Fragment în avanpremieră: Shobha Rao – Inima fetelor are mai intens

Titlu: Inima fetelor arde mai intens

Autor: Shaobha Rao

Traducere din engleză de Ruxandra Tudor și Alina Marc-Ciulacu

ISBN: 978-606-9072-08-0

Colecția Storia Plus

Număr pagini: 392

Fragment în avanpremieră

Poornima dormea. Ca prin vis a auzit un sunet. S-a gândit că ar fi putut să fie un animal, un câine vagabond sau un porc. Poornima a stat și a ascultat. Apoi a auzit din nou: un bocet. De unde venea? De unde? Din coliba în care se aflau războaiele de țesut. A sărit în picioare. A luat-o la fugă. A văzut umbre în colibă. Ardea o lampă. 

— Savitha? a spus în șoaptă. La început, tăcere. Una grea, de parcă devenise vâscoasă din cauza căldurii, a întunericului. Apoi, un geamăt slab.

 — Savitha? 

S-a îndreptat spre locul din care venea sunetul. Spre colțul colibei. După ce i s-au obișnuit ochii cu întunericul, a văzut o grămăjoară, o umbră mai pronunțată decât cele dimprejur. A trecut pe lângă cele două războaie de țesut. Păreau uriașe, chiar sinistre în întuneric, ca doi uriași gârboviți și înfometați. Dar grămăjoara – acum vedea că suspina, vărsa lacrimi cu atâta năduf, încât Poornima s-a întrebat dacă chiar era un om, dacă această creatură mai avea și altceva în afară de acest plâns. S-a împiedicat. S-a aplecat. Și s-a oprit. Pentru un scurt moment, pentru o fracțiune infimă de secundă, și-a spus: poate că visez. Poate că ochii mi se vor deschide. Dar când a întins mâna, a dat de piele goală. Fierbinte, ca pământul pârjolit de soare. Ca nisipul din deșert. Abia atunci a observat hainele sfâșiate ale Savithei. Unele erau pe ea, altele, pe jos. Zăceau în jurul ei ca niște melci sfărâmați. 

— Savitha. Ce este? Ce s-a întâmplat? Lacrimile au încetat. 

Poornima a îngenuncheat și a luat-o de umeri. I-a simțit oasele, ascuțimea lor. Oasele unui animal plăpând. Coca unei nave mici. Savitha s-a chircit și s-a tras de lângă ea. Atunci i-a observat Poornima cărarea din păr. Ca o lanternă luminând suprafața unui râu. Părul ei lung era despletit, dar cărarea, intactă. Argintie. Ca apele dintr-o trecătoare ce despică un munte. Abia atunci și-a luat mâinile de pe umerii ei. 

— Cine? Savitha, care stătea cu capul aplecat peste genunchi, a lăsat să-i scape un scâncet. Jos, firav, spart. 

— Cine? a repetat Poornima, cu ochii inundați de lacrimi. Savitha a tremurat atât de violent, că Poornima a luat-o în brațe și a ținut-o strâns. I-a așezat capul pe pieptul ei și s-au legănat împreună, așa. Poornima și-a spus că trebuie să ceară ajutor, să-și trezească tatăl, să cheme vecinii. Dar când a dat să se miște, când a dat să facă cea mai mică mișcare, Savitha a prins-o de mână. A strâns-o atât de tare, că Poornima s-a uitat la ea, șocată. 

— Cine? Privirile lor s-au întâlnit. — Poori, a murmurat ea. Atunci a înțeles. Atunci Poornima a știut.

A lăsat să-i scape un urlet atât de sălbatic, că au venit în fugă nu mai puțin de zece oameni. Savitha se făcuse mică. Se chircise ca un animal. De pe umeri i-au căzut bucăți din bluză. Erau negri și goi ca niște dealuri. Oamenii s-au așezat în jurul lor; întrebările și oftaturile și exclamațiile treceau pe lângă Poornima ca niște săgeți. A căzut în genunchi. Un vecin s-a aplecat peste ea și a întrebat-o: 

— Ce este? Ce? Ce se întâmplă cu voi, fetelor? 

— Aduceți un cearșaf! a strigat cineva, încercând să o ridice pe Poornima în picioare, dar aceasta s-a împotrivit, acoperind-o pe Savitha cu propriul trup. Ce alt folos ar putea să aibă trupul ăsta al meu? s-a întrebat în sinea ei. Ce alt folos?

