Semnal editorial 153 + Fragment în avanpremieră: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

O anchetă a inspectorului Andreas Auer.

Traducere din limba franceză de Claudia Dionise.

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller.

„Prințul romanului polițist recidivează… Voltenauer înnegurează pistele pentru a menține suspansul pe parcursul unei povești eminamente elvețiene.”
Le Matin Dimanche,

Despre carte:
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față.

Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

Romanul a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

FRAGMENT

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air

  Je sers à rien du tout

  Et qui peut dire dans cet infer

  Ce qu`on attend de nous, j`avoue

Ne plus savoir à quoi je sers

Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat. Continuă lectura

Lecturi 230: M.J. Arlidge – Ghici care-i mincinosul

M.J. Arlidge – Ghici care-i mincinosul (Helen Grace IV: Liar Liar, 2015) 456p., TPB, 13×20, Trei, 2017, Colecția Fiction Connection, Trad. Monica Șerban, Red. Oana Dușmănescu, 38.25 (45) lei, ISBN: 978-606-400-272-3

Nota Goodreads: 4.13 (8075 note)

Descrierea editurii: „În toiul nopții, șase incendii mistuitoare luminează cerul. E mai mult decât o coincidență tragică. Pentru inspectoarea Helen Grace, flăcările anunță un dezastru cum n-a mai întâlnit. Pentru că nu e vorba de un dement care-și hrănește nebunia din vâlvătăile ce nu par a se stinge vreodată, ci despre niște crime în serie, meticulos puse la cale. Dar cum au fost alese victimele? Care e motivația criminalului? Și cine urmează? Orașul e cuprins de tensiune, suspiciune și teroare. În orice clipă se poate dezlănțui iadul…”

Chiar dacă e epidemie… continuăm să citim, căci de citit putem citi indiferent de ce se întâmplă în jurul nostru, dar mai ales când suntem obligați să stăm în casă, un lucru care, iată, a devenit atât de dificil în ultima vreme. Citisem deja cu ceva timp în urmă primele două volume ale seriei, luasem o pauză de la ea, apoi, simțind că se apropie vizita autorului la Librăria Humanitas Cișmigiu, mă reapucasem de serie cu drag și spor, decis să o duc toată până la capăt, pentru a mă pregăti temeinic pentru interviul cu autorul, căruia îi mai lipsea doar ora la care avea să aibă loc. Numai că… s-au schimbat toate, s-au anulat toate evenimentele și eu am rămas doar cu volumele trei și patru citite, pe lângă primele două, acum ceva ani. Le păstrez pentru la toamnă, când se preconizează că îl vom avea totuși pe autor la București. Dacă vom ieși cu bine din asta. Adică după ce vom ieși cu bine din asta.

Așadar, despre volumul patru al seriei Helen Grace: lăsăm crimele macabre deoparte și ucigașii în serie și facem cunoștință cu un piroman. Care e și criminal totodată, după ce o parte dintre victimele incendiilor încep să moară. Cine e cel care pune poliția pe jar, cine e cel care adună materiale de la locurile incendiilor, cine poate fi atât de crud încât nu numai să distrugă munca de-o viață a unor oameni, ci chiar să le pună viața în pericol? Și să le-o și curme, în unele dintre cazuri. Pentru că nu se mulțumește să lovească doar o dată, ci repetă fapta abominabilă de mai multe ori. Cu ce scop, nimeni nu știe, nimeni nu poate nici măcar să ghicească. Polițiștii bâjbâie mai abitir decât pompierii care se luptă cu flăcările și cu fumul în casele și depozitele cuprinse de vălvătăi înalte până la cer, nimeni nu știe încotro s-o apuce, pe cine să urmărească, pe cine să aresteze, cine dă foc la case și de ce.

Dar a uitat făptașul nostru că, în Southampton, legea e în mâinile lui Helen Grace și a vajnicei sale echipe aflate în subordine. Cu un șef nou, care o lasă în pace și nu o mai hărțuiește, întinzându-i curse stupide pentru a dovedi cine e cel mai tare din parcare, cu un dominator nou și cu o subalternă de nădejde care își lasă fiica mai mult în grija soțului, întoarsă acum la muncă și pusă iar pe fapte mari, Helen Grace pare mai capabilă ca oricând să pună gheara pe incendiator.

Dar nici acesta nu se lasă prins cu una, cu două. Acuma, am bâjbâit și eu prin anchetă mai ceva ca polițiștii, deși eu aveam de partea mea atât glasul omniscient al autorului, care răzbate discret dintre rânduri, cât și gândurile nocive și malefice ale făptașului. Și tot nimic. Dar, după cum aveam să aflu, perdeaua de fum țesută cu abilitate de autor are ca scop exact asta: să ne trimită pe căi greșite, să ne amețească și să ne sucească, trimițându-ne după cai verzi pe pereți și după cai morți ca să le luăm potcoavele, prelungind suspansul până chiar spre ultimele pagini. Ba e ăla, ba nu e ăla, ba l-am prins pe criminal, ba nu l-am prins, totul este menit să zăpăcească cititorul (și poliția), făcând cu atât mai grea sarcina de a-l găbji, cum zic interlopii, pe adevăratul făptaș.

Dacă la precedentul volum, „Casa păpușilor” (despre care am scris aici) spuneam că ingeniosul autor britanic alege să sondeze în profunzime mintea unei părți a polițiștilor implicați în anchetă, cât și să sape mai adânc în trecutul victimelor, în cazul poveștii de față el alege să disece motivațiile criminalului. Ce îl determină pe acesta, ce traumă, ce întâmplare oribilă îi fracturează personalitatea, mintea, voința, și îl împinge să comită asemenea lucruri lipsite de sens și să rănească oameni nevinovați, distrugând nu doar bunuri materiale, ci și viețile unor oameni (aparent) fără altă vină de-a se afla în casa nepotrivită. Vă dau un indiciu și închei, căci dacă ar fi să pomenesc despre tema centrală a poveștii, tema reală a poveștii, ar însemna să intru prea adânc în miezul ei și să vă stric plăcerea descoperirii criminalului sau a motivațiilor care îl mână în luptă: prețuiți timpul alături de cei dragi și petreceți clipe de calitate alături de micuții voștri. Atât am mai avut de spus.

Fragment în avanpremieră: Josh Malerman – Inspecție

Este posibil ca imaginea să conţină: text şi în aer liber

Băieții sunt educați la o școală pentru genii, fetele, la alta. Și niciunii nu au aflat de existența celorlalți… până acum.

Inventivul autor al romanului Bird Box: Orbește vă invită într-o lume înșelătoare, plină de secrete și minciuni.

J este elev la o școală ascunsă în adâncul pădurii, departe de restul lumii. Asemenea colegilor săi, băiatul crede că enigmaticul fondator al instituției îi este tată, iar colegii îi sunt frați. Elevii de aici sunt educați să devină adevărați copii-minune în domeniul artelor, al științelor și al sportului, iar viața lor la școală este tot ce știu… și li se îngăduie să știe.

Însă J începe să bănuiască faptul că undeva, afară, dincolo de pini, se află altceva, așa că începe să-și pună întrebări. Care este adevăratul scop al acestui loc? De ce elevii nu-l pot părăsi niciodată? Și ce enigme ascunde tatăl lor?

Între timp, în cealaltă parte a pădurii, într-o școală asemănătoare celei în care învață J, o fată pe nume K își pune exact aceleași întrebări. J nu a văzut niciodată o fată, iar K nu a văzut niciodată un băiat. Pe măsură ce J și K încep să cerceteze secretele ciudatelor lor școli, soarta îi face să se descopere unul pe altul.

În „Inspecție”, talentatul autor Josh Malerman creează un deopotrivă sinistru și poetic imn al egalității între genuri care-i va face pe cititori să-și pună întrebări până la ultima pagină.

