişte săptămâni şi nici nu funcţionează nimic. România stă bine comparativ cu alte ţări, de ce trebuie să fie stare de urgenţă? Vin milioane de măşti din Coreea, China, Turcia, Germania. În Italia şi Spania persoanele peste 70 de ani sunt lăsate să moară. Sunt trimise acasă şi gata. După această criză lumea se va schimba. Oamenii se vor schimba. Vor înţelege ce este important, se vor căuta pe ei înşişi, se vor apropia de natură, de familie. România ar fi trebuit să închidă graniţele şi să nu mai primescă pe nimeni din afară. Vaccinul este inutil fiindcă virusul suferă mutaţii. De ce nu sunt teste, de ce nu sunt măşti, de ce nu sunt paturi ATI? E de vină guvernul! E de vină celălalt guvern! Ce face Europa? Premierul sârb îşi întoarce privirile spre China după ce Europa i-a blocat nişte achiziţii de produse medicale. Premierul român iese din izolare. La fel şi guvernul. Nimeni nu a fost bolnav. Boris Johnson diagnosticat cu covid. Oamenii se informează de la televizor şi de pe net. Plus vorbesc la telefon. Mult mai mult ca înainte. Se decide amânarea plăţii ratelor la bănci. Dar băncile nu sunt neapărat de acord. Americanii testează un nou medicament. Iar englezii un nou vaccin. Dacă se poate merge la supermarket, de ce să nu se meargă şi la biserică? Medicii care demisionează să nu mai aibă voie să practice vreodată. Presa se prăbuşeşte şi nimeni nu o apără. Acum Pământul a început să respire, fără maşini, fără avioane, fără industrie. Ungaria este condamnată la nivel european pentru înclinarea spre autoritarism. La fel şi Polonia. Marea Britanie cere despăgubiri de câteva mii de miliarde Chinei pentru că a ascuns datele referitoare la covid. Bursele şi-au mai revenit. Statele investesc sume uriaşe pentru combaterea consecinţelor izolării. Municipiul Suceava este plasat în carantină. Aproape un sfert din cazurile din România sunt de acolo. Alte spitale din ţară se constituie în focare de infecţie. Preşedintele retrage medalia acordată spitalului din Suceava. Cetăţenii trebuie lăsaţi să decidă singuri în legătură cu sănătatea lor. Cine nu respectă izolarea să fie băgat direct la puşcărie. Spania şi Italia critică vehement ţările din Nord pentru lipsă de solidaritate. Partidele populiste din Europa vor fi câştigătoarele acestei lipse de reacţie a UE. Spălatul pe mâini, păstrarea distanţei faţă de alţi oameni şi izolarea la domiciliu sunt principalele căi de luptă cu boala.

1 aprilie 2020. Mai multe guverne interzic păcălelile legate de covid. Stau în casă şi capul îmi vuieşte de tot ce am auzit şi citit. În România sunt 2460 de cazuri şi 92 de morţi. În lume, aproape un milion de cazuri şi peste 45000 de morţi. Un telefon ne anunţă că ne soseşte un colet printr-o firmă de curierat. Pun mănuşile, îl deschid, arunc mănuşile. O surpriză.

Prima mea întâlnire cu viruşii a fost în clasa a doua. Rujeolă sau, mai puţin ştiinţific, pojar. Nu-mi amintesc mare lucru de atunci, exceptând „izolarea” de vreo două săptămâni şi un joc pe care mi l-a cumpărat tata exact pentru depăşirea mai confortabilă a statului în casă – „Animale din continente”. Nu reţin să-l fi jucat vreodată (este un soi de remi mai pentru copii), dar cu siguranţă am citit şi recitit cărţile de joc, fiecare în parte fiind prezentarea unui animal. Atunci am aflat că există pe lume babirusa, pecari, hatteria, nandul, anoa sau baribalul şi cam de atunci mi s-a aprins dorinţa de a le vedea pe viu. După încă doi ani, în clasa a patra, am făcut o altă boală, de data aceasta mai profundă, care m-a ţinut în spital mai multe luni şi în casă încă două trimestre şcolare. Am învăţat acasă şi am dat nişte examene de echivalare în urma cărora am primit notele astfel încât să nu fiu nevoit să repet anul. Cam de atunci mi se trage adicţia pentru citit, una din cărţile importante pentru evoluţia ulterioară fiind o istorie romanţată a descoperirilor geografice. De la Dias la Cook, de la Columb la Shackleton şi de la Balboa la Livingstone… Zări îndepărtate, ţinuturi formidabile, oameni ciudaţi, animale periculoase… Locuri albe pe hărţi completate pas cu pas de nişte exploratori obsedaţi de necunoscut. Ce putea fi mai frumos pentru un copil/adolescent/tânăr închis în Epoca de Aur decât visul unei lumi deschise?

„Animale din continente” există încă în epoca internetului şi a enciclopediilor on-line. Arată la fel de frumos ca atunci şi mie cel puţin îmi declanşează aceleaşi senzaţii de libertate şi de nevoie de căutare. Şi de aici începe povestea acestei cărţi…

Dacă tot stau în casă, dacă tot mă pierd în vocile din spaţiul public care în diverse tonalităţi îmi anunţă Apocalipsa sau, măcar, probabilitatea ei, de ce să nu fac ce face orice copil închis în casă. Să-mi amintesc lucruri frumoase şi să visez la timpuri mai bune. Aşa că în fiecare dintre cele 30 de zile care despart Ziua Păcălelii de Ziua Muncii voi scrie un text despre o mâncare anume de undeva de departe. „Mâncăruri din continente” s-ar putea numi exerciţiul. Plus alte nimicuri legate de ziua respectivă. Care este lungă. Uneori prea lungă… Deci să scurtăm un pic lungul drum al zilei către noapte cu poveşti. Mai ales că, aşa cum ne învaţă Marx, totul trece prin stomac. Nu a spus chiar asta în celebra sa fraza despre marfă şi nevoile omului, dar oricum sună bine în context.

Concurs Editura Tritonic, în parteneriat cu Biblioteca lui Liviu: 4 noi apariții din colecția Thriller & Mystery

Un nou concurs pe Biblioteca lui Liviu. Editura Tritonic pune la bătaie un pachet alcătuit din patru titluri apărute în colecția Thriller & Mystery: Teodora Matei – Afaceri de familie, Lucian Dragoș Bogdan – Văduva neagră, Bogdan Hrib – Reziliență și Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi. Luni, 18 mai, va fi extras un singur câștigător, care apoi va fi anunțat atât aici, pe blog, cât și pe pagina mea de Facebook (https://www.facebook.com/profile.php?id=100007516980374) și pe cea a Bibliotecii lui Liviu (https://www.facebook.com/LiviuSzoke).

Pentru a putea intra în concurs trebuie să răspundeți la întrebările: ați mai citit vreun titlu din colecția Thriller & Mystery a editurii Tritonic? Dacă da, care?

Vă puteți inspira de aici, bineînțeles!

Mult succes!

Despre cărți: Continuă lectura