Semnal editorial 171: În pregătire la Grafic Art – Batman 2 & Saga 2

Un succes atât în rândul criticilor, cât și al publicului, Batman. Orașul bufnițelor continuă saga confruntării Cavalerului Întunecat cu forțele răului.

Vreme de mai bine de un secol, Conclavul Bufnițelor a condus în secret Gotham City  ̶  puterea sa nu cunoștea limite. Până la confruntarea cu Batman.

Cavalerul Întunecat a reușit să scape din ghearele Conclavului și a câștigat bătălia cu periculoșii asasini, dau nu și războiul. Batman era doar prima țintă vizată de Conclav. Acum atenția lor se îndreptă spre cea de-a doua, cea mai importantă: Gotham City.

Răufăcătorii amenință să distrugă tot ce e mai important pentru Batman. Identitatea secretă. Căminul. Cartierul general. Convingerile în privința prietenilor și inamicilor. Cu soldații Conclavului pe urmele lor, Cavalerul Întunecat și aliații lui duc un război de supraviețuire împotriva celor mai nemiloși prădători pe care i-au întâlnit vreodată. Va reuși Batman să protejeze și de data asta orașul, și dacă da, cu ce preț?

„Una dintre cele mai bune benzi desenate cu Batman.” The Onion/ AV Club

„Snyder și Capullo dovedesc nu doar că-l înțeleg pe Batman, ci, totodată și arta secvențială și benzile desenate în sine.” Craveonline

„Acest volum cu Batman a devenit un model de îmbinare perfectă dintre scriitura de calitate și acțiunea explozivă.” Popmatters

Serie bestseller #1 New York Times

  • Grafică: Greg Capullo, Jonathan Glapion, Rafael Alburquerque, Jason Fabok, Becky Cloonan, Andy Clarke, Sandu Florea
  • Culoare: Fco Plascencia, Dave McCaig, Peter Steigerwald, Nathan Fairbairn
  • Letraj: Richard Starkings, Jimmy Betancourt, Sal Cipriano, Dezi Sienty, Patrick Brosseau
  • Traducere din limba engleză de Radu Lilea
  • paperback, 208 p
  • Înalţime: 26,5 cm, lăţime: 17,5 cm
  • ISBN 9786067107210
  • Autor: Scott Snyder
  • Ilustrator: Greg Capullo
  • Colecţie: Grafic
  • Domenii: AventurăPopcultSupereroi

În cel de-al doilea volum din Saga, bătălia pentru supraviețuire a lui Marko și a Alanei continuă, prioritatea fiind s-o protejeze pe Hazel, fetița lor nou-născută. În încercarea de a-și găsi un loc sigur în Univers, tânăra familie înfruntă asasini, armate distrugătoare și monstruozități extraterestre. Dar în întinderea vastă și rece a Spațiului îi așteaptă cea mai bizară aventură de până acum: întâlnirea cu bunicii paterni a lui Hazel.

„O asemenea bandă desenată apare doar atunci când artiștilor cu adevărat talentați li se dă libertatea să creeze arta la care au visat.” Entertaintment Weekly

„Un univers bogat, cu personaje credibile și imagini superbe.” The New York Times

„Cea mai bună bandă desenată a anului, mulțumită îndeosebi măiestriei incredibile a lui Staples.” MTV

Serie câștigătoare a premiului Hugo

Lecturi 221: Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran

Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran (The Masquerade I: The Traitor Baru Cormoran) 568p., HC, 14×21, Paladin, 2019, Colecția Paladin Fantasy, Trad. Loredana Frățilă-Cristescu, Red. Beatrice Feleagă, Mădălina Rașoga, 39 lei, ISBN 978-606-9000-10-6

Premii: Reddit r/fantasy Stabby Award for Best Debut Novel 2015

Nominalizări: David Gemmell Morningstar Award Nominee for Best Fantasy Newcomer 2016

Nota Goodreads: 4.07 (10992 note)

Descrierea editurii: „Baru Cormoran era doar o fetiță când expansiunea Mascaradei i-a distrus lumea, familia și visurile unei copilării fericite. A fost însă dintotdeauna înarmată cu cea mai prețioasă virtute: răbdarea. Pentru a se răzbuna, n-a ezitat să-și înfrâneze ura, să se infiltreze în tabăra dușmanului și să-și croiască drum spre putere. Cât de mare va fi totuși prețul pe care ar putea fi nevoită să-l plătească pentru a-i convinge pe inamici de loialitatea ei?”