A doua zi, cerul era alb, ca măcinat de febră. Aerul era atât de gros și de fierbinte, că părea să miroasă a fum. Poornima a clipit; avea pleoapele grele, nu-i venea să-și creadă ochilor. Savitha zăcea în aceeași poziție, cu cearșaful aruncat peste ea, iar Poornima a țintuit-o cu privirea, zicându-și: nu, nu este un vis. De ce nu poate fi un vis? Un moment mai târziu, fratele Poornimei a trecut prin dreptul ușii și, evitându-i privirea, i-a zis:

 — Nanna vrea ceai. 

Poornima s-a uitat la fratele ei și, după ce acesta s-a făcut nevăzut, a rămas uitându-se la pragul gol. 

— Nanna vrea ceai, a repetat ea în șoaptă ca un papagal, de parcă nu doar aceste cuvinte, ci întregul limbaj i-ar fi fost străin. Le-a repetat obsedant pe fiecare în parte și apoi s-a ridicat ușor în picioare. Savitha nu se mișca. Nici măcar nu părea să fie trează, deși avea ochii deschiși. Poornima a ieșit în căldură, orbită de lumină, amețită, și a trecut din coliba cu războaiele de țesut în coliba mare, unde a pus apa la fiert. Apoi a adăugat laptele, zahărul și frunzele de ceai. S-a uitat la foc. Părea imposibil, îi părea imposibil să facă ceaiul, să facă ceva atât de banal ca un ceai. Lumea căpătase o nouă rânduială în noaptea aceea și să facă ceai, ceai pentru tatăl ei părea într-un fel o ofensă mai presus de cea pe care o comisese el. S-a uitat la apă plină de dezgust, a văzut-o cum începe să fiarbă, apoi cum fierbe cu bulbuci, și a îndepărtat cana de sine, de parcă rana pe care o deschisese el, pe care o provocase deja se infectase și era plină de viermi; de parcă ar fi ținut rana aceea în propriile mâini. Bărbatul stătea pe patul din funie de cânepă, la intrarea în colibă. Frații erau mai departe și se vedea că el se chinuia să-i audă. Când a văzut-o, s-a îndreptat de spate și a întins mâna cu răceală. Poornima a simțit cum o inundă un val de venin fierbinte; s-a dat înapoi. A încercat din nou să se ducă spre el, dar picioarele ei nu păreau să pășească pe ceva solid, erau lipsite de vigoare. Pământul este moale, și-a zis ea, este ca bumbacul. Dar veninul s-a transformat mai apoi în greață, căldura și lumina supărătoare a dimineții au făcut-o să transpire, iar privirea i s-a tulburat brusc, înecată în zeci de punctișoare, de săgeți îngrozitoare de lumină. Mai avea câțiva pași până la el când i-a cedat corpul, când a fost prinsă în mrejele unui vertij și a simțit cum o trage pământul. S-a împiedicat, au sărit câteva picături din ceai și a încercat cu cealaltă mână să-și recapete echilibrul – exact de această mână a prins-o tatăl ei. Exact această mână – cea pe care n-o mai atinsese nicicând – era acum în mâna lui. A simțit-o cum sfârâie. A simțit gheare curbate ca niște șerpi și limbi și degete. Solzi ca niște cărbuni incandescenți. S-a întors cu un gest aproape violent, plin de oroare, și s-a dus glonț în atelierul de țesut. Înapoi la Savitha. S-a ghemuit lângă ea, s-a lipit de trupul ei, de parcă ea ar fi fost cea care greșise. Care greșise? Era un tată care îi ținea piept fiicei sale. Cu toate acestea, să-i țină piept în acest fel, în acest moment, cu o aparentă amabilitate atât de grețoasă, i s-a părut Poornimei un afront infinit; mai bine ar fi lăsat-o să se înece în apele Krishnei, cu ani în urmă. De ce? s-a întrebat ea în gând. De ce nu ai făcut-o?

Atunci a apărut și tatăl Savithei. Nu-și mai ascundea mâinile, nici degetele lui noduroase, încovoiate și strâmbe. Le ținea în față, de parcă ar fi implorat. De parcă ar fi cerșit. Le flutura ca pe niște crengi sălbatice. Distruse de fulgere, de gândaci, de boală. Dar Poornima a observat că avea fața împietrită. Era cuprinsă de o disperare cum fata nu mai văzuse în viața ei. 

