Semnal editorial 165: Noutăți de la editura Rao (IV) – Grisham, Marquez, Stridsberg

Volumul se inspiră dintr-o problemă acută a vieții reale, și anume exploatarea persoanelor tinere. De altfel, autorul dezvoltă ideea unei investigații realizate și publicate într-un ziar. O firmă de avocatură rău intenționată profită de inocența și nevoile financiare ale studenților pentru a-i constrânge la datorii economice imposibil de returnat. Revelația studenților care își dau seama că justiția este atacată de persoane influente încă din timpul studenției devine o realitate asupra căreia suntem datori cu toții să ne întrebăm.

Grisham scrie o poveste palpitantă despre lumea academică a Dreptului și sistemele financiare, un cuplu ce riscă să afecteze orice societate și pentru care este nevoie de eroi care să îl înfrângă. Mark, Todd și Zola au optat pentru Facultatea de Drept din dorinţa de a schimba lumea și de a o transforma într-un loc mai bun. Dar ajunși în anul al III-lea de studiu, cei trei își dau seama că au fost înșelați. Prieteni apropiați, ei au împrumutat sume mari de bani pentru a-și permite să urmeze o facultate de mâna a treia, într-atât de mediocră, încât absolvenții săi trec rareori examenul de intrare în barou, fiind lipsiţi de orice șansă de a obţine un loc de muncă avantajos. Însă când află că școala lor face parte dintr-un lanț manevrat din umbră de un manager de fonduri din New York, care deține, totodată, și o bancă specializată în împrumuturi pentru studenți, cei trei știu că au fost prinși într-o mare capcană. Rezultatul este un thriller alert și palpitant, abundând de întorsături de situație. Grisham excelează, tratând cu un simţ al umorului aproape diabolic etica uneori discutabilă a lumii Dreptului și a băncilor.

Aceasta antologie isi propune sa fie cea mai reprezentativa dovada a imbinarii dintre jurnalism si literatura care a marcat intreaga cariera de reporter a lui Gabriel Garcia Marquez. Pe parcursul mai multor decenii, aceasta calatorie prin cincizeci de texte arata cum jurnalismul, „cea mai frumoasa profesie din lume”, constituie centrul activitatii castigatorului columbian al Premiului Nobel pentru literatura.

„Mai presus de orice, sunt jurnalist. Toata viata am fost jurnalist. Cartile mele sunt carti de jurnalist, chiar daca nu se prea vede”. Gabriel Garcia Marquez

Atunci când Jimmie Darling este admis la spitalul psihiatric Beckomberga din afara orașului Stockholm, fiica lui – Jackie – începe să petreacă tot mai mult timp acolo. În vreme ce mama acesteia își petrece vacanță la Marea Neagră, spitalul devine întreaga ei lume. Medicul responsabil este Edvard Winterson. Acesta insistă asupra faptului că nu există motive pentru a nu îi lua la plimbare pe pacienții săi, în afara spitalului, pentru a petrece o noapte prin oraș: „o noapte în afara zidurilor spitalului vă va face om din nou” este deviza lui. La spital, Jackie o întâlnește, de asemenea, pe Inger Vogel, o „asistentă angelică în saboți”, care pare să locuiască într-o zonă crepusculară între ordine și devastare, și pe Vogel – un pacient care îi ispitește atât pe Jimmie, cât și pe doctorul Winterson, cu mărgelele ei, cu arcul și cu obsesiile despre libertate și moarte.
În romanul Sarei Stridsberg, acest spital psihiatric, cu poveștile și misterele sale, amplasat într-un parc minunat, aproape de un lac, va căpăta dimensiuni aproape mitice și roluri extrem de antagonice – acela de înger răzbunător, dar și pe cel de mântuitor al sufletelor pierdute…

Semnal editorial 162: Noutăți în colecția Clasici Contemporani Litera – Jean-Paul Dubois, Rachel Cusk, Otessa Moshfegh, Fernando Aramburu, Santiago H. Amigorena

Fiecare cu povestea lui

Paul Hansen execută o pedeapsă de doi ani într-o închisoare din Montréal, unde împarte o celulă cu Patrick Horton, un Hell’s Angel încarcerat pentru crimă.

