Semnal editorial 137 + Fragment în avanpremieră: M.M. Țara – Vrăjitoarea de foc

img-book

Arrista, Ghinna Munenului, știe din surse de încredere că în curând Cenușiii, poporul exilat în urmă cu patru secole în tărâmurile de dincolo de Șiră, vor invada Nlithia și o vor transforma în scrum.

Planul ei era să rămână și să protejeze Munenul, cu orice preț, cu ajutorul unei arme cu puteri magice. Dar când nepoții ei sosesc în grabă, căutând adăpost, Vrăjitoarea de foc trebuie să aleagă între a apăra cetatea sau a-și ajuta puțina familie pe care o mai are să scape cu viață.

În niciun caz strategia ei nu includea un legământ de sânge, un demon străvechi sau un dragon mic, pe nume Sark, aflat în căutarea unui cavaler…

Mircea Țara ne oferă în această primăvară o nouă aventură de pe tărâmul Nlithiei. Un mic fragment de istorie, un nou fir narativ și personaje pe care le vom reîntâlni mai târziu alături de eroii noștri preferați își dau întâlnire în această nuvelă care răspunde multor întrebări dar care lasă deschise și mai multe. Cine sunt cu adevărat Cenușiii și de ce vor să transforme întreaga lume a Nlithiei în scrum? Ce rol joacă dragonii și Cavalerii pe care și-i aleg?

Vrăjitoarea de foc este o nouă baladă a Nlithiei, iar bardul nostru preferat, Mircea Țara, nu ne lasă nici o clipă să respirăm în voie, căci magia neagră, artefactele cu puteri supranaturale, personajele care mai de care mai colorate, vrăjitoare și demoni, toți se întâlnesc în această nuvelă pentru a ne ține în suspans și a ne oferi un adevărat carusel de emoții.

Fragment în avanpremieră

Porțile mari din lemn masiv ale zidului interior ce proteja castelul Munenului erau împrăștiate în bucăți fumegânde în curte. Casele din preajmă fuseseră transformate în mormane de moloz. Zeci de trupuri arse sau spintecate zăceau de-a lungul străzii. Niciunul dintre ele nu aparținea unui ellian. O bună parte din fortificație, pe o lungime de vreo cincizeci de pași, era și ea sfărâmată. Bucăți din zid, mai mari ca un stat de om, se găseau aruncate chiar și la trei sute de pași distanță de el. Întreaga scenă arăta de parcă foc din cer s-ar fi abătut peste cetate. Ceea ce nu era chiar neașteptat dacă Cenușiii veniseră la pachet cu un magician. Sau, Harrim-ferește, un tavuth.

Pe străzi era o liniște de cimitir, iar dincolo de gaura din zid nu se zărea picior de lian în viață. Fum și flăcări. Intraseră toți soldații în cetate? Se adăpostiseră toți dincolo de pereții castelului? Unde erau soldații Munenului? Era limpede că toată armata citadelei nu ar fi putut face față Cenușiilor, dar totuși… nimeni nu mai apăra cetatea? Când avusese loc Exilul, fusese nevoie de liandrini și dragoni împreună să facă față iscusinței în luptă a Copiilor Nopții. Chiar și după ce Eor îi oprise ridicând prin magie munții Nisalului de jur-împrejurul cetății sale, mai trecuseră aproape două decenii ca ellianii să fie alungați complet în Pădurea de Cenușă.

Arrista se apropie de un bărbat îmbrăcat în armură, întins pe jos într-o baltă de sânge. O rană de sabie, lată și adâncă, îi spinteca pieptul. Lama trecuse prin platoșa de fier ca printr-un papirus. Era încă în viață, dar nu avea să supraviețuiască. Arrista putea măcar să îi aline durerea. De pe vârful buzelor îi alunecă o vrajă scurtă, iar privirea disperată a bărbatului se limpezi. Vrăjitoarea se ridică de pe genunchi, un fior strecurându-i-se pe șira spinării. În spatele ei se afla cineva. Se întoarse încet, gata să riposteze. La nici douăzeci de pași de ea stătea un ellian, înalt ca toți din neamul lui, dar spre deosebire de soldații cu care se luptase, acesta nu purta armură, ci era îmbrăcat într-o robă neagră. În mâna dreaptă în loc de paloș ținea un toiag, iar stânga îi stătea relaxată pe plăselele negre ale sabiei. Avea părul fumuriu, tăiat scurt, câteva șuvițe albe îi atârnau ușor peste fruntea înaltă. Chipul îi era frumos. Era ellian din cap până-n picioarele încălțate cu o pereche de cizme negre, din piele.