— Fata mea, a spus el scurt, cu ochii roșii, plini de durere. În glas i se citea disperarea. A încercat să o ridice pe Savitha – să o ia cu el –, dar aceasta a prins-o pe Poornima de mână. 

— Las-o, i-a strigat cineva prin ușă. A mai încercat o dată să o ridice, dar Savitha s-a prins de Poornima încă și mai abitir, astfel că, văzându-i zbuciumul, Poornima l-a privit pe bărbat de parcă s-ar fi uitat la un câmp sterp și i-a spus: 

— Vrea să fie lăsată în pace.

După-amiaza a adus cu sine valuri de haos și un tumult înnebunitor. Vecini, bătrâni, gură-cască, copii curioși ușuiți de acolo, bărbați, peste tot bărbați. Dar Savitha… ea stătea nemișcată. De când o apucase de mână pe Poornima ultima oară, a întors o singură dată capul. N-a făcut decât să-și tragă cearșaful până la gât și să clipească, după care a redevenit stană de piatră. Poornima a stat lângă ea; la un moment dat, panicată și stresată de starea ei, i-a pus degetele la nas, să se asigure că respiră. Căldura umedă și delicatețea respirației ei au făcut mai mult decât toate vocile, zgomotele și rândurile nesfârșite de oameni care se perindau. După-amiază, câteva perechi de mâini au încercat s-o tragă pe Poornima. S-o smulgă de lângă Savitha. Dar de data asta ea a fost cea care s-a ținut de prietena ei cu un soi de nebunie, de delir. A auzit pe cineva spunând cu voce tare: „Va fi un stigmat pentru ea. Așa se întâmplă mereu. Și era atât de aproape cu planurile de nuntă”. Altcineva a zis: „Un morman de bălegar este un morman de bălegar. Dacă ai călcat în el…”. Cu toate acestea, Poornima se simțea ca un fir de iarbă bătută cu dușmănie de vânt. A vorbit cu vântul. Te rog, te rog frumos, oprește-te, i-a spus ea cu blândețe. Și când el s-a oprit, pentru o fracțiune de secundă, a fost buimăcită de liniște. De teamă. Teamă că avea să treacă de fum, de caniculă, de amorțeală și să le înghită, pe ea și pe Savitha, bucată cu bucată.

Semnal editorial 117: Shobha Rao – Inima fetelor arde mai intens

Titlu: Inima fetelor arde mai intens

Autor: Shaobha Rao

Traducere din engleză de Ruxandra Tudor și Alina Marc-Ciulacu

ISBN: 978-606-9072-08-0

Colecția Storia Plus

Număr pagini: 392

Aleasă drept una dintre cele mai bune carți ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction

Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărțit, dar care se caută cu stăruință una pe cealaltă.

Poornima și Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambițioase și sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlnește foarte puțină bunătate în viață. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de frați până când tatăl ei îi găsește soț potrivit. Așa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândește pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-și imagineze o viață dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forțează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-și găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul și, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfățișează două eroine care nu își pierd niciodată speranța ce arde înăuntrul lor. 

 

Incandescent… Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii.

Vogue

O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie și felul în care ambiția feminină se lovește de constrângerile sărăciei și ale societăților patriarhale.

The Huffington Post 

 

Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima țăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura și de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme și o să auziți multe despre ea.

Charlie Jane Anders, autoarea cărții Toate păsările din cer  

Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei… Shobha Rao ne uimește cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci și prin măiestria cu care stăpânește ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă și propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile și puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în fața puterii lor.

Shelf Awareness

Fascinant… Paginile se întorc întruna, limbajul este liric și încântător și numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate… Rao este o scriitoare talentată și sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă și ambițioasă.

The New York Times Book Review

O poveste incredibil de autentică și de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce țes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism și de misoginie.

InStyle 

Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi și Khaled Hosseini.

Bustle

Cartea are o forță emoțională uriașă și o narațiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător… Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparență mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării.

Dallas Morning News 

 

Încântător… Proza magnifică surprinde nuanțele și intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură și precară… Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile.

Kirkus Reviews

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficțiune, iar povestirea sa, „Kavitha and Mustafa”, a fost inclusă în 2015 de romancierul și scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecții de nuvele, An Unrestored Woman, și a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuiește în San Francisco.