Înapoi în timp: Hansen este superintendent la L’Excelsior, un imobil în care își desfășoară talentele de portar, infirmier, grădinar, factotum și – mai mult decât atât – confesor și consolator al celor aflați în suferință. Când nu este ocupat să-i ajute pe rezidenții din L’Excelsior sau să întrețină clădirea, se alătură Winonei, partenera sa care, la manșa avionului ei, îl poartă în înaltul cerului, deasupra norilor. Dar în curând totul se schimbă. Un nou administrator este ales la L’Excelsior, iar conflictele încep să apară. Și inevitabilul se întâmplă.

O biserică invadată de nisipuri, o mină de azbest, meandrele unui fluviu de culoare argintie, valurile sonore ale unei orgi alcătuiesc diferitele peisaje în care are loc acest roman.

Fiecare cu povestea lui este una dintre cele mai frumoase cărți ale lui Jean-Paul Dubois. Descoperim un scriitor animat de simțul acut al fraternității și de un sentiment de revoltă la adresa oricăror forme de nedreptate.

„Fiecare cu povestea lui este un roman melancolic și luminos. Toate elementele care dezvăluie viziunea asupra lumii a lui Jean-Paul Dubois se regăsesc în carte: familia, orașul Toulouse, Canada, natura, melancolia, zeflemeaua și umorul său irezistibil.“ Le Figaro

Dubois are umanitatea adânc înrădăcinată în suflet, dar nu-și face nici o iluzie. […] Tocmai de aceea cocktailul său de umor, inteligență și emoție, servit cu o eleganță fals dezinvoltă, este încă o dată atât de reușit.“ BibliObs

Cel mai nou roman al lui Jean-Paul Dubois, plin de o tandră disperare, ne lasă o dulce impresie de farmec irezistibil.“ Culturebox

Data apariției: Jun 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 127×197

Nr. pagini: 256

ISBN: 978-606-33-5785-5

Colectie: Clasici Litera

Traducător(i): Andreea Năstase

Excelență

Într-un avion, o femeie ascultă povestea vieții străinului aflat pe scaunul de lângă ea. Acesta îi istorisește lucruri legate de munca și căsnicia sa, îi relatează noaptea înfricoșătoare pe care tocmai a petrecut-o îngropând câinele familiei.

Femeia este Faye, o scriitoare aflată în drum spre Europa pentru a promova cartea pe care tocmai a publicat-o. Odată ajunsă la destinație, conversațiile pe care le poartă cu oamenii pe care îi întâlnește – despre artă și politică, despre familie și dragoste, despre tristețe și bucurie, despre dreptate și nedreptate – includ cele mai profunde întrebări pe care și le pun ființele umane. Aceste conversații, ultima dintre ele cu fiul ei, conduc la un punct culminant dramatic și impresionant.

Excelență, ultima parte a trilogiei care mai cuprinde volumele Schiță și Tranziție, este un roman de o forță copleșitoare, una dintre marile realizări ale prozei contemporane.

„Odată cu lansarea volumului Excelență, aceste trei romane pot fi acum apreciate – și vor fi cu siguranță – ca făcând parte din capodoperele literare ale vremii noastre.“ Washington Post

„Cutremurătoare într-un mod discret și uluitoare din punct de vedere intelectual… Scriitura lui Cusk este cristalină și precisă… Aceste romane sunt printre cele mai importante scrise în acest secol.“ The Globe and Mail

„Un final triumfător pentru o trilogie ambițioasă și neconvențională consolidează poziția lui Cusk ca unul dintre cei mai originali scriitori de ficțiune din zilele noastre.“ Toronto Star

„Excelență atinge un fel de perfecțiune formală. Rareori un singur cuvânt al prozei sale excepționale pare nelalocul lui… Cusk a triumfat în finalizarea acestei trilogii magistrale.“ Slate

Data apariției: Jun 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 127×197

Nr. pagini: 240

ISBN: 978-606-33-5829-6

Colectie: Clasici Litera

Traducător(i): Adriana Bădescu

Un an de odihnă și relaxare

Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?

Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.