„Captivant şi plin de suspans! Malerman imaginează un basm diabolic despre o lume în care un băiat nu trebuia niciodată să întâlnească o fată şi despre iadul care se dezlănțuie atunci când ajung față în față.” J. D. BARKER, autorul romanelor The Fourth Monkey şi Dracul

„Un basm pe dos a cărui acţiune se petrece într-o lume cu adevărat unică şi ale cărei secrete nu ar trebui nicicând dezvăluite, cel mai recent roman al lui Josh Malerman aduce în discuţie momentele-cheie ale copilăriei într-o poveste ingenioasă, inteligentă, obsedantă despre maturizare și rebeliune.” SCOTT HAWKINS, autorul romanului „The Library at Mount Char”

AUTOR(I):

JOSH MALERMAN
TIP COPERTĂ: SOFTCOVER
ISBN: 9786067937336
FORMAT: 13 X 20 CM
EDITURA: CORINT
AN APARIȚIE: 2020
NUMĂR PAGINI: 464
TRADUCERE: LIVIU SZÖKE

Fragment în avanpremieră

 

Bună dimineaţa! au zis Părinţii

Niciun băiat nu picase vreodată o Inspecție.

Din acest motiv, J nu simțea niciun fel de nelinişte când uşile de oțel s‑au deschis scârțâind în fața lui, în timp ce chipurile Părinților îl priveau cu atenție, iar Inspectorii stăteau rezemați de peretele din celălalt capăt al încăperii, ținând fiecare câte o mână pe lupele prinse de centurile de la brâu. J făcuse acest lucru în fiecare dimineață a vieții sale, în fiecare dimineață pe care şi‑o aducea aminte şi, în pofida teoriilor lui Q despre posibilități şi probabilități (ideea lui cum că cineva ar trebui, totuşi, să pice, ca să se justifice o viață întreagă de Inspecții), J nu simțea nicio îndoială, nicio frică, nicio spaimă.

– Intră, J! i‑a strigat Collins.

Collins, cel mai mărginit, cel mai în vârstă şi cel mai voinic Inspector dintre toți. Bărbatul acesta mirosea a manuale învechite. Burdihanul îi atârna atât de mult peste centură, încât D glumea că avea vreun Băiat Alfabet ascuns acolo. De acolo venim și noi, afirmase D. Însă toți Băieții Alfabet ştiau că proveneau din Pepinieră, că fuseseră crescuți în Copacii Vii.

– Haide, intră! a repetat

Era un adevărat miracol că vorbele puteau răzbate dintre firele mustății cafenii şi stufoase a bărbatului.

J ştia că Inspectorul nu vorbea din proprie inițiativă.

Pesemne că T.A.T.A dăduse semnalul că trebuia să înceapă.

În nechezăturile lui L, D şi Q, rămaşi în spatele lui, J a intrat şi şi‑a scos pijamaua, împăturind‑o şi aşezând‑o într‑un teanc ordonat pe măsuța de oțel de lângă uşa Camerei de Verificare. În timp ce uşa se închidea în urma lui J, D a strigat:

– Ar fi trebuit să faci un duş, J!

J a îndreptat un deget amenințător în direcția lui, gestul Băieţilor Alfabet care însemna: Frate, ești o jigodie!

Uşa s‑a închis la loc, hainele au rămas aşezate frumos pe măsuță, iar J a păşit pe cele două covoraşe de cauciuc în formă de tălpi de pe podeaua de oțel rece. Sosea deja iarna, ca mâine era aici. Și, cu toate că lui J îi plăcea Concursul Efigiilor la fel de mult ca şi celorlalți frați, ar fi preferat ca frigul să rămână totuşi afară. Camera de Verificare era la fel de glacială ca oricare alta din Turn.

– Întoarce‑te! a rostit Inspectorul.

El şi Jeffrey erau observatori de la distanță, acesta fiind întotdeauna primul pas al Inspecției de dimineață. Câinii răsuflau greoi dincolo de uşa de sticlă din spatele bărbaților. J s‑a răsucit spre dreapta. A auzit zgomotul făcut de pielea jachetei roşii a lui T.A.T.A. Pesemne că bărbatul, care rămânea în continuare în afara razei lui vizuale, îşi încrucişase brațele la piept sau se aşezase la loc pe scaun.

Iarna de dincolo de Turn putea fi extrem de aspră. Unii ani erau mai răi decât alții. J, care se apropia deja de a treisprezecea aniversare alături de ceilalți douăzeci şi trei de frați ai săi, trecuse deja prin douăsprezece ierni. Și, de fiecare dată, Profesorul Gulch îi punea pe băieți în gardă în legătură cu depresia. Senzația de singurătate care se instalează atunci când eşti blocat în interiorul unui turn de zece etaje, când peste Pepinieră şi Curte se coboară înghețul, când chiar şi pinilor pare că le e prea frig să mai supraviețuiască.

„Isterie”, şi‑a zis J în gând. A clătinat din cap, încercând să‑şi alunge ideea din minte. Era un cuvânt pe care nu voia să ştie că‑l are în cap. De parcă acele patru silabe ale lui aveau aceleaşi proprietăți precum Putregaiuri şi Mucegaiuri, Vărsaturi şi Vertijuri. Exact bolile de care‑l căutau Inspectorii acum.

– Întoarce‑te!

Din nou Collins. Glasul lui țâfnos era parte integrantă a Ca‑ merei de Verificare. Precum zgomotul de vase care tot zăngăneau în cantină. Sau vocile fraților săi din Sala Trupurilor.

– Frig! a rostit J, întorcându‑se cu spatele la Inspectori şi ajungând acum cu fața spre uşă.

De multe ori era răcoare în Camera de Verificare; brize nevăzute, de parcă pereții din oțel solid erau doar o iluzie, iar reflexiile distorsionate, nişte desene neclare făcute de vânt. J îşi imagina că exista vreo crăpătură pe undeva, vreo spărtură în acei pereți, poftind practic iarna să pătrundă înăuntru. Se‑asemăna, chibzuia J, cu biroul veterinarului din cartea lui Lawrence Luxley, Câini și zile câinoase. Genialul scriitor de cărți de aventuri descria atât de iscusit reacția bietelor animale:

Neprimitor, rece, era ca şi cum doctorul Grand îl făcuse în mod special aşa, astfel încât câinii să înțeleagă importanța vizitelor lor. Cu toate astea, în ciuda condițiilor neplăcute, câinii înțelegeau că încăperea le făcea bine. Că viețile lor depindeau de aceste vizite regulate. Ba, unii dintre ei chiar izbuteau să‑şi țină în frâu instinctele primare, cele care îi îndemnau s‑o ia la fugă.

J învățase pe dinafară toate cărțile lui Lawrence Luxley. Majoritatea Băieților Alfabet le învățaseră.

– Întoarce‑te!

J a făcut aşa cum i se spusese. Aşa cum proceda de fiecare dată. Rutina Inspecțiilor era impregnată în ființa lui, la fel cum era mestecatul înainte de înghițire.

Și, după a treia întoarcere, a ajuns cu fața spre T.A.T.A.

Un fior i‑a străbătut tot corpul, la fel cum se întâmpla de fiecare dată de doisprezece ani încoace, când îl vedea pe T.A.T.A. prima dată pe ziua aceea.

Jacheta şi pantalonii de un roşu‑aprins erau precum un foc călduț în Camera de Verificare rece. Sau precum soarele urnindu‑se în sus pe cer.

– Ai dormit bine, J?

Glasul lui T.A.T.A. Întotdeauna direct, întotdeauna vioi. J nu era singurul băiat care asemăna glasul bărbatului cu forța. Cu tihna. Cu siguranța. Cu ştiința.

– De fapt, nu! a răspuns J, al cărui glas de băiat de doispre‑ zece ani era cu o octavă mai grav decât fusese cu doar un an în urmă. Am visat ceva

– Chiar aşa?

Ochii căprui ai lui T.A.T.A. străluceau cu putere deasupra bărbii negre şi a părului la fel de negru.

Și J avea părul negru. La fel ca T.A.T.A.

– Sunt curios! Povesteşte‑mi mai multe!

– Întoarce‑te! a rostit iar

Și J s‑a întors ca să ajungă iar cu fața către Inspector şi câini. Din nou cu spatele la T.A.T.A., a cărui culoare precum sângele care‑i curgea uneori din nas o mai zărea acum doar cu coada ochiului, J a încercat să‑şi aducă aminte chinul din timpul nopții. Se trezise pierdut într‑o Curte de aproape patru sute de ori mai mare decât cea de care se bucura zi de zi. A descris groaza de‑a fi fost incapabil să‑şi găsească drumul înapoi către Turn.