− Cine ești? Soldat sigur nu. Ei chiar luptă și își pun viața în pericol, acolo, spuse Arrista arătând cu capul spre palatul Munenului, presupunând doar că lupta se mutase mai aproape de castel.

− Ești impertinentă, femeie. Iar TU! strigă magicianul, tu, cel de pe zid, cu arbaleta în mână, dacă vrei să vezi ziua de mâine, ai face bine să nu îndrăznești să apeși pe trăgaci!

Arrista își îndreptă atenția spre zid, unde, într-o firidă, zări sclipirea vârfului metalic al unei săgeți și dincolo de ea privirea albăstrie a unui prieten.

− Căpitane Noor, lasă arbaleta! Am nevoie de tine în viață! strigă Arrista poruncitor.

Nu veni niciun răspuns, dar căpitanul pitit în nișa zidului își coborî puțin arma.

Bunul Noor se temea mai tare de ea decât de un magician de-al Cenușiilor. Și bine făcea, doar era Ghinna cetății. Vrăjitoarea aproape că zâmbi. Apoi, se întoarse spre mag. Își propti bine picioarele și își împinse pelerina într-o parte ca să-i fie mai ușor să scoată sabia. Era pregătită de luptă.

− Tu ai făcut dezastrul acesta? întrebă Arrista.

− Cea mai mare parte din el, răspunse ellianul cu aroganță. Acum pot să-mi iau micile comori de război?

Două duzini de bărbați, femei și copii, de care Arrista era sigură că erau morți, începură să se miște și să se târască afară de sub dărâmături. Vrăjitoarea înmărmuri, gândurile începură să îi alerge nebune prin minte încercând să-i atragă atenția, să o facă să înțeleagă ceea ce vedea. În cele din urmă, cu o zvâcnire în piept, realiză în cele din urmă cine stătea înaintea ei.

− Văd că începi să înțelegi, zâmbi bărbatul.

− Ești un maggertavizar[1], șuieră ea.

− Da.

− Dar… magia aceasta e… e interzisă. Doar în cărțile străvechi se mai găsesc fărâme de informații despre ea.

− Fărâme în ale voastre. Cărțile noastre sunt foarte detaliate, spuse tavizarul, zâmbetul lui înflorind deplin pe chipul lui frumos, pământiu.

− Și tu… ești capabil de așa ceva? Cum?

− Jocul cu moartea este… o artă pierdută pentru voi… lianii, spuse magicianul rostind ultimul cuvânt cu dispreț. Dar e o artă în care eu am foarte mult talent.

− Atâta putere…

− Da, se arcuiră buzele Cenușiului din nou, malefic.

− Ați decăzut atât de tare?

− O, și ne vom înălța atât de sus!

Un fanatism teribil se citea pe chipul tavizarului. Arrista făcu un efort chinuitor să nu își mute privirea de la ellian, chiar dacă cadavrele se strângeau în jurul ei, îngrozind-o, întorcându-i stomacul pe dos.

Magicianul, amuzat să vadă ochii femeii sărind în sfârșit de la un hoit la celălalt, ridică ușor mâna dreaptă, iar morții se opriră – mai bine de două duzini de statui mutilate și însângerate se înghesuiseră lângă ea, așteptând ordinul stăpânului.

− Sunt mulți tavizari ca tine?

− Sunt mulți. Dar nu ca mine. Talentul meu, la fel ca arta tavizaratului, este aparte și greu de copiat.

Flăcări izbucniră în jurul Arristei, iar pământul se cutremură. Globuri de foc apărute din neant mistuiră cadavrele umblătoare înainte ca magul Cenușiu să reacționeze. O săgeată speriată țâșni din arbaleta căpitanului Noor găsindu-și drum spre tavizar, însă se frânse, izbindu-se de un scut de magie în care vinișoare de lumină verzuie se aprinseseră pentru câteva clipe, ca mai apoi, la fel cum apăruseră, să dispară în eter.

Vrăjitorul clipi surprins, apoi invocă două sfere de fulgere purpuriu-întunecate, câte una în fiecare palmă. Ridică ambele brațe deasupra capului și le azvârli spre Arrista precum ar fi aruncat un pietroi. Cerul se întunecă mai tare, iar umbrele se adânciră. Vrăjitoarea se aplecă la timp și țâșni cu repeziciune spre Cenușiu. Scoase sabia din teacă, de data aceasta dintr-o singură mișcare, de parcă sabia era nerăbdătoare să curme vieți, și îl lovi pe vrăjitor străpungându-i protecția și spintecându-i fruntea. Dar tăietura nu fu suficient de adâncă, scutul blocând mare parte din forța atacului. Însă, sângele începu să-i curgă printre sprâncene. Tavizarul făcu doi pași în spate, apoi se redresă și, deși avea privirea încețoșată de lacrimi neinvitate, reuși să pareze al doilea atac. Își scoase și el sabia, iar după câteva încleștări stângace din partea Arristei, neobișnuită nici să folosească arma, vrăjitorul invocă un nor de fum ce îi înconjură imediat din toate părțile. Tavizarul își începu ofensiva și încercă să străpungă abdomenul Arristei. Sabia lui Garrok se smuci în mâna ei, trăgând-o la o parte din calea pericolului.