„Într-o proză precisă, seacă, lipsită de podoabe, care amintește de structura ritmică a lui Joan Didion și de candoarea lucidă a lui Mary Gaitskill, Moshfegh prezintă viața interioară fără noimă a unei eroine narcisiste, care în același timp se urăște pe sine și e ostentativă… Un an de odihnă și relaxare e o comedie neagră urbană convingătoare, o satiră pătrunzătoare, plămădită din pasaje de o sobrietate morbidă, ca un fel de amestec pervers dintre Totul despre sex și Recviem pentru un vis. Joyce Carol Oates, The New York Review of Books

„Un triumf straniu și înviorător… Moshfegh scrie cu o inteligență singulară și cu o claritate care, luată de una singură, ar fi mai mult decât îndeajuns. Însă forța cumulată a narațiunii ei este o adevărată revelație: tristă, amuzantă, uluitoare și de neuitat.“ Entertainment Weekly

Data apariției: Jun 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 127×197

Nr. pagini: 304

ISBN: 978-606-33-5719-0

Colectie: Clasici Litera

Traducător(i): Călin-Andrei Popa

Patria

În ziua în care ETA anunță încetarea acțiunilor armate, Bittori se duce la mormântul soțului ei, Txato, asasinat de teroriștii basci, ca să-i spună că se va întoarce definitiv acasă, în sat. Dar va putea ea să conviețuiască din nou cu cei care, departe de a-și asuma vreo vină, culpabilizează și resping familia victimei? Va afla vreodată cu certitudine cine a fost cel care i-a ucis soțul? Prezența lui Bittori are un efect răscolitor asupra celor din sat și mai ales asupra lui Miren, prietena ei de o viață, al cărei fiu, Joxe Mari, este închis pentru terorism și acuzat de fapte care alimentează cele mai negre gânduri ale lui Bittori.

Structurat în secțiuni scurte care pun lumina, pe rând, asupra fiecăruia dintre numeroasele personaje, a căror evoluție este urmărită pe parcursul a mai mult de două decenii, romanul Patria dezvăluie cu o tehnică strălucită dilemele morale cu care se con fruntă cele două familii. Atingând doar în măsura strict necesară contextul istoric al faptelor, Aramburu se concentrează mai ales pe complexitatea psihologică a personajelor.

Aclamat pe plan internațional, romanul lui Fernando Aramburu evocă istoricul nesoluționat al violențelor terorismului basc tran spus într-o relatare fictivă a unor fapte care au distrus vieți, lansând astfel o dezbatere asupra adevărului istoric și asupra reconcilierii.

„Complex și provocator… etalând o dinamică sofisticată, asemenea unei maree, care, cu fiecare flux și reflux, lasă noi indicii în nisip.“ The Washington Post

„Un roman plin de forță care își revendică rolul de relatare ficțională definitivă asupra tulburărilor din Țara Bascilor… Aramburu țese cu măiestrie poveștile în capitole scurte, percutante, care îl poartă pe cititor înainte și înapoi, în timp.“ The Economist

„O operă literară memorabilă, profund umană.“ Kirkus Reviews

Data apariției: May 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 127×197

Nr. pagini: 720

ISBN: 978-606-33-5640-7

Colectie: Clasici Litera

Traducător(i): Marin Mălaicu-Hondrari

Ghetoul interior

În Ghetoul interior, Santiago H. Amigorena îndrăznește să-și arunce personajul, pe Vicente Rosenberg, în vârtejul unei introspecții dureroase, violente pe alocuri, în căutarea unei justificări pentru ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea: oroarea supremă a secolului XX, Holocaustul.

Oscilând între normalitate și depresie adâncă, strivit între două lumi, cea interioară și cea exterioară, cea a vinovăției și cea a inocenței, între Bătrânul Continent și Lumea Nouă, eroul se refugiază într-o tăcere aparent fără întoarcere. Efortul de raționalizare îl conduce la chestionarea propriei identități, astfel că, obosit să fie polonez, Vicente se detestă pentru a fi visat să devină german și ajunge să-și urască identitatea evreiască. Numai iubirea, celălalt mare mister, reversul fecund al violenței și barbariei sterile, îl poate elibera de el însuși.

Cartea, cu puternice tușe autobiografice, se citește dintr-o răsuflare. Forța evocativă a autorului, stilul său direct, ce nu ocultează însă reflecția asupra condiției umane, captivează încă de la primul paragraf. Dincolo de lectură, cititorului i se propune o experiență formatoare și transformatoare.

