Online & live: Liviu Surugiu despre volumul Fata de pe Drumul Mătăsii

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, carte şi text care spune „Liviu SURUGIU despre volumul Fata de pe Drumul Mătăsii 山é Alături de Daniel Timariu și Lucian Dragoș Bogdan Moderează: Alexandru Lamba Joi, 4 noiembrie, ora 19.00, via zoom, pe paginile de Facebook Editura Polirom: facebook.com/polirom.editura și Cărturești: facebook.com/Carturesti Liviu Surugiu Fata pe Drumul Mătăsii proza POLIROM www.polirom.ro cărturești”

Joi, 4 noiembrie, începând cu ora 19.00, pe paginile de Facebook Polirom: facebook.com/polirom.editura și Cărturești: facebook.com/Carturesti, va avea loc lansarea volumului Fata de pe Drumul Mătăsii de Liviu Surugiu, recent apărut în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom.

Invitați, alături de autor:

Daniel Timariu

Lucian Dragoș Bogdan 

Moderează: Alexandru Lamba

Despre carte:

Pentru Liviu Surugiu, realismul magic și fantasticul sunt doar două dintre multele încăperi ale inimii sale. Ajuns la vârsta de cincizeci de ani, autorul simte că are ce să ne spună. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începând din primul text, povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pământescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim, până la ultima pagină, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.

„«Întâlnirea» lui Liviu Surugiu este o dramă psihologică intensă, al cărei ritm duce spre un final cu adevărat surprinzător. Motivul pentru care personajele nu se pot întâlni niciodată este dezvăluit treptat, pe măsură ce se dezvoltă o relație de dragoste condamnată. Nu vă așteptați la un final fericit – sfârșitul poveștii e la fel de întunecat ca o iarnă rusească.” (Geoff Houghton, Tangent Online, SUA)

„Felul în care scrie Liviu Surugiu îmi ține viu interesul până la final, lăsându-mă totdeauna, dincolo de ultimul cuvânt, cu o întrebare filosofică profundă.” (Rich Horton, Locus, SUA)

Liviu Surugiu (n. 1969) a debutat în 1994 în Jurnalul SF. A publicat povestiri și nuvele în revistele Jurnalul SF, SuperNova, Curierul Național, Gazeta SF, Ficțiuni, Argos, Nautilus, CPSFA, CPSF-Nemira, Helion, Galaxia 42, utopIQa, Libris și în peste zece antologii. Proza sa scurtă a apărut, în ultimii ani, în cele mai prestigioase reviste din SUA, Anglia, Franța, Germania, Spania, India, Ungaria, Peru, Ecuador și Estonia. A primit 33 de premii literare, în România, Franța și SUA, unde a obținut distincții la „Writers of the Future”, Hollywood. S-a clasat în primii trei (finalist) la Concursul de Scenarii HBO 2013. Fata de pe Drumul Mătăsii este al optulea volum al său.

Lecturi 215: Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Daniel Timariu – Tenebre. Miercuri (2019) 298p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Tritonic Fantasy, Red. Teodora Matei & Lucian-Dragoș Bogdan, 31 (39) lei, ISBN 978-606-749-406-8

Un nou an, un nou târg Gaudeamus, o nouă toamnă, din fericire și un nou roman din seria mea preferată de urban-fantasy care apare la noi. Pe care o prefer în dauna unor serii faimoase, cu mult mai mult ștaif, de genul „Dosarelor Dresden” sau „Peter Grant.” Evident, este vorba de seria urban-fantasy „Tenebre” a lui Daniel Timariu, apărută acum nu foarte multă vreme parcă de nicăieri și ajunsă, anul acesta, după lupte seculare, cum ar fi zis bardul, la volumul numărul trei (plus încă două povestiri, destul de consistente, una apărută într-un volum comun, alături de o povestire/nuvelă de Lucian-Dragoș Bogdan, cealaltă, în antologia „Sub apa dragonului strâmb”, coordonată de neobosiții Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, probabil oamenii orchestră ai editurii Tritonic în momentul de față).