− Ești mult prea rapidă pentru o femeie a lianilor.

− Iar tu mult prea încet pentru un Cenușiu.

− Prețul cuvintelor tale va fi moartea! răcni el.

− Știu, sunt scumpă la vorbă, mârâi Arrista și invocă o nouă vrajă de foc care înghiți fumul din jurul lor.

Cu o mină plină de ură, vrăjitorul în robe negre se năpusti spre ea, vrăjile sfârâind făcând aerul să tremure în jurul lui. Arrista rosti un farmec de protecție și făcu doi pași în spate. Vâlvătăile purpurii ale tavizarului se loviră de scut și se evaporară. Magicianul încercă să atace cu sabia, dar ea se feri din nou și, găsind o deschidere, crestă coastele Cenușiului, sfâșiind robă, piele și carne. Picuri de sânge mânjiră lama, iar sabia lui Garrok vibră încântată.

Tavizarul se replie imediat și, cu mișcări mai rapide decât ale oricărui lian, își reluă atacul: sabie, vrajă, flăcări violacee, săgeți de lumină, lamă neagră tăioasă. Neobosit, dar neatent. După fiecare atac al Cenușiului, Arrista reușea să-i mai lase o crestătură. Curând, tavizarul sângera dintr-o duzină de răni.

− Nu prea te pricepi, nici la vrăji, nici la săbii, șuieră Arrista încercând să îl întărâte mai tare, sperând că acesta avea să facă o greșeală fatală.

Tavizarul se năpusti asupra ei cu tăișul gata să-l coboare spre capul vrăjitoarei, dar Arrista pară cu ușurință, apoi sabia lui Garrock i se smuci în mână și mușcă din pieptul Cenușiului, lăsându-i o brazdă însângerată.

Magicianul căzu în genunchi, sprijinindu-se de sabie, și începu să râdă. Ea făcu trei pași în spate instinctiv. Ceva nu era în regulă.

− Uită-te în jur, vrăjitoareo. Ce vezi? horcăi Cenușiul suferind în colbul drumului. Moarte și sânge. Știi ce se întâmplă când adaugi la astea un strop de magie? Țesătura se destramă.

Arrista privi în jur. Cadavrele arse ale munenienilor, sângele lor. Mult, mult sânge. Mai mult decât păruse să fie înainte să apară tavizarul. Iar apoi… totul pe o rază de câteva zeci de pași, stropii roșiatici ai magicianului ce străluceau și creșteau și se uneau formând o oglindă purpurie.

Magicianul rosti o singură vrajă, treeadonet[2] și balta de sânge începu să fiarbă. Forme bizare apărură vălurite în lichidul roșiatic și vâscos.

Arrista privea înmărmurită toată scena. Tavizarul sfâșiase țesătura, iar prin rana sângerândă începeau să apară creaturi din tărâmul de dincolo.

Ghinna Munenului se dezmetici abia când un erin se ridică la suprafață prin pelicula de sânge. Imediat, vrăjitoarea invocă o pară de foc și mistui creatura.

− Închide portalul! strigă ea la tavizar.

− E prea târziu pentru asta, șuieră magicianul și își înfipse sabia în stomac, căzând mort în balta crescândă de sânge.

− Nu! urlă Arrista. Ce ai făcut?

Un câine cu două capete, colți lungi de două palme și aripi ca de liliac își făcu apariția. Arrista alergă spre el, cu mâna dreaptă îi înfipse sabia în gât, iar cu stânga, formată din flăcări, îi aprinse blana. Câteva schelălăituri mai târziu, monstrul căzu la pământ și nu mai mișcă. Câteva clipe mai târziu însă, din balta de sânge începură să se ridice coifurile a zeci de soldați.

Arrista trebuia să găsească o soluție repede sau Munenul avea să fie complet invadat de Cenușiii care se pare că găsiseră o cale să călătorească dincolo de Pădurea de Cenușă. Nu era de mirare deci că trimiseseră spioni, care să treacă Șira în Nlithia, care să le pregătească o cale adevăraților invadatori.