Un fantasy ceva mai static decât, să zicem, poveștile imaginate de Mark Lawrence sau Joe Abercrombie. Deși poate la fel de violent. Un fantasy în care elementul fantasy este de fapt abia schițat, se pierde practic în hățișul de intrigi și de întorsături de situație, lăsând ficțiunea și caracterizarea personajelor să capete prim-planul. Și deoarece nu se întâmplă, practic, foarte multe, ei bine, lectura este grea, încărcată, plină de semnificații și de implicații. Chiar dacă uneori intriga pare nițel trasă de păr și e un pic forțată, căci mi se pare totuși exagerat faptul că ceea ce o mână în luptă pe Baru Cormoran ar fi doar setea de răzbunare, ei bine, la final, ajungi totuși să o înțelegi. Nu în întregime (doar dacă ești și tu nițel psihopat poți să găsești justificări valabile pentru toate bizareriile și, hai să nu o mai dăm după cireș, atrocitățile comise), dar parțial, o înțelegi pe Baru. Aspectul acesta se numește, mai nou, desensibilizare, în vechime i se spunea altfel.

Așadar, Baru Cormoran, o fetiță strălucit de inteligentă, ducea o viață liniștită pe o insulă acoperită de cenușă vulcanică. Și ce dacă avea doi tați și o mamă, dacă ei trăiau în pace și armonie? Ce dacă visa la fapte mărețe când va fi mare, însă, deocamdată, pierdea vremea pe plajă cu prietenele, își descosea părinții și negustorii sosiți în port ca să facă schimburi de mărfuri în legătură cu misterele lumii? Asta avea să fie doar o perioadă din viața ei, apoi urma să meargă mai departe. Dar viața ei idilică s-a curmat, nu brusc, ci treptat, odată cu venirea celor din Imperiul Măștilor, numit și (pe ascuns) Mascarada. Un imperiu colosal, ce-a cucerit mai tot ce se putea cuceri și-a înglobat, modificând din temelii stilul de viață al cuceriților, modul lor de-a face negoț, de-a avea relații, finanțe și așa mai departe, tot ce cucerise până atunci.

Dar Mascarada are un stil aparte de cucerire și, ca orice tiran care se respectă, are moduri insidioase de a-și atinge scopurile: distrugând capacitatea financiară a fiecărui nou teritoriu pe care a pus ochii. Începe ușor, cu corăbii care vin să facă negoț într-un teritoriu străin. Corăbiile încărcate cu bunuri sunt însoțite de câte o navă de război, pentru a-i proteja, chipurile, pe negustori. Numai că acestea exact asta sunt, nave de război, înțesate de războinici înarmați până-n dinți, care așteaptă momentul oportun. Și negustorii ăștia acceptă plata în banii celor veniți să le cumpere mărfurile, numai că, atunci când le vine rândul să cumpere bunuri de la aceștia, le dau în schimb doar banii lor, ai Mascaradei.

Și astfel cad imperii. În zeci de ani, fără foc și sabie, dar distrugându-le economia. Dar Mascarada nu se mulțumește să anexeze imperii și să care din ele tot ce-i este de trebuință, ci vrea să ralieze la ideile sale tot ce este neconform cu acestea. Cum e, spre exemplu, traiul în trei și homosexualitatea mai mult sau mai puțin mascată a insularilor din rândul cărora provine și Baru Cormoran. Prin chinuri, uneori, e drept.  Deși ei o numesc reeducare. Cruzimea lor e fără margini chiar, însă cine mai stă să se încurce în detalii când e o lume întreagă de cucerit? Însă cucerirea unei biete insule de către un imperiu măreț cum e Mascarada are și beneficiile sale. Cum ar fi faptul că le oferă posibilitatea celor pe al căror teritoriu s-a instalat confortabil să aibă parte de studii care altfel nu le-ar fi fost în veci accesibile.