„Tenebre. Miercuri” continuă povestea detectivului timișorean neviu/nemort Alexandru Teodor Anghel și a dulăului sud-american Qiqirn, cel cu patruzeci și două de înfățișări diferite (dacă rețin bine, sper să nu mă trădeze memoria), unele drăguțe, de-ți vine să îl iei în brațe și să-l mângâi, altele dătătoare de fiori, altele capabile să îți facă mintea să o ia razna (un fel de creaturi din „Bird Box”, probabil?). Așadar, într-o bună zi, cum stătea Alex Anghel și trăgea de coadă o ipotetică mâță, la el în birou se materializează creatura numită Miercuri, mare șarlatan și pezevenghi, care-l tocmește pe detectivul lumii supranaturale să ducă la îndeplinire o misiune, fără să-i spună cu exactitate care anume. Mai târziu Alex Anghel se lămurește cu are legătură cu o monedă fabuloasă, mitică, ce ar putea destrăma însăși realitatea așa cum o știm noi, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie.

„- Miercurienii sunt talerele balanței. Ei viețuiesc și de o parte, și de alta. Fără să-și fi dorit vreodată, acești evoluați au ajuns să fie indispensabili omenirii. Pe de o parte reprezintă știința, pe de alta imaginarul. Dorința de supraviețuire, apucăturile desfrâului sinucigaș. Pasiunea pustiitoare, rațiunea creativă.”

Evident, în scenă intră creaturile fantastice pe care le cunoaștem din volumele precedente: satirul Otis, știmele, vrăjitoarele, spiridușii, vârcolacii, strigoii, supereroul Pavel Chinezu (ce joacă un rol cam dubios în acest volum), știmele apelor, Anca Morisena, șefa Anpeltului (sau Agenția Națională pentru Lumea Tenebrelor, cu sediul pe Take Ionescu, ce ironie), dar și dracii din Legiunea Haosului (cu acest prilej am aflat de drăcușorii de mall, ce-și vâră nasurile prin sacoșele cu cumpărături ale oamenilor), condusă de însuși tartorul Drăgnea (nu m-am putut împiedica să mi-l închipui purtând o mustață deasupra dinților rari și stricați, braț la braț cu o fetișcană un pic mai mare decât fiul lui), dar și mulți alții, prea mulți ca să-i enumăr sau ca să mi-i pot aduce aminte pe toți fără să mi-i fi notat pe agendă pe măsură ce îi întâlneam în poveste.

Prin urmare, Alex și dulăul său cel credincios pleacă, ajutați de o mașină magică și recalcitrantă, pe urmele monedei buclucașe. Dar cum în lumea tenebrelor, precum și în cea a oamenilor, lucrurile nu sunt niciodată simple și nici ceea ce par la prima vedere, necazurile și problemele se țin scai de capul detectivului care și în trecut a trecut prin momente de groază, demne a înspăimânta copiii când nu-și ascultă părinții. A fost răpit, torturat, omorât, înviat, supus unor cazne oribile, unor experimente demente, s-a îndrăgostit, a suferit din dragoste, și-a revenit, a luat-o de la capăt, a suferit iar, s-a însurat cu Penbels Fastfuel, a divorțat imediat, a cunoscut, de-a lungul unei existențe nu foarte lungi, dar foarte tumultuoase, creaturi mitologice care ba l-au ajutat, ba l-au fugărit, ba i-au vrut moartea, ba i-au vrut binele, totul depinzând de context, de împrejurări, de situația de moment sau de dispoziția acestora.

Dulăul Qiqirn cel galben i-a fost mereu alături, nu l-a slăbit din ochi și și-a înfipt bine colții în glezna lui când părea să alunece în vreo lume îngrozitoare, din care poate nu s-ar mai fi întors niciodată sau s-ar fi întors pe bucăți sau cu mințile făcute bucăți. Satirul Otis, la fel, l-a ajutat, dându-i sfaturi, povețe, punându-l la curent cu lumea tenebrelor, trăgând tacticos din pipă și punându-i pe fugă pe cei prea dornici să-i facă rău vajnicului detectiv al celor două lumi.