− Ți-am promis sânge, acum va trebui să îl bei pe tot, spuse Arrista și înfipse sabia lui Garrok în balta creată de tavizar.

Într-o clipă, aceasta izbucni toată în flăcări.

Vrăjitoarea simțea cum sabia se adăpa nesătulă și fu cuprinsă de o stare de repulsie cu care se luptă până când flăcările transformară sângele într-o crustă neagră, tare, urât mirositoare. Arrista puse cu greu sabia în teacă și se aplecă să vomite.

După câteva clipe, căpitanul coborî din ascunzătoarea lui și o găsi privind pierdută la strada pârjolită și la fumul negricios ridicându-se dincolo de ea pe drumul spre castel. Cenușiii făcuseră ce știau să facă cel mai bine: transformaseră totul în funingine. Dar, mai groaznic de atât era faptul că aveau un tavizar, sau mai mulți, cu ei.

− Oamenii aceia erau morți, așa-i? întrebă Noor când ajunse lângă ea.

− Da.

− Adică erau morți înainte să îi…

− Da.

− Iar magicianul acela i-a adus înapoi la viață?

− Da.

− Și ce a fost toată… tot lacul ăla de sânge? Ce… cine voia să iasă din el?

− Nu vrei să știi.

− Pe barba lui Ariin, Ghinna, ce mai e și asta? A venit sfârșitul lumii?

− Tot ce se poate, spuse Arrista încă privind pustia arsă din fața ei, apoi se întoarse spre căpitanul care se sprijinea de zid cu mâna peste stomacul însângerat: lasă-mă să-ți văd rana.

Noor se așeză pe o piatră strângând din dinți. Vrăjitoarea îi desfăcu platoșa îndoită, îi trase cămașa de zale în sus împreună cu cămașa de in de sub ea și privi tăietura care pornea de la șold și se termina aproape de buric. Femeia scoase din faldurile hainelor ei o cârpă albă, curată, și șterse rana, după care turnă peste ea apă dintr-o ploscă. O puse la loc și scoase alta. Turnă și din ea peste tăietură, iar căpitanul strânse din dinți de durere.

− Ce ai pus acolo? Arde ca para focului! gâfâi Noor roșu la față.

− Vin alb, răspunse Arrista și îi înfășură rana.

− Nu folosești magie să închizi rana? Te-am mai văzut făcând asta.

− Nu e atât de gravă. Ține strâns de colțul cămășii, spuse Arrista rupând o bucată din ea cu mâna dreaptă.

− Ție îți vorbește? întrebă Noor cu ochii ațintiți spre teaca sabiei.

− Cine să-mi vorbească?

− Garrok.

− Garrok e mort demult.

− Știi ce vreau să spun, Ghinna.

Arrista știa. Dar nu era o voce clară, ci mai degrabă un îndemn abia perceptibil, un imbold subtil pe care cu greu îl diferenția de propriile porniri. Sau gânduri.

− Nu chiar, zise Arrista bandajându-i rana.

− Dar o simți, scânci Noor când ea îi apăsă pe rană. Nu trebuie să recunoști nimic. Ești o Ghinna. Cu siguranță tu poți lupta mai bine tentației ei. Dar pe mine mă înnebunea. A trebuit să ocolesc satele până în mlaștină de frică să nu ucid pe cineva. Sabia aia nu vrea decât un lucru: moartea. Cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să o arunc în gura templului.

− Și cel mai tâmpit lucru pe care l-am făcut a fost să o scot de acolo.

− Ghinna…

− Ți-aș spune să fugi din Munen, zise Arrista ridicându-se în picioare, dar nu cred că mai ai unde și nici nu cred că vrei să fugi.

− Nu plec eu nicăieri.

− Așa mă gândeam. Dar eu trebuie, spuse vrăjitoarea întorcându-i spatele.

− Ghinna… spuse Noor, iar vrăjitoarea se opri.

− Ce e?

− Liam…

− Nu-ți face griji pentru el. E mai bine ca noi.

− Nu prea cred. L-am văzut pe el… și pe un Cenușiu, în curtea castelului, când eu am alergat la post, aici pe ziduri. Ei erau amândoi acoperiți în mizerie și escortați de o patrulă spre închisoare.

− Și copiii?

− Care copii?

− O, Harrim, păzește-mă! Ce mai poate merge rău azi?

[1]. Literal, din limba străveche s-ar traduce: cel care se joaca cu moartea. Este numele dat vrăjitorilor care practicau magia interzisă a necromanției.

[2]În limba străveche, țesătură, rupe-te.