Și astfel devine Baru Cormoran contabila-șefă al unui teritoriu aflat la dracu’-n praznic, unde începe să țeasă intrigi și să-și pună planul în aplicare. Doar și-a jurat să se răzbune pe cei care i-au cucerit insula și i-au făcut dispărut unul dintre tați. Chestia asta, la o examinare mai atentă, stă și nu prea stă în picioare. Faptele lui Baru Cormoran sunt cel puțin reprobabile dacă stai să le analizezi îndeaproape, chiar dacă se folosește de exact metodele celor în slujba cărora se află acum: minciuni, intrigi, manipulări, vorbe mieroase, dar încărcate de înțelesuri veninoase, călcând tot în picioare, chiar dacă la modul figurat, pentru a-și atinge scopul suprem – răzbunarea. Și acest lucru nu poate fi atins pierzând vremea, chiar dacă în serviciul Mascaradei, într-un teritoriu uitat de lume și cu prea puțină însemnătate strategică, ci doar dacă s-ar afla în inima imperiului, în capitală. Dar asta se poate face doar pas cu pas, iar primul pas e să le dovedească tuturor că nu degeaba i-au dat pe mână unei tinere cu caș la gură finanțele unei țări întregi.

Două teme mari străbat scrierea lui Seth Dickinson: homosexualitatea mai mult sau mai puțin mascată a personajului principal și transformarea acesteia în exact ceea ce critica la început. De altfel, chiar titlul următorului volum s-ar putea traduce prin „Monstruoasa Baru Cormoran”. Intrigi de curte, mașinațiuni contabile, minciuni, crime și mișcări de trupe, astfel încât povestea înaintează greu, se deschide cu lentoare, ajungi să te familiarizezi cu greutate cu acest stil, însă vă asigur că merită din plin. Și ce orori apar de-a lungul poveștii ce se petrece în Aurdwynn, o lume feudală, înapoiată, în care ducii ce stăpânesc teritoriile care alcătuiesc țara unde a fost trimisă Baru să facă ordine își înfometează supușii pentru a le fi lor bine. Nimic nou sub soare, mai ales că nici Mascarada n-a venit acolo ca să-i ajute pe cei care mor de foame. Numai că ideile Mascaradei transcend asemenea banalități și, cu o mentalitate care nu i-ar face de rușine pe conducătorii sovietici care aproape și-au distrus țara trimițându-și cetățenii în lagărele din Siberia, dublată de o cruzime pur și simplu inimaginabilă, specifică orientalilor, fac ceea ce știu ei mai bine: supunere, raliere la ideile cuceritorilor, reeducare.

Ar cam trebui să mă opresc din rațiuni pe care le veți afla la momentul oportun: un mare plus ar fi excelenta creionare a unor remarcabile personaje secundare. Adică nu o avem doar pe Baru Cormoran, o mai avem și pe ducesa Tain Hu, deloc asemănătoare cu restul ducilor, și pe Muire Lo, secretarul personal al lui Baru și un fel de înger de pe umărul ei, cel plătit să o ajute pe Baru să deslușească ițele complicate ale unei țări dificile și cuprinsă permanent de convulsii interioare. Sursele de inspirație sunt multiple: Imperiul Nipon, Revoluția Franceză, Imperiul Sovietic și totalitarismul său oribil, conflictele din Balcani și multe altele. Un bildungsroman în care nu știi de fapt de cine să îți fie milă: de victima inițială sau de victima care devine, la rândul ei, călău?

PS: dacă v-a plăcut „Calea Dragonului” a lui Daniel Abraham (Editura Paladin, 2016, trad. Laura Ciobanu), sigur o să vă placă și „Trădătoarea Baru Cormoran.”

Mai multe, sper, la viitorul Club de carte Paladin, de pe 19 februarie.

Lecturi 219: Richard Morgan – Carbon modificat

Carbon modificat

Richard Morgan – Takeshi Kovacs I: Carbon modificat (Takeshi Kovacs I: Altered Carbon, 2002) 592p., HC, 14.5×21.5, Paladin, 2018, Colecția Paladin Science-Fiction, Red. Beatrice Feleagă, Mădălina Rașoga 39 lei, ISBN 978-606-8673-82-0

Premii: Philip K. Dick Award 2004, Italia Awards 2005

Nominalizări: Locus Awards 2003, Seiun Awards 2006

Nota Goodreads: 4.05 (79134 note)

Descrierea editurii: „Prin stocarea spiritului într-o memorie corticală care poate fi inserată în alt corp, moartea devine un detaliu. Ucis în mod violent pe câmpul de luptă, fostul agent special Takeshi Kovacs este reîntrupat cu ajutorul magnatului Bancroft, pentru a rezolva misterul morții acestuia. În aparență, o sinucidere. Dar când viața se află la doar o reactualizare distanță, să-ți pui capăt zilelor poate părea absurd.”