– Pierdut? a repetat T.A.T.A. ca un ecou.

Interesul evident din glasul său se distingea la fel de limpede precum zgomotul uşor scos de mănuşile lui de piele strânse în jurul creionului.

Da, i‑a spus J, da, se simțise pierdut în acel vis. Cumva, se rătăcise prea departe de Turn şi de Părinții din interior. Nu‑şi mai aducea aminte cu exactitate cum anume – de fapt, pinii care mărgineau Curtea nu apăreau în visul său. Dar, cu siguranță, simțise o spaimă profundă că nu mai găsea drumul înapoi. Îşi putea auzi colegii de etaj, pe Q, pe D şi pe L strigându‑l în depărtare, dar nu putea distinge cărămizile portocalii ale clădirii. Nu putea zări țepuşele de fier care înconjurau zidul scund al turnului precum un şir de dinți de jos singuratic. Dinți printre care J şi ceilalți Băieți Alfabet priviseră în multe nopți, după ce avuseseră curajul de‑a se strecura pe acoperiş. Și nici pe cea mai înaltă dintre țepuşe nu o văzuse în vis, singurul dinte de fier care se avânta spre cer precum un colț ascuțit. Pierduți în zare erau şi metrii pătrați finiți ai Curții, pajiştea verde care se întindea între el şi Turn. La fel şi imaginile reflectate în nenumăratele ferestre ascuțite ale nenumăratelor etaje. În locul lor, rămăsese doar iarba verde nesfârşită.

Și ceața.

– Păi, iarna a dat deja năvală peste noi, a rostit T.A.T.A. Glasul lui dădea senzația de control. Întotdeauna. Direcție.

Soluție. Ordine.

– Nici măcar colțul din vârf nu se vedea, hmm? Nici urmă de Părinți. Nici urmă din casa ta.

J s‑a gândit la uşa galbenă de pe acoperiş, vizibilă tocmai de jos, din Curte. S‑a gândit la cărămizile portocalii solide şi la modul în care, într‑o zi de vară, Turnul se‑asemăna cu un răsărit de soare.

– Nu! a răspuns el, clătinând din cap, privind pe rând chipurile Inspectorilor, care‑şi pipăiau lupele de la centuri fără să scoată un cuvânt.

J înțelegea acum, la doisprezece ani, un lucru pe care nu‑l înțelesese la unsprezece: Inspecțiile nu începeau când Inspectorii îşi foloseau lupele. Ci în secunda în care intrai pe uşă.

– Cred că trebuie să fi fost de‑a dreptul îngrozit, a continuat T.A.T.A.

Glasul lui profund era un simbol al autorităţii. Al conducerii. Întotdeauna.

– Dar, spune‑mi, până la urmă, ai găsit Turnul înainte să te trezeşti?

J a rămas tăcut câteva clipe. Și‑a scărpinat cotul drept cu mâna stângă. Apoi a căscat a doua oară.

„Isterie”, şi‑a zis iar în gând. Și‑a încleştat şi pumnii, de parcă s‑ar fi pregătit să‑şi alunge cu forța gândul care nu‑i dădea pace. Profesorul Gulch preda psihologie şi de multe ori sublinia că există numeroase căi prin care mintea unui băiat se poate întoarce împotriva ei înseşi: manie, deficit de atenție, persecuție, disociere de realitate, depresie şi chiar isterie. Lui J, toate astea i se păreau, pe atunci, imposibilități îndepărtate. Afecțiuni care să fie studiate având ca scop doar studiul în sine. Cu siguranță că lui J nu‑i era teamă că, la un moment dat, s‑ar putea ca însăşi mintea lui să treacă prin astfel de experiențe. Și totuşi, iată‑l aici… la doisprezece ani… şi cum altfel ar putea să‑şi explice aceste senzaţii noi, necunoscute, care‑i tot dădeau târcoale de ceva vreme încoace? Cum ar numi Gulch senzația de izolare, de‑a fi incomplet, când privea dincolo de Curte, către intrarea care da în nenumăratele rânduri ale Pepinierei? Acolo unde cresc Copacii Vii?

Băiatul își aducea aminte de copilărie ca printr‑un geam mânjit cu urme de lapte. Incapabil să răspundă la o întrebare simplă: De unde vin?

Un alt citat celebru din Lawrence Luxley. Marfă, ce mai, cum ar spune Q.

Dar nu, a chibzuit J, aici, în Camera de Verificare. În niciun caz nu încerca să răspundă la această întrebare. Niciun băiat nu reuşise să afle în care dintre cireşii din Pepinieră fusese crescut. Iar, din punctul de vedere al lui J, era absolut în regulă să nu ştie.

Nu‑i aşa?

– Nu, a rostit într‑un final N‑am mai reuşit să găsesc drumul spre casă.

A auzit creionul scrijelind iar pe hârtie şi‑şi putea imagina cu uşurință cum ochii inteligenți, de savant, ai lui T.A.T.A. citeau cuvintele scrise acolo.

La fel ca toți ceilalți Băieți Alfabet, J se simțea onorat ori de câte ori T.A.T.A. nota ce spunea el.

– Și când te‑ai trezit? a întrebat T.A.T.A.

Nu era nevoie să‑şi termine fraza. Era mai mult decât limpede la ce se referea.

– Am crezut c‑a fost real. Am crezut că încă mai eram acolo. Ca şi cum mă trezisem în Curte, dar eram, totuşi, în pat. Am privit în sus, pesemne c‑am văzut tavanul, dar l‑am confundat cu ceața din vis. Am avut nevoie de câteva clipe ca să înțeleg că sunt în dormitor.

S‑a oprit. Și‑l închipuia pe T.A.T.A. scărpinându‑şi barba neagră cu o mână înmănuşată.

– Fireşte, totul s‑a petrecut cu doar câteva secunde în urmă, dat fiind că Inspecția a fost cea care m‑a trezit.

– Fireşte, a zis T.A.T.A. Acum, spune‑mi, a început el, iar J cunoştea deja întrebarea pe care se pregătea s‑o pună, înainte ca T.A.T.A. s‑o rostească cu glas tare: Ai cumva o teorie cu privire la ce anume a declanşat acest vis?

Deşi mai trecuse printr‑o gamă destul de variată de emoții în această cameră, J tot nu se simțea pregătit pentru ceea ce simțea acum.

Teamă.

Și de unde venea această teamă? Sigur ştia că i se va adresa o asemenea întrebare. Dar n‑avusese timp să se pregătească pentru ea? Asta era? Sau era ceva pe care Q l‑ar fi numit „mai profund”?

Fireşte că J cunoştea răspunsul corect la întrebarea adresată de T.A.T.A. Dar pentru prima oară în viața lui, nu se simțea în stare să spună adevărul.

Șocul pe care l‑a avut când şi‑a dat seama de acest lucru nu l‑a surprins la fel de tare precum cel care a urmat aproape imediat: o senzație că se hotărâse să mintă înainte de‑a intra în această cameră, deşi nu în mod conştient.

De ce? De ce să mintă?

Deoarece, chiar înainte de‑a se băga în pat cu o noapte înainte, cu mult după ce se terminaseră cursurile, J zărise pe cineva ghemuindu‑se în spatele Copacului Misterelor, salcia solitară care ce marca locul unde se termina Curtea şi începea Pepiniera. Fusese o siluetă, credea el. Sau poate că fusese modul în care anumite crengi atingeau solul pădurii, în timp ce altele se uneau de‑a curmezişul, însă, în capul lui J, imaginea aceea reprezenta o persoană.

Ghemuită.

Lângă Copacul Misterelor.

În acel moment, J îşi spusese că erau A sau Z. Dar nu ştia de ce crezuse un astfel de lucru.

Și poate că acesta era un motiv destul de întemeiat ca să mintă, cugetase J. T.A.T.A. şi Inspectorii ar fi crezut că era nebun să sugereze aşa ceva.

Un frate mort ascunzându‑se în spatele unui copac, la ceas de noapte.

Da, bine!