Semnal editorial 135 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Stăpânul umbrelor: Trezirea

În romanul dark fantasy Stăpânul umbrelor – Trezirea, Ana-Maria Negrilă ne propune o călătorie într-un univers fantastic neobișnuit, deși familiar (pentru unii cititori). Pornim alături de personaje enigmatice și fascinante într-o aventură periculoasă, căci, deși nimeni nu știe ce sau cine este Umbra care se ridică deasupra lumii, amenințarea este prezentă și palpabilă. Un soldat care controlează un demon Ellore, doi mediatori de nome, o tânără cu un trecut complicat, posedând abilități paranormale, regi și regine, mesageri și trădători, spioni și creaturi fantastice – destinele lor se împletesc imuabil și periculos într-un joc de putere așa cum numai Ana-Maria Negrilă poate crea.

Deși deznodământul se lasă așteptat în cel de-al doilea volum al seriei, Stăpânul umbrelor – Trezirea ne pune față în față cu problematica Supraomului aflat în căutarea propriului sens, a găsirii identității, a alegerilor dificile și a auto-sacrificiului pentru binele celorlalți.

Aflați într-o călătorie inițiatică, fiecare în felul său, într-o lume în care echilibrul lipsește cu desăvârșire, eroii noștri se văd nevoiți să își folosească propriile puteri pentru a dejuca planurile obscure și (cel mai probabil) malefice ale unor păpușari lipsiți de scrupule. Desigur, în stilul clasic al autoarei, veți avea parte de răsturnări de situație, intrigi complexe, nenumărate puzzle-uri de rezolvat și adrenalină pură.

Cine este stăpânul umbrelor cu adevărat? Cum poate o tânără cu abilități magice să schimbe destinul unei întregi planete și ce putere mai au vechii zei într-un univers pe care ei înșiși l-au devastat cu un război de proporții apocaliptice? Aflați toate acestea în primul volum al seriei Stăpânul umbrelor – Trezirea!

Romanul este disponibil pentru precomenzi cu reducere și transport gratuit, până pe 5 aprilie!

Fragment în avanpremieră

Îl închiseră din nou în cameră, fără să-i mai dea de mâncare de data asta, și se asigurară că era bine legat și păzit. Se întinse pe podea cu capul sucit spre ușă, privind siluetele de afară. Croname voia să-l împiedice să fugă, dar nu-și dădea seama că nu ar fi făcut-o nici dacă l-ar fi suit într-o barcă și l-ar fi dus în larg. Despre asta nu putea fi vorba, dar își imagină amuzat că Croname i-ar fi dat drumul, iar el ar fi trebuit să insiste ca să rămână. Ar fi fost nevoit să inventeze un motiv, dar mai bine că nu fusese pus în situația asta. Preparatorul Kenner avea dreptate. Creează contextul în care vei acționa și vei avea control asupra ta și a celorlalți. 

Deocamdată lucrurile evoluau bine din câte își dădea seama. Croname îl acceptase și voia să se folosească de el. Forma de magie pe care o simțea pe insulă îi punea probleme, pentru că nu reușea să citească mințile oamenilor așa cum ar fi vrut, dar era sigur că va găsi o cale. Îl îngrijora însă misiunea și faptul că energia arhipelagului nu părea să aibă o sursă clară. Se gândise la un obiect, la un copac mai bătrân și mai puternic decât ceilalți, dar își dăduse seama că nu putea fi asta. Trebuia însă să afle, deși nu găsise informații despre originea acesteia nici în mintea lui Stepen.

Se întoarse pe-o parte, blestemându-și mâinile legate, și închise ochii. Își concentră mintea, încercând să intre în starea care i-ar fi permis să vadă mai bine energia insulei. Respiră adânc, simțindu-și trupul ușor, se gândi la cer și își proiectă brusc conștiința în exterior, ridicându-se deasupra casei și a orașului. Spiritul îi era ca o pânză albă, plutind dincolo de energia arborilor. Dacă ar fi avut chip, ar fi zâmbit, dar așa simți doar bucuria de a fi scăpat de trupul incomod și de-a se bucura de frumusețea culorilor așternute peste Corneen. 

