Semnal editorial 277 + Fragment: Visul diacritic, de Andrei Codrescu – o carte eveniment în colecția Vorpal

Editura Nemira lansează un volum-eveniment: Visul diacritic, singura antologie ce reunește poemele lui poetului Andrei Codrescu scrise în limba română. Cartea apare în colecția de poezie Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean și are o postfață de Cosmin Ciotloș.

„O apartenență la diacritice, un vis diacritic, visat și scris mereu la limita dintre lumile posibile. O istorie a poeziei personale și a poeziei din ultima jumătate de veac, o istorie a lumii care tocmai se încheie. De la Woodstock, la sfârșitul erei Trump.“

Svetlana Cârstean

„Așa îmi închipui că ar putea arăta poezia română de după 1960 într-o antologie alternativă. Cu adevărat alternativă, adică, și decisiv alternativă. Volumul acesta, compus din mai multe volume, vine în primul rând să repare fotografia mișcată a unei epoci în genere cunoscute nouă din manuale și panorame. În ce-l privește strict pe Andrei Codrescu, lucrurile stau încă și mai simplu: instalat încă de la început în marea literatură (care e, prin definiție, străină de granițe, de maniere, de ticuri și de complicități), el a exersat viața cu toate ale ei, cu deziluzii și ironii, cu coincidențe și epifanii, cu pasiuni și melancolii, cu halucinații și utopii direct pe cortex. Inventând astfel o realitate virtuală de lux încă înainte de apariția Internetului.“
Cosmin Ciotloș

FRAGMENT

Aceste poezii scrise direct în limba română vin însoțite de povești. Mai bine zis, vin însoțite de viața mea. Viața mea a pus și pune în scenă un joc ciudat: cu cât mă îndrept mai mult spre bariera subțire a morții, cu atât revine mai îndârjit trecutul.

Îmbătrânesc în prezent, mă îndrept spre viitor, dar mă trezesc în trecut. Sunt împins de o forță care nu e nici nostalgie, nici arhivism, nici curiozitate. Este o forță oarbă. Când încercarea de recuperare a trecutului umplut ca o sarma îndesată cu coincidențe ia dimensiuni prea mari, imposibil de ignorat, încerc să înțeleg cum și de ce, dar limbajul și sentimentele de genul nostalgiei, al dorului sau sorții, nu-s suficiente. Numele‑umbrelă „poezie“ pare să descrie în sensul cel mai încăpător acest fenomen. Chircit într-o copilărie singuratică, într-un Sibiu pustiu din anii ’50, am descoperit poezia în vagabondaj, prin fantomele orașului. La Ursuline, în școala generală, și la Liceul „Gheorghe Lazăr“ m-au atras profesoarele de literatură, femei culte, care iubeau poezia. Am fost remarcat la vârsta când un cuvânt cald îți dă aripi. Dacă mi-aș aminti discursurile, poeziile și poveștile pe care le-am inventat la 10-14 ani, aș fi într-adevăr  un scriitor împlinit. Misterul prezenței tot mai puternice a trecutului poate fi explicat și așa: tot ce scriu, în engleză sau în română, are scopul de a recupera articulațiile fantastice din capul acelui copil. Rămâne de înțeles de ce e important să fie găsite și cine le caută. Lucrul sigur e că nici motivul, nici rezultatele nu-mi aparțin. Acel altceva și altcineva stă în spatele acestor eforturi și nu obosește. Eu obosesc, el/ea nu.

în viața mea în poezie s-au întâmplat două mutații vizibile

ziua când am crezut că-s pasăre și ziua când am devenit 

delfin

Continuă lectura