Lecturi 217: Ocean Vuong – Pe pământ suntem strălucitori o clipă

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber

Ocean Vuong – Pe pământ suntem strălucitori o clipă (On Earth We’re Briefly Gorgeous, 2019) 248p., TPB, 14×20, Storia Books, 2019, Colecția Storia Plus, Trad. Ioana Miruna Voiculescu, Red. Adela Hîncu, 39 lei, ISBN 978-606-9072-09-7

Nominalizări: National Books Award Nominee for Fiction 2019, PEN/Hemingway Foundation Award Nominee for Longlist 2020, Kirkus Prize Nominee for Fiction 2019, Goodreads Choice Awards Nominee for Fiction and Debut Novel 2019, The Center for Fiction First Novel Prize: Short List 2019

Nota Goodreads: 4.12 (21822 note)

Descrierea editurii: Pe pământ  suntem strălucitori o clipă este scrisoarea unui fiu către mama sa care nu știe să citească. Naratorul, Little Dog, are aproape treizeci de ani când scrie această scrisoare în care scoate la lumină istoria familiei care a început înainte de nașterea lui – o istorie cu epicentrul în Vietnam – și de care se servește apoi pentru a-i oferi mamei acces la porțiuni din viața sa necunoscute acesteia, toate culminând cu o revelație de neuitat. Pe pământ suntem strălucitori o clipă este în egală măsură despre puterea care vine din a-ți spune propria poveste și despre lipsa de putere care-ți anulează identitatea atunci când nu ești auzit. Cu o grație și urgență uluitoare, Ocean Vuong scrie despre oameni prinși între lumi diferite și întreabă cum ne vindecăm și ne salvăm unii pe ceilalți fără a uita cine suntem. Cum este posibilă supraviețuirea și cum o putem transforma într-un fel de bucurie sunt întrebările care propulsează cel mai important roman de debut din mulți ani.”

Al doilea volum al proaspăt lansatei colecții Storia Plus a editurii Storia Books (primul fiind „Nesupunere” a lui Naomi Alderman, autoarea excelentului volum „Puterea”, despre care am scris aici) este „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” al poetului Ocean Vuong. Și se simte din plin faptul că autorul este poet, căci zici că citești un poem în proză, atât de lirică este narațiunea, în pofida subiectului greu și întunecat: o familie de imigranți vietnamezi rămași traumatizați după ce-au trecut prin oribila experiență a războiului din Vietnam de la sfârșitul anilor șaizeci.

Little Dog, personajul principal, are aproape treizeci de ani când începe să-și scrie scrisoarea către mama lui care nu cunoaște limba engleză, deși a sosit cu decenii întregi în America, refugiindu-se, alături de mama ei, din calea bombelor și a văpăilor aruncătoarelor de flăcări americane ce pârjoleau sate întregi din Vietnam. Ne întoarcem în timp până în vremea războiului din Vietnam și face cunoștință cu bunica lui Little Dog, venită, cu fetița în brațe (mama lui Little Dog), să bată la poarta unei cazărmi americane ca să fie salvată. Instinctul de mamă își spunea cuvântul și femeia apelase, în ultimă instanță, la singurii oameni despre care credea că o pot salva.

Povestea lui Lan, bunica lui Little Dog, este cruntă. Sfâșietoare. Îți rupe inima în bucăți. La fel e și povestea mamei lui Little Dog. Cu un plus de durere din cauza tulburării de stres posttraumatic ce îi va face viața amară atât ei, cât și bietului fiu nevinovat Little Dog. Există un citat pe undeva prin carte în care se spune că, iar ăsta e de fapt rezultatul unui studiu făcut pe persoanele suferinde de pe urma acestei afecțiuni, celor care suferă de această tulburare le cresc șansele de a-și maltrata copiii. Monștrii transformă oamenii în monștri, iar oamenii transformați în monștri au mari șanse să se răzbune pe cei nevinovați, dar aflați la îndemână, putându-i transforma, la rândul lor, și pe aceștia în monștri.

Dar Little Dog e un băiat cuminte și crește încercând să-și înțeleagă mama, cu mintea lui de copil, ba chiar să o ajute cum poate și el când aceasta se întoarce frântă de oboseală de la salonul de unghii (știu, ce clișeu, o imigrantă asiatică să lucreze într-un salon de unghii) și adoarme ba în cadă, ba întinsă pe podeaua tare, unde fiul ei încearcă să-i dezmorțească oasele înțepenite și să-i destindă mușchii prea încordați. Însă viața e tare grea pentru un copil cu ochii oblici și pielea nițel prea galbenă pentru gustul celorlalți copii americani. Sau pentru un tânăr ce se va îndrăgosti de un alt tânăr, când va ajunge să muncească pe moșia tatălui acestui tânăr și va ajunge să cunoască dragostea adevărată, care nu ține cont de rasă, culoare sau sex.