Pădurea acoperea totul, iar casele de abia se vedeau în luminișuri. Existau poduri, canale ce brăzdau insula, dealuri cu pante line și un vârf stâncos. Când privi în zare, i se păru că vede urma unei forțe necunoscute. Se îndreptă spre ea, dar pe măsură ce se apropia, aceasta se îndepărta. Începu să se răsucească, urmând mișcările acesteia și trimițând săgeți arzătoare unde simțea că exista ceva necunoscut. Trupul din cameră îl chemă, dar îl ignoră pentru că voia să vadă mai multe. Săgețile lui dispărură la orizont, trecând dincolo de umbrele necunoscute. Mintea i se întunecă de nemulțumire. Se răsuci din nou și din nou își trimise săgețile. De data asta le urmări, se cufundă printre umbrele aurii, gustând din puterea aceea. Nu era ceva cunoscut, totuși nu l respinse, iar vârtejul interior i se domoli ca și când ar fi simțit ceva străin. O clipă, spiritul clar îi tremură. Se simțea acasă, se simțea în siguranță. De aceea nici nu era pregătit când energia necunoscută se întunecă și îl înconjură, atacându-l. Se zbătu să iasă la suprafață, deși tenebrele îl trăgeau acum într-un hău înghețat, așa cum fusese la începutul lumii. 

Nu trebuia, nu trebuia…, gândi înainte să facă un ultim efort de a se elibera. 

Când deschise ochii, Sedara era aplecată asupra lui, iar trupul îi strălucea palid în beznă. Când venise noaptea? Se ridică greoi și o fixă. Prin ușile acoperite de cristal tulbure intrau razele lunii.

– Cine ești? îl întrebă șoptit.

Tallen nu îi răspunse, mirat de ce simțise mai devreme. Nu s-ar fi așteptat ca silueta subțiratică să aibă atâta forță. Femeile din Khale nu erau așa. 

– Sunt Tallen Rys, spuse, prefăcându-se că nu îi înțelesese întrebarea. 

– Și ce ești tu, Tallen?

Glasul ei răsună cam răstit, iar mediatorului îi veni să râdă de expresia încruntată ce îi apărea printre umbrele camerei. Așa făceau și unii mediatori din școala din nord. Se încruntau la el și ridicau tonul, crezând că aveau să-l intimideze. Fata subțire, cu haine elegante și părul lung, împletit cu panglici, nu putea fi o amenințare prea mare.  

– De ce vrei să știi? Sunt prizonier aici, spuse bosumflat.

Fata nu păru mulțumită.

– De ce ai venit pe insulă?

Tallen își flexă genunchii și își folosi mâinile ca o pârghie, ridicându-se în șezut. Fata se îndepărtă puțin. Mediatorul se aplecă în față cât de mult putea. Renunță să mai pronunțe cu greutate.

– Nu am venit, ci am fost adus. Nu se poate să nu fi auzit ce s-a întâmplat. Am fost capturat de un vas al piraților și, când am ajuns aici, am fost salvat. Poate nu chiar salvat, de vreme ce sunt încă legat. 

Sedara tăcu, tentată să-l creadă. Tonul lui era sincer, deși se aștepta să fie mai speriat și mai neliniștit pentru ce îl aștepta.

– Unde mă aflu și de ce am fost legat? urmă Tallen liniștit, iar fata se trezi răspunzându-i la întrebări și discutând cu el.

– Ești pe Insula Mare, în arhipelagul Corneen, dar cred că știi asta. 

Vru să insinueze că era mai mult decât o victimă a împrejurărilor, dar tânărul nu se tulbură. Din contră. Surâse și o privi drept în ochi cu o expresie obraznică. Sedara se tulbură fără să vrea. Tânărul nu mai arăta atât de prăpădit cum fusese când ajunsese pe insulă, iar fata observă cât de frumoasă îi părea fața la lumina palidă. Semiîntunericul ascundea vânătăile, iar accentul lui Tallen era plăcut. Rămase cu ochii la el, neștiind cum să mai continue. Înțelesese că mai devreme încercase să spioneze împrejurimile și că Darul lui semăna cu al ei destul de mult ca să aibă un sentiment ciudat de apropiere. 

Dacă ar fi fost Antare așa! gândi, sedusă de liniștea cu care o învăluia tânărul.

– Tu ce ești? o întrebă Tallen privind-o la rândul lui. Nu ești o fată obișnuită.

Sedara tăcu, neștiind ce să îi răspundă. Într-un fel era o fată obișnuită sau, cel puțin, își dorea să fie una. O fiică demnă de Croname. Simți cum gândurile i se încâlcesc sub privirea tânărului. Seara se apropia, lumina scădea în odaie, iar Tallen începea să piardă din substanță și să devină mai mult o umbră. Deja nu-i mai vedea bine trăsăturile, ca și când o forță le-ar fi șters una câte una. Miji ochii și se aplecă spre el, vrând să se asigure că tânărul nu dispărea cu adevărat. Îi simți respirația liniștită și forța ce-l înconjura. 