A privit de la Jeffrey la Collins şi s‑a gândit că poate cei doi Inspectori ar putea ghici povestea lui nespusă. Jeffrey îşi potrivea şapca, iar Collins, cureaua aurie care cobora de la umăr şi până la brâu. J s‑a uitat la centurile lor, de parcă lupa aceea i‑ar fi putut pătrunde prin piele, ca să îi evalueze nevinovăția. Chiar şi ciobăneştii începuseră să răsufle greoi, iar unul dintre ei, Max, îşi plecase capul pe o parte, aşa cum procedează câinii când aud un zgomot care li se pare curios.

„Isterie!” J nu voia să pară nebun. Nu voia să fie nebun. Erau crengi şi umbre, nimic mai mult. Cu siguranță.

Totuşi, minciuna era un soi de trădare. J ştia acest lucru. De bună seamă, când erau mici, el şi D mințiseră despre cine vărsase suc de cireşe pe covorul din hol. Poate că, o dată sau de două ori, când începuse deja să meargă în picioare, clătinase din cap când fusese întrebat dacă făcuse pe el în pantaloni. Dar aceste mici (şi nevinovate, credea J, în pofida a ceea ce putea rezulta dintr‑o minciună) invenții puteau fi alungate cu un singur plesnet venit de la mâna aceea acoperită cu piele roşie. T.A.T.A. era extrem de priceput în a afla de la băieții lui povestea reală, de parcă ar fi avut nişte lopeți nevăzute, cu care să scoată la iveală adevărul.

– J?

J se gândea la cartea lui Lawrence Luxley despre soldați, Cai viteji. Se gândea la un soldat anume, un general pe nume Sam. Acesta, subliniase Q, se îmbrăca oarecum asemănător cu Inspectorii. O uniformă din lână cenuşie care părea să‑i țină de cald tot timpul, indiferent că temperatura părea să scadă din ce în ce în timpul unei Inspecții. Un chipiu cenuşiu. O curea aurie şi o centură maro. Cizme negre. De‑a lungul poveştii din Cai viteji, Sam trecea cam prin aceleaşi senzații prin care trecea J acum: Sam deținea informații pe care nu era sigur că ar trebui să le dezvăluie trupelor sale. Luxley se dovedise un adevărat maestru în a scoate acest lucru în evidență, un monolog interior de aproape douăzeci de pagini, în timpul căruia Sam punea în balanță mințitul şi minciunile şi momentul potrivit sau nepotrivit în care să le folosească. Într‑un final, ajungea la concluzia că niciodată nu era un moment potrivit şi că trupele sale meritau să ştie adevărul, chiar dacă era un lucru dureros. Dar J intuise în acel monolog ceva mai profund decât avantajele pe care le aduce sinceritatea: generalului Sam îi era teamă. Nu teamă în sensul în care Părinților le făcuse o mare plăcere să‑i învețe pe Băieții Alfabet că trebuie să o simtă – adică de ei înşişi şi de ce sunt capabili să‑şi facă dacă nu respectă legile Turnului. Ci, mai degrabă… teamă pentru el însuşi.

– De ce? a întrebat el cu glas tare, iar ambii Inspectorii şi‑au plecat capetele exact cum procedase câinele mai devreme.

– Ce anume? a întrebat T.A.T.A.

Din nou, predicile Profesorului Gulch din timpul cursului de psihologie au țâşnit precum nişte păsări în mintea dintr‑odată confuză a lui J.

Sam era împărțit în două, J ştia acest lucru. Pentru că şi el simțea acest lucru, expus sub luminile fosforescente strălucitoare din Camera de Verificare. La urma urmei, luminile acestea puternice scoteau la iveală fiecare adâncitură de pe chipurile Inspectorilor, linii care le dădeau de înțeles băieților cât de bătrâni erau aceşti bărbați în realitate, chiar dacă soarele din Curte n‑o putea face. Iar reversul era valabil în cazul băieților. Tinerețea lor era mai evidentă ca niciodată atunci când îşi scoteau pijamalele şi le împătureau frumos pe măsuța de lângă uşă. Un băiat îşi putea vedea aici mult mai mult din corp decât atunci când era la duş, revelații care adesea îl puneau în alertă. Întinzându‑şi brațul, privindu‑şi burta de sus în jos, ridicând un genunchi, un băiat putea distinge aproape în întregime rețeaua de vene şi artere care‑i şerpuia pe sub piele.

Un coş, perfect normal în lumina de pe hol, se putea transforma într‑un semn al Vertijului în Camera de Verificare. Firicelele de păr de pe brațe păreau a fi cusute în piele. Nodurile degetelor şi degetele de la picioare păreau aici pielea încrețită a vreunui animal. Buricele păreau adevărate găuri. Iar unghiile, lemn mort.

Și, uneori, lui J i se părea că putea vedea chiar şi dincolo de trupul său plin de imperfecțiuni. Uneori, i se părea că putea ghici chiar motivații în Camera de Verificare, indicii fulgerătoare, scurte, ale adevărului, oricare ar fi fost acesta.

– J! a repetat T.A.T.A.

Glasul îi devenise nerăbdător. Oricât de iubitor ar fi fost cu cei douăzeci şi patru de băieți ai săi, T.A.T.A. era cu siguranță cel mai nerăbdător bărbat dintre zidurile Turnului.

– Haide! Dă‑o afară! Ai tu o teorie cu privire la ce anume a declanşat acel vis.

J a tresărit şi s‑a ferit când a auzit glasul răsunător, de parcă bărbatul s‑ar fi deplasat neauzit până la el, iar buzele i s‑ar fi apropiat la doar doi centimetri de urechea lui.

– Spune‑mi!

Avea dreptate; J chiar avea o teorie pentru T.A.T.A. Aşa erau crescuți să procedeze Băieții Alfabet.

„Gândeşte‑te!”

Dar J se gândea la A sau la Z, imposibil de imobili, ghemuiți şi nemişcați.

„Spune‑i!”, s‑a îndemnat J în gând. Însă un glas mai profund se împotrivea. Unul care părea a‑i aparține unui frate mai înțelept.

Unul mort?

– Mă gândesc la asta! a rostit Vreau să formulez totul aşa cum trebuie.

Ar fi trebuit să‑l trezească pe Q azi‑noapte, asta ar fi trebuit. Voise s‑o facă, fireşte. Băieții de la etajul al optulea se strecurau deja de mult unul în camera celuilalt atunci când o furtună deosebit de puternică izbucnea dintr‑odată. Sau când aveau vreun coşmar. Cu doar o lună în urmă, J bătuse la uşa lui Q, simțindu‑se rău şi nădăjduind că lui Q îi rămăsese nişte supă de la cină. Dar noaptea trecută, în pofida faptului că avea ne‑ voie de o confirmare, el rămăsese singur lângă fereastra cea mare care dădea în Curte şi era aproape la fel de mare ca peretele. Știa că fratele Q ar fi avut ceva inteligent de spus, că poate ar fi fost în stare să‑i dovedească faptul că silueta era, de fapt, o combinație nefericită de crengi, frunze şi lumina lunii. Pentru că, probabil, asta şi văzuse J, nimic altceva decât o combinație de obiecte inerte, fără inteligență. Totuşi, J simțea că în acea pădure exista inteligență.

J simțea viață acolo. Sau ceva de genul ăsta.

„Te simțeai supravegheat, exact aşa te simțeai.”

– Cred că a fost din cauza apropiatului schimb de etaj, a cugetat J cu voce tare. Am crescut alături de D, L şi Q. Și să fiu mutat, dintr‑odată… Știu şi eu? Sunt de acord că Părinții procedează corect astfel, pentru a promova experiențe noi, pentru a clădi noi legături, dar, totodată, e şi nițel…

J a simțit piele rece pe umăr.

– Un pic pierdut? a întrebat T.A.T.A.

Cu blândețe, T.A.T.A. l‑a răsucit ca să ajungă față în față. Becul atârna direct deasupra capului bărbatului, dar anumite părți ale feței lui rămâneau ascunse în întuneric. J s‑a gândit că tot chipul lui T.A.T.A. părea acoperit de păr, de parcă umbrele proiectate acolo erau, de fapt, barba crescută peste măsură, întinzându‑se până la ochii lui sclipitori, ba chiar ajungând şi mai sus, până la chica deasă de pe cap, dată pe spate.