Poveștile sunt alambicate și întortocheate, ba pierzându-mă, ba captivându-mă, dar făcându-mă tot timpul să mă minunez de imaginația debordantă a autorului și de limbajul luxuriant. Am întâlnit personaje cât să-mi ajungă pentru o serie de douăzeci de volume. Ba chiar i-am reproșat uneori autorului acest aspect. Știu, mă puteți acuza de superficialitate, și mă recunosc oarecum vinovat. Cred că nu e bine să se scrie după rețetă sau să se simplifice rețeta. Autorul a promis, sau cel puțin a zis că ia în considerare să mai aerisească poveștile, să arunce mai puține creaturi în luptă în fiecare volum, să le acorde mai mult spațiu fiecăreia în parte.

Sunt curios și cum ar arăta un asemenea volum. Cu inima strânsă aștept de fapt un astfel de volum, însă până acolo mai e cale lungă. Eu unul sper ca autorul să nu se oprească aici, să continue să ne desfăteze cu intrigi complexe, creaturi fantastice neaoșe, dar și de prin alte mitologii de pe cuprinsul mapamondului, dialoguri spumoase, gânduri bizare, monștri și demoni desprinși din coșmarurile oamenilor ce locuiau în caverne și se încălzeau la lumina focului, vânând și culegând roadele pământului, dar și din ale celor care umblă acum pe străzile orașului pe care nici măcar la ora actuală n-am apucat încă să-l vizitez (deși promit să o fac la un moment dat): Timișoara Tenebrelor lui Alex Anghel și Qiqirn.

„Când într-un caz ajung să mă îndrept spre un punct important din anchetă, pus în situația de a lua o decizie, cu alte cuvinte de a elimina posibile fire deductive în favoarea unui singur, de obicei mă trântesc pe canapea și adorm instantaneu. Subconștientul are felul lui de a lucra atunci când îi ceri ajutorul. Pare o metodă ineficientă, dacă nu chiar seamănă cu o fugă de răspundere, însă la mine funcționează. Creierul odihnit este mult mai deschis altor idei, ba chiar, în timpul somnului, mâini nevăzute leagă fire în feluri altfel de neconceput. E o plăcere să-mi analizez visele, una vinovată, în fața unei cești de cafea fierbinte, îndulcite cu miere, departe de orice telefon susceptibil a-mi deranja călătoria prin palatul minții, cum ar spune celebrul înaintaș Sherlock Holmesc.” 

Sub Apa Dragonului Strâmb – Fragment în avanpremieră din povestirea „Octavia”, de Daniel Timariu

Sub Apa Dragonului Strâmb

Volum de povestiri fantasy & fantastice

Coordonatori: Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan

în pregătire la editura Tritonic

Octavia de Daniel Timariu

– o povestire din seria Tenebre –

(fragment)

Cu o seară înainte fusesem să-l vizitez pe Pál, unul dintre nenumărații veri ai lui Farkaș, lovit de o mașină și dus de urgență la Județean. Am acolo un prieten din copilărie, Nuțu, care mă anunță de fiecare dată când se petrece ceva ieșit din comun. În seara aceea m-a sunat că un nebun, care mai mult mârâie decât vorbește, refuză orice ajutor. Când am ajuns, nu-mi venea să cred.

– Mai și pute a câine ud. Dracu știe de unde apar ăștia, unde dorm, în pădure?

Era întins pe un pat de rezervă, transpirat, cu osul femural rupt ieșindu-i de sub piele. Mi-a venit greață, nu înainte de a-i face semn că totul e în regulă. El nu s-a liniștit, dar cei doi polițiști erau vizibil ușurați.

– Îl cunoașteți, domnule?

– Domnul doctor, i-a corectat Nuțu.

– E clientul meu, i-am mințit politicos, ducându-mi un deget la tâmplă.

Am reușit într-un final să obțin pentru el o rezervă, unde am așteptat să vină medicul trimis de Farkaș.

– Ce s-a întâmplat?

Agitația îl sleise. Caninii îi ieșiseră din gură și lungi dâre de salivă se prelingeau pe lângă ei. Părul negru, scurt, era zburlit. Avea ochii neliniștiți și limba îi atârna într-o parte. Partea animalică, vârcolacul din el, prelua controlul trupului. Era rănit, iar noaptea se așternea tot mai repede. De ce nu venea odată Farkaș, de ce nu apărea medicul haitei?