Ridică încet mâna și îl atinse pe obraz, simțind furnicături în degete. O atrăgea, o intriga. Dintr-o dată, chipul tânărului începu să strălucească, și curând, brațul fetei împrumută din lucirea caldă. Darul ei o avertiză să se îndepărteze, dar era atâta calm în forța lui Tallen, încât rămase nemișcată. Mintea i se întinse însă spre viitor, iar imaginile unei câmpii înghețate îi apărură în fata ochilor. Vedea totul de undeva, de sus, de pe un colț de stâncă, iar jos, în vale, un grup de trei călăreți se luptau cu viscolul. Ciudat, pentru că în jurul ei era lumină, iar Tallen o înconjura cu brațul, spunându-i că era în siguranță. 

Dar nu ești! auzi o voce, iar corbul flutură pe lângă fața ei trezind-o din visare. 

Își retrase mâna și se ridică în picioare.

– Dacă îți închipui că va merge… spuse aproape înecându-se cu cuvintele. N-o să te las, orice ar fi. 

Tallen râse. Nu o lua în serios.

– Nu știu la ce te referi, fată ciudată, dar vom vedea ce va fi.

Sedara îi întoarse spatele și deschise ușa, hotărâtă să vorbească cu Croname și să scape de străin. Întoarse capul o clipă, șovăind în prag, iar Tallen murmură ceva. Dacă nu ar fi fost seară, i-ar fi văzut expresia batjocoritoare.

– Ne vom mai vedea, nu-i așa? o întrebă, iar Sedara își dădu seama că fusese păcălită și că, indiferent ce secret intenționase să afle de la el, nu reușise decât să îi permită să găsească o cale spre mintea ei.

– Ești periculos, spuse cu o îndârjire pe care nu o mai simțise până atunci. Dar n-o să faci ce vrei, nu aici!

Semnal editorial 39 + Fragment în avanpremieră: M.M. Țara – Căderea celor șapte turnuri

Fragment în avanpremieră

„Două Degete îl aștepta în camera subterană ce funcționa ca sală de mese, uneori și ca dormitor, iar acum ca loc de întâlnire pentru ședințele lunare pe care Hando le convoca pentru bunul mers al Plutei.

Orașul Plutitor era împărțit în cinci sectoare, fiecare condus de un mic grup de comandanți care se ocupau de funcționarea zonei desemnate. În cea mai mare parte, se asigurau că toată lumea avea apă și mâncare și că nu erau găuri prea multe sau prea mari în Plută. Continuă lectura

Semnal editorial 24: Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei? Continuă lectura

Ce cărți și lansări pregătește editura Trei în prima jumătate a anului 2019

Poveștile TREI prind viață în 2019

Se conturează un an fabulos pentru cititorii Grupului Editorial TREI, cu multe întâlniri cu autorii preferați, cu bestselleruri ecranizate și cluburi de lectură pentru copii și tineri.

Așadar, începem 2019 anunțând apariția unui nou titlu – Cu mâinile legate, de Adrian Onciu, publicat de Editura Trei în colecția Fiction Connection. Romanul este o combinație de mystery și thriller care vă va cuceri de la primul capitol. Cartea va fi lansată pe 20 ianuarie, la ora 16.00, în Librăria Cărturești Palas din Iași și pe 22 februarie, la ora 19.00, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Adrian Onciu nu este singurul autor român publicat de Editura Trei în prima parte a acestui an – o nouă carte semnată de Raluca Feher – Să nu râzi de mine – va vedea lumina tiparului, alături de un debut semnat de jurnalistul Liviu Iancu – Xanax. Continuă lectura

Lansări TRITONIC la Gaudeamus 2018

Fotografia postată de Editura Tritonic.

Standul România 100 / Pavilionul central, parter

Joi 15 noiembrie ora 18.00 – lansarea volumului Imaginea elitelor politice în literatura română. Studiu istorico-sociologic de Nicolae Frigioiu, colecția Tritonic Istorie.

Vineri 16 noiembrie ora 16.00 – lansarea volumului Cu Slavici și Arghezi după gratii. Procesul ziariștilor din 1919 de Lucian-Vasile Szabo, colecția Comunicare Media. Continuă lectura

Tritonic la-nceput de toamnă

Se spune că toamna se numără bobocii. Dar cum noi n-avem boboci, vă invităm să numărați alături de noi evenimentele la care vom participa și cărțile pe care le vom lansa în pragul toamnei.