O scrisoare de dragoste la adresa mamei sale este prima parte a cărții, apoi o poveste prin care tânărul Little Dog îi dezvăluie mamei sale că e gay și că s-a îndrăgostit de un băiat. Little Dog nu încearcă să-și găsească scuze, căci, până la urmă, nici nu are de ce, ci doar să-și facă mama să-nțeleagă că așa arată o lume normală. Să îi explice că și pentru el e foarte greu să-și găsească locul într-o lume complet diferită față de cea pe care o știa ea, dar și plină de prejudecăți și de oameni cărora le este greu să-i accepte pe cei care sunt diferiți de ei.

Și poate că relația care se va înfiripa între el și tânărul Trevor este tocmai modul prin care Little Dog va izbuti să răzbată prin toate traumele, să rămână cu mințile întregi și să îi ofere autorului prilejul de-a pune pe tapet probleme mai actuale ca oricând: drogurile și dependența de droguri (sunt menționați inclusiv veteranii de război transformați în dependenți de un sistem neputincios și indolent la suferințele lor), dificultatea de-a fi străin într-o lume străină, eșecul visului american și falimentul moral al unei națiuni, iar acest lucru îl face atât de bine, încât mă face să cred că naratorul poveștii este de fapt un alter ego al autorului. Și tocmai de aceea, că spune totul verde în față, fără a cosmetiza, șochează și transformă cartea într-o poveste nu tocmai facilă, nu tocmai ușor de digerat. Așa cum e viața de fapt.

Am vrut să-mi notez adesea citate care îmi făceau pielea de găină, pe care le consideram notabile sau pe care aș fi vrut să le împărtășesc cu cititorii acestui blog. Însă puteți deschide cartea la orice pagină și sigur veți descoperi o expresie, o frază, un paragraf întreg care vă va unge pe suflet. Uneori e nevoie și de astfel de povești. Uneori e nevoie și de lirism, în ciuda poveștilor tragice, ca să ne minunăm de ce poate născoci mintea umană. Uneori nu e nevoie să citești pagini după pagini în care să se întâmple tot timpul câte ceva, căci e suficient să ai în față o proză ca a lui Ocean Vuong ca să te facă să simți că ai descoperit ceva deosebit. Aceasta este adevărata putere a literaturii.

„Munca îmi era plătită în povești…”

„În acele după-amiezi am ajuns să înțeleg că nebunia poate duce uneori la descoperire, că mintea, fracturată și scurtcircuitată, uneori are dreptate. Camera se umplea și se reumplea cu vocile noastre în timp ce-i cădea zăpada din păr, iar dușumeaua dimprejurul genunchilor mei se albea în timp ce trecutul se derula în jurul nostru.”

„Unii susțin că istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo.”

„Eram în avion spre California – mai ții minte? Îi mai dădeai o șansă lui, tatălui meu, deși aveai încă nasul strâmb de la nenumăratele lui dosuri de palmă. Aveam 6 ani și o lăsasem pe Lan în Hartford cu Mai. La un moment dat în timpul zborului, turbulențele s-au întețit de am început să salt de pe scaun, întregul meu eu minuscul era aruncat în aer de pe pernă, apoi trântit la loc de centura de siguranță. M-am pus pe plâns. M-ai cuprins cu o palmă pe după umeri, te-ai aplecat spre mine, absorbind cu greutatea ta propulsia avionului. Apoi mi-ai arătat cu degetul stratul de nori gros de dincolo de geam și mi-ai spus:

– La înălțimea asta, norii se transformă în bolovani – pietre tari – asta simți tu acum.

Buzele tale îmi atingeau ușor urechea, tonul mângâietor, în timp ce eu studiam munții masivi de culoarea granitului dincolo de linia orizontului. Da, normal că se zguduia avionul. Ne croiam drum printre stânci, zborul nostru reprezentând o perseverență supranaturală de trecere. Pentru că întoarcerea la acel bărbat presupunea genul acesta de magie. Avionul trebuia să troncănească, trebuia să se desfacă în bucăți aproape. Odată restabilită ordinea în univers, m-am lăsat pe spate și am privit cum străpungeam munte după munte.”

„- Spre deosebire de fratele tău, tu nu te-ai născut până când n-am știut că vei trăi.”