Ca să ne fim înțeleși, i-am acordat cinci stele pe Goodreads, cu toate că eu și subgenul Cyberpunk nu ne-am înțeles niciodată prea bine. Însă, așa cum i-au reproșat o parte dintre cititori, romanul de față este de fapt o poveste polițistă noir într-o lume Cyberpunk, în care ancheta detectivistică pune oarecum în umbră aspectele acestui subgen și îl transformă în altceva. În ceva plăcut pentru mine, oricum, ajutat generos și de excelenta (după părerea mea) ecranizare realizată de Netflix după acest prim roman: adică, practic, pur și simplu vedeam în minte imaginile din cele zece episoade ale primului sezon, pe Joel „Robocop” Kinnaman în rolul lui Takeshi Kovacs de după întruparea pe Pământ, sau pe Martha Higareda în rolul lui Kristin Ortega (excelentă și ea), sau pe James Purefoy în rolul lui Laurens Bancroft. Și povestea curgea bine, foarte bine, ajutându-mă, totodată, să-mi și reamintesc detaliile pe care le uitasem în vederea noului sezon, dar și să sesizez diferențele dintre carte și ecranizare. Care nu sunt chiar multe, însă unele sunt notabile.

Așadar, ne aflăm peste niște sute bune de ani în viitor, omenirea a evoluat enorm, a colonizat și alte planete, ajutată generos de niște artefacte și hărți de astronavigație lăsate drept moștenire de o mult mai avansată civilizație marțiană acum complet dispărută. Iar omenirea a făcut ce-a știut ea mai bine, adică s-a dezvoltat (și nu neapărat în bine), s-a luptat pentru supremație, a avansat enorm din punct de vedere tehnologic, dar a și devenit din ce în ce mai depravată. Un lucru demn de menționat este capacitatea de reîntrupare descoperită de oameni. Adică memoria este acum stocată într-o cutiuță îngropată la baza craniului, iar în cazul în care persoana respectivă moare din diverse cauze, își poate găsi sau îi poate fi găsit un nou trup. Problema este dacă își permite această reîntrupare sau dacă are vreo valoare pentru umanitate ca să fie reîntrupată. De un singur lucru depinde această reîntrupare, renaștere sau cum vreți să-i ziceți: ca această memorie să rămână intactă, să nu fie distrusă de una dintre nenumăratele noi arme descoperite în toate aceste sute de ani în care omenirea a dus războaie pe mai toate planetele colonizate.

Un lucru e cert: cei obscen de bogați au devenit acum, practic, nemuritori. Adică, la propriu, nemuritori. Prin intermediul clonelor mereu pregătite și a unor update-uri ale memoriei trimise la intervale regulate spre a fi stocate, în vederea unei eventuale morți violente sau pe neașteptate. Iar cei megabogați devin din ce în ce mai bogați și, vechea poveste de când omul a început să fie exploatat de către om, au ajuns să creadă că li se cuvine orice, atât timp cât banii pot cumpăra orice. Inclusiv oameni (chiar spune un personaj la un moment dat, deși parcă în al doilea volum al seriei, că a devenit mai ieftin să cumperi un om și să-l folosești la ce vrei tu, decât să construiești o mașinărie sau o replică a lui care să facă ce-ar face el). Și cum devine chiar plictisitor să trăiești câteva sute bune de ani alături de aceeași persoană, ei bine, trebuie să fii extrem de inventiv și dispus să le faci absolut orice celor dispuși să primească prețul corect pentru a nu te plictisi de o viață prea lungă.

Takeshi Kovacs a fost Agent Special și, alături de partenera lui, Sarah, au cam făcut ce-au vrut de-a lungul vieții. A fost unul dintre cei mai temuți mercenari și îl respecta toată lumea, până s-a pus cu cine nu trebuia și a fost condamnat la stocare. De acolo este însă reînviat de unul dintre cei mai bogați oameni de pe Pământ, Laurens Bancroft, pentru a ancheta așa-zisa sinucidere a acestuia în condiții misterioase: cum spune acesta la un moment dat, el nu crede că s-a sinucis, ci l-a „sinucis” altcineva, că e o înscenare, căci dacă ar fi vrut el să se sinucidă, n-ar mai fi stat acum de vorbă cu Takeshi Kovacs.