A șoptit ceva, forțându-mă să-mi aplec urechea. Gâfâia și mirosea îngrozitor.

– Nu știu, totul tiltott. Numa’ ce ieșisem din pădure. Menekülő.

Îmi era neclar, ce voia să zică? Fugea sau era fugar? Cine îl fugărea? Și de ce s-a oprit? Atunci nu înțelegeam, totul era nou pentru mine. Prin sânge-mi curgea adrenalina în valuri, situația nu era prea bună. Nuțu, bunul meu prieten, bănuia unele lucruri, că prietenii mei nu erau chiar oameni obișnuiți, că nici eu nu mai eram eu, cel ce bătea munții Aninei, explorând peșterile și Cheile Nerei. Că moartea Laurei mă schimbase într-un fel de neînțeles pentru el. Prefera să stea deoparte. Nu punea întrebări, dar nici nu voia ca eu să-i dau mai multe detalii. Aveam o înțelegere nespusă și nu vedeam de ce aș fi rupt-o chiar atunci.

– Cine te-a accidentat?

– Autó.

Am dat din cap.

– Fugeai prin pădure, ai ieșit și te-a lovit mașina?

A dat la rândul lui din cap.

– Nici un zgomot. Az erdő felnőtt.

– Nu pricep.

– Atunci ieșit din ceață Kisasszony. M-am speriat tare, ea plâns mult și strigat la mine. Eu fugit cât putut, apoi totul a revenit și lovit autó.

Vedeam că suferă, dar nu-l puteam ajuta cu nimic. Doar să-i țin pe oameni departe de el și să-l ajut să lipăie niște apă. Vorbea tot mai greu, cuvintele, în română și maghiară, se împleteau cu mârâituri sonore. Ar fi fost bine ca Farkaș cu oamenii lui să ajungă cât mai repede, până nu se întâmpla o nenorocire.

E ciudat, peste mai mulți ani mă voi reîntâlni cu Pál chiar pe terasa casei mele din Moșnița Veche. La ei în pădure era o mare petrecere. Unul din vârcolacii lui Farkaș își adusese mireasă tocmai din Munții Pădurea Neagră. De mult timp cele două haite nu mai schimbaseră sânge și acum erau în culmea fericirii. Sute de vârcolaci veneau de prin munții Carpați și Balcanici pentru a vedea cu ochii lor noua alianță. Lupii, spuneau ei cu mândrie, își recăpătau vechile teritorii din Germania. Oamenii nu pot decât să se bucure. Până atunci, dădeau iama în proviziile de vin, bine ascunse sub casa mea.

Pál, cu trupul dezgolit, pe jumătate vârcolac, tocmai scosese din pivniță un butoi de cincizeci de litri când m-a văzut stând sub frunzișul viței-de-vie, cu o țigară între buze, admirându-i forța. Qiqirn, dulăul iadului, prietenul meu de nădejde, era cu ei, în negrul codrului, urmărind și învățând. Așa se exprimase el laconic când l-am întrebat ce dracu face acolo. Dar nu era doar el, mulți alți prieteni din Crâșma Satirului petreceau de trei zile. Numai eu, nici om, nici entitate, nu fusesem invitat, de parcă eram ruda cea săracă ce trebuie ținută în camera din dos până pleacă musafirii.

M-a salutat din cap și a dat să treacă pe lângă mine. A făcut câțiva pași, după care l-am auzit oftând și lăsând butoiul jos.

– Nu am apucat să-ți mulțumesc.

– Am și uitat.

De fapt, nu uitasem niciodată acea seară lungă în care trebuise să-l țin de mână și să-i cânt ca unui copil în așteptarea lui Farkaș.

– M-am luat cu altele, mai mult în pădure, știi tu. Timpul trece altfel. Eu mai rar prin oraș.

Am dat din mână împăciuitor.

– N-are nimic. Înțeleg.

– Nu vreau să crezi că sunt needucat, nu s-a lăsat el. Îmi știu obligațiile și cunosc legile care ne leagă. Vreau doar să spun că, tot timpul ăsta, am avut de gând să te caut și să-ți mulțumesc. Chiar așa!