– Da!

J a înghițit în sec.

– Mai mult decât pierdut.

A aruncat o privire pe lângă T.A.T.A., către carnetul gros de pe masa de oțel. Era mult scris pe‑acele pagini. Ce multe notițe!

„Inspecția începe”, şi‑a repetat J în gând, „în momentul în care intri pe uşă.”

T.A.T.A. nu a încuviințat. Nu a surâs. Ci doar a continuat să‑l privească fix. J avea senzația că bărbatul din fața lui chiar începuse să folosească acele lopeți, scotocind prin mintea lui J după un motiv ceva mai întemeiat pentru acel vis decât o simplă schimbare a etajului.

Apoi expresia de pe chipul lui T.A.T.A. s‑a schimbat aproape insesizabil. A mijit ambii ochi şi a ridicat uşor colțul drept al gurii. Suficient cât să dea senzația de căldură.

– Am priceput, a rostit T.A.T.A. Și sunt sigur că astăzi voi mai întâlni şi alte poveşti ca a ta, în timp ce vom efectua Inspecțiile de dimineață.

Nu l‑a bătut pe umăr pe J şi s‑a înapoiat la biroul său. Nu a mai rostit absolut nimic legat de subiectul respectiv. În schimb, a rămas acolo, privindu‑l fix.

– Mi‑a venit o idee genială! a continuat Ce‑ar fi dacă aş inventa un mod prin care să‑mi spui gândurile tale, senzațiile tale, în mod direct? Ceva pe care să‑l putem împărtăşi doar noi doi. Un jurnal, să zicem. Tu îți notezi în el şi… mi‑l dai direct mie. Și‑n felul ăsta, putem fi chiar colegi în ale scrisului, într‑un fel.

Nimic altceva nu se putea compara cu ideea de‑a fi evidențiat de T.A.T.A.

 – Ar fi… cu adevărat minunat! a recunoscut

– Da, chiar ar fi! Excelent!

Totuşi, în timp ce T.A.T.A. continua să‑l privească fix, să‑l studieze cu mare atenție, obişnuita listă de boli oribile i‑a trecut brusc prin minte. Motivul, li se adusese de mult la cunoştință băieților, pentru care aveau loc Inspecțiile.

Vărsaturi. Putregaiuri. Vertijuri.

Asta căuta T.A.T.A.? Și le putea oare dibui în ochii lui J? Sau le putea găsi într‑un jurnal?

– Domnilor! a rostit T.A.T.A., pocnind din degetele învelite în mănuşi.

Un sunet aproape la fel de familiar precum însuşi cuvântul Inspecție, când răzbătea, pe un ton ascuțit, din unica boxă acoperită cu plasă de oțel prinsă în peretele holului.

Collins şi Jeffrey şi‑au scos lupele de la brâu şi au avansat.

T.A.T.A. s‑a retras, însă nu tocmai până la birou. Întorcându‑se cu fața către Inspectori, J l‑a simțit pe T.A.T.A. aproape de el, nemişcat, cu brațele încrucişate la piept şi cu mănuşile de piele ținând strâns mânecile jachetei sale roşii. Și Collins, şi Jeffrey îl priveau pe T.A.T.A. cu aceeaşi expresie pe care J îşi imagina că el însuşi o avea pe chip. Un pic mai mult decât confuzie. Și nu prea departe de teamă.

T.A.T.A. nu mai supraveghease niciodată o Inspecție atât de aproape.

De ce tocmai acum?

„Isterie”, şi‑a răspuns J în gând şi a hotărât că aceasta era ultima oară când se mai gândea la aşa ceva. Nu erau decât crengile care atârnau până jos ale Copacului Misterelor. Lucruri la fel de naturale precum cireşii din Pepinieră. Iar un frate mort ghemuindu‑se în miez de noapte era… era… un gând isteric.

Nu! Nu ascundea nimic, pentru că, pur şi simplu, nu era nimic de ascuns.

– Continuați! a zis T.A.T.A., al cărui glas părea o apă plutind peste umărul lui J.

Apa s‑a transformat într‑un talaz, iar în acel talaz, J şi‑a închipuit că se zărea o siluetă ghemuită în spatele Copacului Misterelor.

– Vreau să fiu sigur că J înțelege că, având în vedere visul urât avut azi‑noapte, el se află în grija Părinților şi că Părinții vor fi mereu aici, ca să aibă grijă de el. Prin intermediul Inspecției.

Inspectorii şi‑au apropiat lupele de trupul gol al lui J.

T.A.T.A. continua să vorbească. Aproape. Prea aproape.

– Vreau să ştii, J, că dacă ceea ce s‑a întâmplat în visul tău se va întâmpla şi în viața reală, oricât de imposibil ar fi un astfel de scenariu, nu trebuie să‑ți faci griji că nu vei găsi drumul înapoi către Turn.

– Ridică! l‑a îndemnat Collins.

J a ridicat ambele brațe, iar Inspectorii şi‑au apropiat lupele de subsuorile lui.

– Dacă ajungi prea departe şi te rătăceşti, J, dragul meu J, a continuat T.A.T.A., atunci Părinții te vor găsi.

Lecturi 229: John Grisham – Ziua răzbunării

Este posibil ca imaginea să conţină: text

John Grisham – Ziua răzbunării (The Reckoning, 2018) 496p., HC, 13×20, Rao, 2019, Colecția Biblioteca Rao, Trad. Gabriel Stoian, 22.5 (45) lei, ISBN 978-606-006-277-6

Nota Goodreads: 3.73 (58598 note)

Descrierea editurii: „Pete Banning este fiul preferat al oraşului Clanton – erou decorat în cel de-Al Doilea Război Mondial, exponent al unei familii importante din zonă, fermier de succes, tată, soţ şi totodată membru de vază al Bisericii Metodiste. El revine acasă din război, în orăşelul său natal din Mississippi, şi îl ucide pe predicatorul metodist al comunităţii aparent fără niciun motiv. După ce este condamnat, confruntându-se cu moartea prin spânzurare, respinge oferta guvernatorului de a-i fi comutată pedeapsa dacă îşi divulgă motivul şi singura sa declaraţie – în
faţa şerifului, a avocaţilor săi, a judecătorului şi a familiei – rămâne „Nu am nimic de spus”. El pare să nu se teamă de moarte şi e gata să ia cu el în mormânt motivul secret al crimei comise. Călătoria incitantă prin care ne însoţeşte John Grisham ne poartă din junglele din Filipine şi tranşeele războiului până în lumea plină de secrete a unui azil de boli mintale şi sălile de tribunal în care avocaţii încearcă disperaţi să îi salveze viaţa lui Pete Banning.”

A trecut ceva timp de la ultimul roman de John Grisham citit de mine („Muntele familiei Gray”, despre care am scris aici). Înainte îi devoram thrillerele juridice, care mai apoi s-au dovedit a nu fi chiar atât de thriller. Acum nu cred că aș mai avea răbdare să citesc cinci sute de pagini de dezbateri, probe, discursuri și frământări ale unor personaje închise între patru pereți, pentru a decide soarta unui acuzat. Cred că și Grisham s-a plictisit de astfel de subiecte, deși firește că n-a abandonat cu totul sălile de judecată și complicatele manevre avocățești care i-au transformat pe practicanții acestei meserii în unii dintre cei mai detestați oameni de pe planetă, pe care ar vrea toată lumea să-i vadă arzând în cazanele cu smoală din iad (mai puțini cei care au fost scoși basma curată de aceștia, bineînțeles). El a trecut la alt nivel, mai complex, mai interesant, în principiu, adaptându-se vremurilor prezente.

Așadar, o poveste de epocă, ce ba se târăște ca melcul, ba o ia ca bolovanul la vale, cert e că sigur rămâi cu sentimente amestecate după terminarea acestui roman cam lunguț chiar și după standardele de scriere ale unuia dintre cei mai reputați romancieri ai Americii. Deși parcă a cam obosit și Grisham. Parcă nu mai izbutește să livreze bestselleruri pe bandă rulantă, deși probabil că The New York Times îi include mereu romanele în topurile sale. Parcă s-a plictisit de proceduri, de termene, de aprozi, de judecători și de martori și s-a decis să abordeze și alt soi de povești.