  • 31 august-2 septembrie – Târgu Mureș – târg de carte în cadrul evenimentului SIMFEST, în centrul orașului; la standul Tritonic, autorii Bogdan Hrib, Anamaria Ionescu, Rebeca Cojocaru și Lucian-Dragoș Bogdan vor vorbi despre cărțile lor și despre antologiile Noir de București și Schițe de iubire. Sâmbătă, 1 septembrie, de la ora 17:00, autorii vor prezenta volumul Domino 2: Misterele Râșnovului în cadrul unui eveniment moderat de Iulia Badea Guéritée, la care va participa și scriitorul Raymond Clarinard.
  • 3-7 septembrie – Brăila – târg de carte organizat de primăria Brăila în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Panait Istrati”, în zona pietonală str. Mihai Eminescu; la standul Tritonic va fi prezentă autoarea Rebeca Cojocaru; Bogdan Hrib va ține într-una dintre zile un workshop de creative writing.
  • 6-8 septembrie – Târgoviște – salonul editorial „Ion Heliade Radulescu”; participanții din partea editurii Tritonic vor susține o dezbatere despre autorii români.
  • 6-9 septembrie – Tulcea – festivalul de carte „Danubius”, organizat de Biblioteca Județeană „Panait Cerna” și de primăria Tulcea; la standul Tritonic, cititorii se vor putea întâlni cu Anamaria Ionescu (autoarea seriei Sergiu Manta) și Monica Ramirez (autoarea seriei Gemini), care vor vorbi sâmbătă, 8 septembrie, despre autorii romani de mystery & thriller.
  • 7-9 septembrie – Reșița – Convenția Națională a Cluburilor și Autorilor de Science-Fiction RomCon 2018; la standul Tritonic veți avea ocazia să întâlniți autorii Dănuț Ungureanu, Marian Truță, Lucian-Vasile Szabo, Daniel Timariu, Cătălina Fometici, Ciprian Ionuț Baciu și Lucian-Dragoș Bogdan; va fi lansat volumul 3.5, cuprinzând proze semnate de Ciprian Ionuț  Baciu, Lucian-Vasile Szabo și Daniel Timariu; editura Tritonic are 12 nominalizări la această ediție a premiilor RomCon:

Continuă lectura

Avanpremieră George Cornilă – Arlequine

Prin amabilitatea editurii Crux Publishing, un fragment în avanpremieră din „Arlequine”, de George Cornilă, în curs de apariție în colecția Fantasy:

„Arlequine”, de George Cornilă

Fragment povestire A.E.: ARTIFICIAL EMOTION

”Programul de bază al escortelor fusese scris în urma unui studiu extins efectuat pe treizeci de mii de bărbaţi din o sută douăzeci de ţări şi din toate categoriile de vârstă. Astfel, noile androide se purtau întocmai după aşteptările bărbaţilor care le achiziţionau, erau supuse şi dispuse în permanenţă să satisfacă orice cerinţă, însă se arătau în acelaşi timp adaptabile, înclinate să înveţe şi capabile de interacţiuni spontane. Producătorii garantau că după cel mult o lună, escortele dezvoltau o personalitate compatibilă cu cea a stăpânului, îi învăţau preferinţele şi tabieturile, îi înţelegeau starea de spirit şi simulau empatia. Erau programate să placă, să fie senzuale, ascultătoare şi provocatoare deopotrivă. Erau familiarizate cu toate poziţiile sexuale, oricât de imaginative şi cu majoritatea fetişurilor, oricât de bizare. Puteau vorbi mai multe limbi, recita poezii, cânta melodii, găti şi face curăţenie. Continuă lectura

Lecturi 140: Daniel Timariu – Tenebre. Labirintul

Fotografia postată de Daniel Timariu.

Daniel Timariu – Tenebre. Labirintul (2017) 212p., TPB, 13×20, Tritonic, 2017, Colecția Fantasy, red. Michael Haulică, 31 lei, ISBN 978-606-749-282-8

Ce satisfacție deosebită simți atunci când un autor reușește să păstreze ștacheta sus și la al doilea volum al unei serii. De prima dată când am auzit că Daniel Timariu a scos un volum urban fantasy, mi-am zis că trebuie neapărat să citesc acel volum. Cred că l-am cumpărat la Gaudeamus, în 2016, dacă nu mă înșel, apoi am luat autograf pe el la Final Frontier, în 2017. Dar nu mai știu cu exactitate. În fine, cert este că am apucat să citesc cartea abia în „vacanța” din Anglia, pe timpul verii, însă oboseala de acolo și lipsa de timp m-au împiedicat să mă bucur de ea așa cum trebuie și să scriu despre ea (aceeași soartă tristă a avut un alt volum care-mi trezise curiozitatea, „Cine doarme și visează”, de Cezarina Anghilac, zisă și Nicolae, în viața reală), apoi a trecut vremea și nu m-am mai putut mobiliza să scriu un articol. Continuă lectura