Și fostul locuitor al planetei numite Lumea lui Harlan ajunge acum pe Pământ pentru a-l ajuta pe superbogătașul Bancroft să deslușească ițele misterioasei și aparentei sale sinucideri. Numai că ipocrizia și meschinăria lui Bancroft fac ca mintea lui Kovacs să ajungă în trupul unui polițist condamnat acum la 200 de ani de neființă din cauza unor mișculații pe care le făcuse pe vremea când se lua la trântă cu traficanții de carne vie. Adică cu clone, minți și așa mai departe. Drept pentru care misiunea lui Kovacs este extrem de îngreunată din cauză că prin oraș încă mai umblă infractori care au o poliță de plătit fostului polițist, apărut dintr-o dată viu și nevătămat și punând în stâna și-n dreapta tot soiul de întrebări incomode.

Deși ne aflăm la multe secole în viitor, metehnele rasei umane au rămas aceleași. Nu s-a schimbat aproape nimic, nu am evoluat deloc în afară de implantarea unor mufe de conectare (chiar așa, până acum nu și-a imaginat niciun scriitor de Cyberpunk conexiunile wireless sau bluetooth? Tot prin cabluri și mufe se conectează lumea la rețelele virtuale? Tot mai trebuie să ne dăm găuri prin diverse locuri ale corpului pentru a avea o conexiune decentă? Mai nou, în loc să dăm găuri în ziduri pentru a monta prize și mufe, ne dăm găuri în trupuri? Niciun implant, nimic, pentru conexiunea la superinternetul din secolele viitoare?) și a faptului că putem fi, la propriu, stocați, pentru a ne putea reîncarna (chiar s-ar putea porni o discuție interesantă pe marginea acestui subiect, poate la Clubul de carte Paladin?) și a nu mai muri niciodată. Mizeria e la rang de artă, poliția e la fel de neputincioasă în a stopa infracționalitatea și se luptă pentru prinderea peștilor mărunți, în timp ce rechinii cei mari umblă neîngrădiți și-și fac mendrele când, unde și cu cine vor, fără a putea fi atinși, iar cei săraci suferă în continuare, de drepturile lor nefiind absolut nimeni preocupat.

Ca lume Cyberpunk, mi s-a părut destul de reușită, deși ancheta polițistă, accentul noir, este mult mai prezent și ocupă o mult mai mare parte a poveștii. Întrebări se nasc, discuțiile pe teme politice, religioase, dogmatice sau etice își fac timid loc în poveste, iar Takeshi Kovacs este unul dintre cei mai cinici (clișeu, știu, aveți dreptate) detectivi (de ocazie, aici, el nefiind detectiv de meserie, ci mercenar în slujba celui care oferă mai mult) pe care i-am întâlnit până acum. Deși te-ai fi așteptat ca de la unul ca el, care încă mai suferă în urma unui incident cu un virus păcătos ce i-a decimat echipa, să fie în stare să calce pe cadavre pentru a-și atinge scopul, ei bine, nu-i chiar așa. E chiar uman, în cele mai multe situații, cu un umor sănătos și cu un dram de umanitate acolo unde nu te-ai fi așteptat (m-a înduioșat, recunosc, povestea familiei hackeriței reînviate ca să-l ajute pe Kovacs să rezolve ancheta), și-n plus, e capabil de sentimente profunde, cum e dragostea, de exemplu, deși de la unul ca el, care a văzut atâtea, te-ai fi așteptat să se fi transformat într-o adevărată mașinărie de ucis, gata să calce pe cadavre și să radă sate întregi de pe fața pământului, cu tot cu copii, dacă i s-ar cere. Adică e un OM cu conștiință.

Dar destul cu vorba: mie mi-a plăcut povestea, am devorat aproape 300 de pagini din ea încă din prima seară, ajutat, cum spuneam, și de ecranizare, însă trebuie să recunosc că am apreciat-o mai ales datorită poveștii polițiste dure și cinice, eu unul fiind și un avid cititor de romane polițiste (s-au schimbat doar cadrul și mijloacele, nimic mai mult). Un rol deosebit îl joacă personajul Ortega, chiar mi-a plăcut de ea, având în vedere prin ce trebuie să treacă, alături de Kawahara și de hotelul/Inteligența Artificială Hendrix (deși în film acesta din urmă devine Poe și e mult mai fermecător), așadar recomand din toată inima această poveste, cu toate că nu plecasem cu foarte mari așteptări la drum.