Cum este cazul cu romanul de față. Suntem în 1947, într-un orășel din Mississippi, Al Doilea Război Mondial s-a încheiat nu demult, segregarea rasială e-n floare și Pete Banning, erou de război și proprietar de câmpuri cultivate cu bumbac pe care negrii muncesc cu înfocare (ar trebui să le spun, oare, persoane de culoare, să nu-i jignesc pe înfocații adepți ai corectitudinii politice de orice fel?), căci unde altundeva ar duce-o ei mai bine ca aici? Erou ca erou, cu doi copii plecați la studii și o soție trimisă la azilul de nebuni aparent fără vreun motiv întemeiat, dar ce-i dă lui dreptul să-l împuște, fără niciun motiv, pe predicatorul metodist al orașului, ziua în amiaza mare, lăsând trei copilași fără tată și o văduvă tânără, fără absolut niciun viitor? Și cum să sfideze Pete Banning pe toată lumea, rostind doar „Nu am nimic de spus” când îl întreabă cineva, oricine, de ce l-a ucis pe bietul om?

Încet, foarte încet, povestea se desface, se amplifică, ia amploare, se ramifică, se dezvoltă, crește, capătă dimensiuni nebănuite, pe care nu mai stau acum să le dezvolt. E de ajuns să mai adaug că verdictul primit de Pete Banning e unul firesc, deși șocant, și că povestea adevărată începe abia din partea a treia. Acolo încep cu adevărat misterele, acolo începem să aflăm detalii, să găsim soluții la enigme, motivații și așa mai departe. Până acolo? Păi, o fermecătoare poveste de război, în care doar dragostea lui Pete față de frumoasa sa soție și față de copii îl ajută să treacă prin cumplitele încercări din timpul foametei, marșurilor nesfârșite, luptelor îngrozitoare și chinurilor oribile suferite după predarea trupelor americane din Indochina în fața trupelor japoneze (cine-a zis că orientalii redefinesc metodele de tortură nu s-a înșelat absolut deloc), și să rămână cu mințile mai mult sau mai puțin întregi (urmările unor astfel de traume au primit, mai târziu, numele de tulburare de stres posttraumatic) și o parte întâi de-a dreptul plictisitoare, cu multe săli de tribunale, proceduri și discursuri, care nu fac decât să exaspereze cititorul din ziua de azi, adept al cititului în metrou sau la semafor.

Merită citită povestea până la urmă? Dacă vă plac romanele de război, partea cu lagărele japoneze este destul de reușită. Grisham rămâne un nume de referință și un povestitor iscusit, mare țesător de intrigi complicate și de personaje memorabile, complexe și credibile totodată. Dacă vă plac romanele procedurale, în cazul acesta, juridice, iarăși vă va plăcea povestea, în ansamblul ei. Dacă vă place ficțiunea istorică, la fel, veți găsi pasaje excelent scrise, descrieri lungi și bine realizate și o documentare minuțioasă. Dacă însă nu vreți să citiți toate astea odată și să vă roadeți unghiile până la penultima pagina, ca să aflați ce l-a făcut pe Pete Banning să o ia razna și să nu se mai gândească la consecințele faptelor sale, care nenorocesc nu doar familia predicatorului, ci creează o adevărată undă de șoc pentru toată lumea, atunci înarmați-vă cu foarte multă răbdare și purcedeți la treabă.

Lecturi 228: Peter Swanson – O minciună perfectă

O minciună perfectă

Peter Swanson – O minciună perfectă (All the Beautiful Lies, 2018) 336p., TPB, 13×20, Litera, 2019, Colecția Buzz Books, Trad. Marius Michal Klimowicz, Red. Florentina Nica, 33.92 (39.9) lei, ISBN: 978-606-33-4195-3

Nota Goodreads: 3.63 (10029 note)

Descrierea editurii: „Harry Ackerson a considerat-o întotdeauna pe mama sa vitregă, Alice, frumoasă și sexy într-un mod „nepământean“. Ea a fost mereu amabilă și atentă, chiar dacă un pic distantă în ultimii ani. Cu câteva zile înainte ca Harry să absolve facultatea, Alice îl sună cu o veste șocantă. Tatăl său este mort, iar poliția crede că s-a sinucis. Distrus, Harry se întoarce în Maine, acasă la tatăl său, și, împreună cu Alice, își propun să afle ce s-a întâmplat. La scurt timp, Harry întâlnește o tânără misterioasă pe nume Grace McGowan. Deși susține că este nou sosită în zonă, Harry bănuiește că Grace i-a cunoscut părinții. Dar Grace nu este singura femeie atrăgătoare interesată de Harry. Senzuala Alice îi face și ea avansuri. Harry este tot mai vrăjit de cele două femei, însă cu cât se apropie mai mult de ele, cu atât se simte mai izolat și mai dezorientat, temându-se că atât Grace, cât și Alice ascund secrete periculoase – chiar mortale – și că nici una nu spune adevărul.”

Nefiind la primul roman scris de Peter Swanson (după ce am citit acum vreo patru ani al doilea său roman, „Cei care merită să moară”, despre care am scris pe Bookblog), cam știam la ce să mă aștept când am început să citesc acest nou roman al autorului american: intrigă alambicată, cel puțin două planuri narative, de preferat unul în prezent, unul în trecut, personaje cu grave probleme mentale și o rezolvare a cazului/cazurilor făcută nu neapărat de poliție, ci de… oameni obișnuiți, și un final cel puțin surprinzător. Dar satisfăcător pentru cititorul cel rău din fiecare.

Așteptări confirmate din plin, desigur. Tânărul Harry este chemat de urgență acasă de la facultate, căci i-a murit tatăl. Aparent un banal accident, în urma căruia Harry rămâne orfan de ambii părinți (mama sa naturală murise cu mai mulți ani înainte, de cancer) și o văduvă destul de tânără și extrem de atrăgătoare, Alice pe numele ei, îndurerată nevoie mare și extrem de dornică să afle cum a fost posibil ca un om care cunoștea atât de bine poteca aceea a reușit să alunece de pe ea și să se prăbușească drept pe stâncile de care se izbea, furios, Oceanul Atlantic. Suntem într-un orășel de coastă din statul american Maine, iar peisajul este mirific. Stând la munte, îmi place enorm muntele și am zis că nu m-aș muta niciodată la mare, m-aș mulțumi doar cu o scurtă vacanță, vara.

Însă felul în care autorul reușește să descrie acest orășel de coastă, cu casele, localurile și plajele sale, te îndeamnă pur și simplu să-l vizitezi. Dar să continuăm cu povestea. Încurcată și tenebroasă, bineînțeles. Cum a murit tatăl lui Harry, bibliofil celebru și deținător al unui magazin de cărți (nu i-aș spune librărie, ci, mai degrabă, anticariat) extrem de bine aprovizionat, o afacere destul de bunicică, de altfel, în pofida faptului că nu se află într-un oraș chiar mare? Dar ne aflăm în țara cu cea mai mare piață de carte din lume și acolo lumea mai cumpără și cărți, nu le consideră doar un lux sau un moft. Așadar, Harry începe să pună întrebări în stânga și-n dreapta, dar se pare că nimeni nu știe ce s-a întâmplat și poliția consideră că moartea tatălui lui Harry a fost un accident. Lucru susținut inclusiv de bătrânul care reprezenta sprijinul numărul unu al afacerii cu cărți a tatălui lui Harry.

Mergem câțiva ani înapoi și începem să aflăm detalii din îngrozitorul trecut al lui Alice, mama vitregă a lui Harry. Spun îngrozitor căci ea se dovedește un fel de Lolita modernă, o adevărată dovadă că otrava din sufletul oamenilor are darul de-a infecta, de-a corupe, de-a distruge tot ce atinge. Cine-a creat vampirul sigur a dat peste o creatură de genul lui Jake, tatăl vitreg al lui Alice. Iar Alice… ei bine, în ce se transformă cei mușcați de un vampir? Vorbesc la modul figurat, desigur, monstrul modern, pedofilul, perversul suprem poate fi unchiul cel amabil, vecinul cel săritor sau profesorul de literatură care îi împrumută elevei preferate o carte și apoi o scoate la o înghețată pe plajă (nu mai îmi vine în minte pe moment cartea în care am întâlnit această situație, deși n-am citit-o de foarte mult timp).