Se ambala de unul singur și-mi părea rău să-l văd cum se punea într-o postură ridicolă. Dar dacă tot începuse să-mi răscolească memoria și dacă tot avea atâtea remușcări, am profitat.

– Uite… apreciez gestul tău, lămurește-mă cu ceva. Fă-mi un serviciu.

Și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, uitându-se lung la butoiul cu vin. Probabil că regreta slăbiciunea ce-l făcuse să se oprească.

– Păi da, sigur, dacă e ceva cu care să te ajut. Cu plăcere.

– Îmi ești dator, l-am făcut eu atent.

– Onoarea înainte de toate, a rostit el cu jumătate de glas.

– Ce ai văzut atunci, în seara aia, de te-a speriat atât de tare?

Semnal editorial 86: În curs de apariție la editura Tritonic, partea I

Preluare de pe blogul editurii Tritonic

O vorbă din bătrâni spune că toamna se numără bobocii. O mână de autori va număra, însă, dragonii. Un volum de proze fantasy și fantastice e pe cale să vadă lumina tiparului. Coordonat de Lucian-Dragoș Bogdan și Teodora Matei, Sub Apa Dragonului Strâmb reunește texte semnate de Daniel Timariu, Anamaria Ionescu, Lucian-Dragoș Bogdan, Lucian-Vasile Szabo, Teodora Matei, Liviu Surugiu, Raymond Clarinard, Cătălina Fometici, Monica Ramirez, Dănuț Ungureanu.

Așa cum ne-au obișnuit deja, cei doi au întocmit un volum unitar, pentru toate gusturile, cu basme reinterpretate sau născociri din alte lumi, numai bune de citit în seri reci și ploioase de toamnă.

Alex Anghel, detectivul celor două lumi, face o promisiune…
…iar în sanctuarul sufletelor rănite se face o alta, cu iz de răzbunare.
Moartea prințului moștenitor din Çeretkipi e înconjurată de mister…
…la fel cum e și cea a lumii interlope timișorene.
Există și basme pentru oameni mari…
…căci, până la urmă, ce este îmbătrânirea?
Cum se desfășoară o zi din viața unui motan tigrat…
…și ce s-a întâmplat după finalul operei Turandot.
Lumea artei ascunde, adesea, porți către lumi necunoscute…
…la fel cum o poate face și o banală fugă prin pădure.

Așteptarea fanilor lui Daniel Timariu și ai seriei Tenebre se apropie de sfârșit. Cel mai recent volum al seriei, Miercuri, stă sub semnul cifrei 3: nu doar ca poziție în seria dedicată Timișoarei văzute și nevăzute, însă, pe lângă Lumea Tenebrelor apare o altă realitate, iar echipei formate din Alex Teodor Anghel, detectivul celor două lumi, și câinele Qiqirn, cel cu 42 de forme i se adaugă un nou membru. Sau o nouă membră. Rămâne de văzut… pardon, citit!

Lecturi 140: Daniel Timariu – Tenebre. Labirintul

Fotografia postată de Daniel Timariu.

Daniel Timariu – Tenebre. Labirintul (2017) 212p., TPB, 13×20, Tritonic, 2017, Colecția Fantasy, red. Michael Haulică, 31 lei, ISBN 978-606-749-282-8

Ce satisfacție deosebită simți atunci când un autor reușește să păstreze ștacheta sus și la al doilea volum al unei serii. De prima dată când am auzit că Daniel Timariu a scos un volum urban fantasy, mi-am zis că trebuie neapărat să citesc acel volum. Cred că l-am cumpărat la Gaudeamus, în 2016, dacă nu mă înșel, apoi am luat autograf pe el la Final Frontier, în 2017. Dar nu mai știu cu exactitate. În fine, cert este că am apucat să citesc cartea abia în „vacanța” din Anglia, pe timpul verii, însă oboseala de acolo și lipsa de timp m-au împiedicat să mă bucur de ea așa cum trebuie și să scriu despre ea (aceeași soartă tristă a avut un alt volum care-mi trezise curiozitatea, „Cine doarme și visează”, de Cezarina Anghilac, zisă și Nicolae, în viața reală), apoi a trecut vremea și nu m-am mai putut mobiliza să scriu un articol. Continuă lectura