Și uite așa aflăm motivele care-i împing pe oameni să comită fapte abominabile, fără ca măcar să-și găsească vreo vină pentru ele. Suspansul crește de la o pagină la alta, povestea se desface, se complică, personajele afișează noi și noi fațete, începând, încet-încet, să-și dea arama pe față. Toate mint, unele pe față, altele prin omisiune, toate încearcă să manipuleze, să pozeze în victime, toate vor să obțină ce? Nu știu exact ce. Compătimire, milă, laude, iubire necondiționată, să iasă cu fața curată, să scape din încurcături, să fugă de responsabilități, ceva de genul ăsta.

Mi-a plăcut de Alice. Sincer. Nu și de Harry. El parcă n-are deloc coloană vertebrală, e prea credul, se lasă prea ușor dus de nas. Alice, în schimb, e un adevărat model de duplicitate, de manipulatoare cu toate temele făcute, de femeie care știe ce vrea și nu se sfiește să calce, la propriu, pe cadavre pentru a-și atinge scopurile. În rest, victimele cad atât de ușor în plasă, că nici n-ai crede că au creier în țestele alea ale lor. Un peisaj fermecător, un orășel pitoresc, o intrigă alambicată, personaje detestabile, monștri cu chip de om și un scriitor care știe să țină cititorul în suspans, dar care, uneori, pare că nu știe încotro să dirijeze acțiunea ca să împace totul. Oricum, finalul mi-a mai șters din gustul amar lăsat de faptele oribile ale unor oameni la fel de oribili.

Semnal editorial 133 + Fragment în avanpremieră: Peter Swanson – Fata cu un ceas în loc de inimă

Într-o seară obișnuită de vineri, la barul său preferat din Boston, George Foss zărește o femeie frumoasă și își dă seama imediat că este fosta lui iubită din studenție, dispărută cu douăzeci de ani în urmă. Este momentul în care existența confortabilă și previzibilă a lui George capătă o turnură neașteptată.

Liana Decter este prima dragoste a lui George și cea pe care nu a reușit niciodată să o dea uitării. Dar, mai mult decât atât, este o femeie enigmatică și primejdioasă, o posibilă criminală căutată de poliție. Iar acum s-a întors și are nevoie de ajutorul lui. Liana este urmărită de indivizi periculoși, care cred că a furat niște bani și vor face tot ceea ce este necesar pentru a-i recupera.

George știe că Liana este genul de femeie de care ar trebui să te ții departe. Dar nu o poate refuza – nu a putut niciodată – și ia o decizie care îl va arunca într-o avalanșă de minciuni, secrete, trădări și crime, din care nu e sigur că va scăpa cu viață.

Un roman îndrăzneț și magistral scris, presărat cu indicii neașteptate și cu răsturnări de situație subtile, Fata cu un ceas în loc de inimă este un thriller captivant, în care acțiunea nu trenează nici o clipă, iar suspansul te ține în priză până la finalul electrizant.

 

O cursă halucinantă, plină de momente delicioase și perverse, de mister și violență, de înșelăciune și trădare. New York Journal of Books

 

„Ritmul este rapid, iar acțiunea, plină de răsturnări de situație, pare scrisă special pentru a fi ecranizată… Un roman polițist alert și promițător.“ Kirkus Reviews

 

O adevărată explozie de senzații de la un capăt la altul.“ Dennis Lehane

 

Îți taie respirația… Excepțional scrisă și plină de surprize. Daily Mail

Data apariției: Mar 2020
Tip copertă: Broșată
Format: 130×200
Nr. pagini: 304
ISBN: 978-606-33-4875-4
Colectie: Buzz Books
Traducător: Marius Michal Klimowicz
Fragment în avanpremieră

Fata cu un ceas în loc de inimă

Traducere din limba engleză și note

MARIUS MICHAL KLIMOWICZ

1

La cinci minute după ora cinci, într-o după-amiază de vineri, George Foss se duse direct de la biroul său la Jack Crow’s Tavern, prin aerul lipicios al valului de căldură din Boston. Își petrecuse ultimele trei ore de lucru revizuind cu meticulozitate contractul unui ilustrator, apoi holbându-se apatic pe fereastră la cerul de un albastru tulbure al orașului. Îi displăcea vara târzie, așa cum altor locuitori ai orașului Boston le displăceau lungile ierni din New England. Copacii osteniți, parcurile care se îngălbeneau și nopțile lungi și umede: toate aceste lucruri îl făceau să tânjească după vremea răcoroasă a toamnei, după un aer respirabil, care nu îi făcea hainele să i se lipească de piele și oasele să i se simtă obosite. 

Parcurse distanța de șase străzi până la Jack Crow’s cât de lent putu, sperând să nu ajungă cu cămașa udă de transpirație. Mașinile goneau de-a lungul străzilor înguste din Back Bay, încercând să scape de duhoarea orașului. Majoritatea rezidenților acestui anumit cartier plănuiau să își bea primele băuturi ale după-amiezii în baruri din Wellfleet, Edgartown, Kennebunkport sau din oricare alt oraș de pe malul mării, situat la o distanță rezonabilă cu mașina. George se mulțumea să meargă la Jack Crow’s, unde băuturile erau mediocre, dar unde aerul condiționat, monitorizat de un expat franco-canadian, era ținut constant la temperaturi frigorifice.

Și era și destul de bucuros să se ducă să se vadă cu Irene. Trecuseră mai bine de două săptămâni de când se văzuse cu ea la o petrecere simandicoasă, dată de un prieten comun. Abia dacă își vorbiseră, și când George plecase primul, ea îi aruncase o privire de pretinsă supărare. Se întreba dacă nu cumva relația lor cu intermitențe intrase din nou într-una din etapele ei periodice de criză. George o știa pe Irene de cincisprezece ani. O cunoscuse la revista la care el încă lucra. Ea fusese redactor-șef adjunct, iar el era la departamentul de contabilitate. Să devină un contabil la o revistă literară cunoscută păruse postul perfect pentru cineva cu o înclinație pentru literatură, dar fără pic de talent literar. George era acum administratorul acestei corăbii care se scufunda, în timp ce Irene avansase constant în carieră până când ajunsese să facă parte din departamentul online, aflat în continuă dezvoltare, al revistei Globe.

Fuseseră un cuplu perfect vreme de doi ani. Dar acei doi ani fuseseră urmați de alți treisprezece, de beneficii tot mai mici, de acuzații, de infidelități ocazionale și un set de așteptări tot mai scăzute. Și chiar dacă renunțaseră cu mult timp în urmă la ideea că ar fi un cuplu normal, cu un destin normal, se întâlneau încă la barul lor preferat, își spuneau încă totul unul altuia, se mai culcau din când în când împreună și, contrar așteptărilor, deveniseră cei mai buni prieteni. În ciuda acestor lucruri, exista o nevoie periodică de a-și clarifica statutul, de a avea o conversație. George nu se simțea în stare de așa ceva în această seară. Nu avea nici o legătură cu Irene; într-un anumit fel, sentimentele lui pentru ea nu se schimbaseră de aproape un deceniu. Avea mai mult de-a face cu felul în care percepea el viața, în general. Apropiindu-se de patruzeci de ani, George se simțea de parcă lumea lui fusese, încetul cu încetul, secătuită de toate culorile ei. Trecuse de vârsta aceea când se mai putea aștepta în mod rezonabil să se îndrăgostească nebunește de cineva și să își întemeieze o familie, să ia lumea cu asalt sau să facă ceva surprinzător, care să îl scoată din existența lui cotidiană. Nu ar fi dat glas acestor sentimente în fața nimănui – până la urmă avea un loc de muncă stabil, locuia în frumosul oraș Boston și încă nu chelea –, dar își petrecea majoritatea zilelor într-o ceață a dezinteresului. Și chiar dacă încă nu se oprea în fața caselor de pompe funebre, se simțea ca și cum, de ani întregi, nimic nu mai reușise să-i stârnească vreo dorință. Nu îl interesau prieteniile noi sau relațiile noi. La serviciu, îi crescuse salariul, dar entuziasmul pentru munca pe care o făcea se diminuase. În anii trecuți avea un sentiment de mândrie și împlinire la publicarea fiecărei ediții lunare. Zilele astea, abia dacă mai citea vreun articol.

În timp ce se apropia de cârciumă, George se întreba în ce dispoziție o să fie Irene în seara asta. Era sigur că o să îi vorbească despre redactorul divorțat de la biroul ei, care o invitase de mai multe ori în oraș, în decursul acelei veri. Dacă până la urmă accepta și dacă relația lor devenea serioasă și George avea să fie în cele din urmă aruncat la marginea drumului? Încercă să își dea seama ce ar simți, dar, în schimb, se surprinse întrebându-se ce ar face cu tot timpul acela suplimentar. Cum l-ar umple? Și cu cine l-ar umple?

George intră pe ușile din sticlă jivrată ale barului Jack Crow’s și se duse direct la separeul lui obișnuit. Mai târziu avea să-și dea seama că probabil a trecut chiar pe lângă Liana Decter, care era așezată în colțul barului. În alte după-amiezi, unele mai răcoroase sau unele în care George era mai puțin descurajat în privința rostului său pe lume, poate că ar fi trecut în revistă cei câțiva mușterii care se aflau în crâșma lui locală, într-o seară de vineri. S-ar putea chiar să fi existat o perioadă când, dacă ar fi zărit o femeie voluptuoasă și cu tenul palid, stând singură, George ar fi tresărit la gândul că ar putea fi Liana. Timp de douăzeci de ani, ideea de a o vedea din nou îl umpluse deopotrivă de speranță și de teamă. Zărise variante ale ei prin toată lumea: părul ei la o însoțitoare de bord, desăvârșirea copleșitoare a corpului ei pe o plajă din Cape, vocea ei la un program nocturn de jazz. Ba chiar petrecuse șase luni convins fiind că Liana devenise o actriță de filme porno pe nume Jean Harlot. Mersese atât de departe încât încercase să afle identitatea adevărată a actriței. Carli Swenson, fiica unui preot din North Dakota. 

George se făcu comod în separeul lui, comandă la Trudy, ospătărița, un cocktail Old-fashioned și scoase din geanta lui ponosită ediția din ziua aceea a revistei Globe. Își păstrase integrama pentru această ocazie. Irene venea să se întâlnească cu el, dar abia la șase. Sorbi din băutură și rezolvă integrama, apoi trecu fără tragere de inimă la sudoku și chiar și la anagrame, înainte să audă pașii familiari ai lui Irene în spatele lui. 

– Hai să facem schimb, te rog, zise ea în loc de salut, referindu-se la locurile lor. 

Jack Crow’s avea un singur televizor, lucru rar într-un bar din Boston, și Irene, care îl întrecea pe George în loialitatea și pasiunea ei pentru Red Sox, voia locul de unde se vedea mai bine.

George ieși din separeu, o pupă pe Irene în colțul gurii (mirosea a cremă Clinique și a bomboane mentolate) și se reașeză pe cealaltă parte, unde avea vedere spre barul de stejar și ferestrele înalte, din podea până-n tavan. Era încă lumină afară, o felie roz de soare ițindu-se pe deasupra clădirilor din cărămidă de peste drum. Lumina care năvălea pe geam îl făcu pe George să o observe deodată pe femeia care stătea singură în colțul barului. Avea în față un pahar de vin roșu și citea un roman, iar George simți că i se strânge stomacul la gândul că arată ca Liana. Exact ca Liana. Dar asta era o senzație pe care o mai avusese de multe ori înainte. 

 

Semnal editorial 132: Noutățile lunii Martie de la Editura RAO

Assegai,

WILBUR SMITH

Premiatul autor Wilbur Smith ne surprinde din nou cu un spectaculos şi hipnotizant roman de aventuri, o poveste despre curaj, pericol, pasiune şi suspans, care recreează cu acurateţe şi măiestrie o epocă rareori evocată.

Saga familiei Courtney continuă în acest al treisprezecelea roman, incluzându-l încă pe deja celebrul  Penrod Ballantyne, personaj crucial nu doar din punct de vedere al intrigii, ci şi din perspectiva relaţiei cu personajul principal, Leon Courtney. În Assegai, Penrod Ballantyne este nu numai un general iscusit în armata regelui din Africa de Est britanică, ci şi un spion talentat şi manipulator, exercitându-şi controlul asupra agenţilor săi cu o mare pricepere.

Cei uitați,

DAVID BALDACCI

Baldacci ne prezintă un al doilea episod cu noi acțiuni ale personajul John Puller, cel care dă și numele seriei din care face parte volumul. Agentul special din Comandamentului Armatei S.U.A. acționează într-un caz complicat cu legături personale. Este unul dintre cei mai buni soldați pentru soluționarea unor cazuri deosebit de spinoase, dar de această dată va trebui să se confrunte cu o anchetă care privește moartea unei rude. Mătușa lui Puller moare în Paradise, un oraș poștal din Florida, plin de turiști și de localnici în vârstă. Poliția locală a clasificat cazul ca un accident, însă mătușa îi scrisese tatălui lui John cu puțin timp înainte de a muri, mărturisind că în Paradise nu era totul liniștit și plăcut și că orașul ascundea mai multe secrete.

Cerere de prietenie,

LAURA MARSHALL

Maria Weston lipsește de peste 25 de ani. A fost văzută ultima dată în noaptea unei petreceri de absolvire a școlii și lumea crede că e moartă. Mai ales Louise, care și-a trăit viața de adult cu un secret teribil.

Când Louise Williams primește un mesaj de la cineva dispărut de mult, inima ei aproape se oprește.

În timp ce mesajele Mariei escaladează, Louise încearcă să se reconecteze cu vechii prieteni pe care a încercat odată să-i impresioneze. Încercând să pună cap la cap exact ce s-a întâmplat în acea noapte, curând descoperă că sunt multe lucruri pe care nu le știa. Singura certitudine este că Maria Weston a dispărut în acea noapte.

Chemarea focului,

ADRIENNE CELT

 

 

Chemarea focului spune povestea seducătoare a unui triunghi de dragoste periculos, inspirat de infama căsătorie a lui Nabokov. Autoarea construiește cu atenție firul acțiunii, inserând note de jurnal, scrisori și articole din ziare. Narațiunea este dominată de jurnalul lui Zoya, o tânără refugiată din  Uniunea Sovietică, ce se găsește în peisajul bizar al unui internat de elită al fetelor din New Jersey. După ce și-a pierdut familia și casa, Zoya se luptă cu răutatea colegilor și cu paranoia despre spionii ruși.

Destinul unei vrăjitoare,

NICHOLAS BOWLING

Este anul 1577. După  ce mama sa este arsă pe rug, pentru vrăjitorie, Alice se hotărăște să fugă în Londra. Aici își dă seama că vânătorii de vrăjitoare nu sunt singurii de care ar trebui să se ferească. Forțe politice extrem de puternice sunt, de asemenea, pe urmele ei în încercarea de a o atrage în disputa dintre Regina Elisabeta I și Mary, Regina Scoției. În timp ce Alice se chinuie să–și înțeleagă puterile pe care tocmai și le-a descoperit, este atrasă într-un hățiș de secrete, minciuni și magie neagră, care vor schimba, laolaltă, soarta Angliei.

Sora vitregă,

JENNIFER DONNELLY

Isabelle e o fată care trăiește în orașul St. Michele, în Franța. Ea are toate motivele să fie fericită. Este pe cale să câștige inima prințului mult dorit, doar că… Isabelle nu este fata frumoasă de care acesta s-a îndrăgostit atunci când a fost găsit pantoful de cristal; Isabell este sora cea vitregă și urâtă, care și-a tăiat degetele de la picioare, pentru ca sa se potrivească în pantoful Cenușăresei. Dar, pantoful s-a îmbibat de sânge și i-a trădat identitatea. Atunci când prințul descoperă decepția Isabellei, ea este îndepărtată și este umilită de soartă. Dar aceasta nu îi oferă mai puțin decât ceea ce, până la urmă, ea… merită.