„Santiago H. Amigorena dezvăluie în Ghetoul interior o dramă familială cumplită, așterne cuvinte simple și noi peste traumatismul colectiv, leagă intimul de universal. Este o carte bulversantă, trebuie s-o spunem… și s-o citim!“ Héléna Villovitch, Elle

„Santiago H. Amigorena își dezleagă astăzi bunicul de jurământul de tăcere și ne îngăduie să auzim vocea, atât de disperată și de demnă, a străbunicii sale. Mai mult, le reunește în această carte cu accente de kadiș, pe care le-o încredințează copiilor săi astfel încât aceștia să știe de unde vin și cu cine seamănă.“ Jérôme Garcin, L’Obs

Data apariției: May 2020

Tip copertă: Broșată

Format: 127×197

Nr. pagini: 192

ISBN: 978-606-33-5638-4

Colectie: Clasici Litera

Traducător(i): Andreea Năstase

Semnal editorial 161 + Fragment în avanpremieră: Bernard Minier – Cercul

Al doilea volum din seria Martin Servaz

Premiul Dora-Suarez 2013

Bernard Minier zguduie lumea romanului polițist.” – Le Monde

„Un roman care îți va face inima să bată de spaimă.” – Elle

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, comandantul Martin Servaz primește un telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă.
Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, comandantul Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

„Cel de-al doilea roman al lui Minier, Cercul, îi confirmă statutul de vedetă a noului val francez de literatură crime. O lectură tulburătoare!” – The Times

Cercul are personaje puternice și dialoguri autentice, învăluite într-o atmosferă întunecată și apăsătoare, care îl va cuprinde în scurtă vreme și pe cititor.” – Le Parisien

„Noul roman al lui Minier confirmă din plin extraordinarul său talent.” – Le Figaro Littéraire

„Cel puțin la fel de bun ca Înghețat.” – Daily Mail

FRAGMENT

Flăcările electrice ale fulgerelor iluminau, prin lucarne, treptele scârțâitoare sub pașii lor. Lumina lanternelor le sculpta fețele de dedesubt, iar lui Espérandieu i se părea că ochii șefului său străluceau ca două pietricele negre în timp ce căuta, cu nasul în jos, urme de pași pe scară. Urca pășind cât mai aproape de plinte, cu picioarele depărtate, ca un rugbist All Black în timpul ritualului haka. 

— Să sperăm că și domnul procuror a făcut la fel, zise el. 

Cineva lăsase o lampă cu gaz pe ultimul palier. Aceasta arunca raze nehotărâte în jurul ei. Și asupra singurei uși. 

Casa continua să geamă sub asaltul furtunii. Servaz se opri în prag. Își consultă ceasul. 11:10. Un fulger deosebit de intens lumină fereastra sălii de baie și li se imprimă pe retine în momentul în care intrară. Urmă un tunet asurzitor. Mai făcură un pas și măturară mansarda cu pensula lanternelor lor. Trebuiau să se miște rapid. Tehnicienii specializați în cercetarea locului crimei urmau să ajungă în curând, dar pentru moment erau singuri. Camera de la mansardă era învăluită în beznă. Cu excepția spectacolului pirotehnic din spatele ferestrei… și a căzii, un pătrat de luminozitate albastru deschis în mijlocul întunericului, spre spate. 

La fel ca o piscină… iluminată din interior… 

Servaz își simți pulsul bătându-i în gât. Își plimbă atent fasciculul lanternei pe sol. Apoi își propuse să se apropie de cadă lipindu-se de pereți. Nu era deloc ușor: flacoane și lumânări peste tot, corpuri de mobilier joase și chiuvete, un suport de prosoape, o oglindă. O perdea dublă mărginea cada. Era dată la o parte și Servaz putea distinge acum oglindirea apei pe pereții căzii. Și o umbră. 

Era ceva pe fund… Ceva sau, mai degrabă, cineva. 

Cada era un model vechi, din fontă albă, pe patru picioare. Măsura aproape doi metri și era adâncă — atât de adâncă, încât Servaz trebui să parcurgă și ultimul metru care îl despărțea de aceasta pentru a-i vedea fundul. 

Mai făcu un pas. Își stăpâni impulsul de a da înapoi. 

Ea era acolo — și îl privea cu ochii ei albaștri, larg deschiși, ca și cum l-ar fi așteptat. Și gura îi era deschisă, de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva. Dar bineînțeles că era imposibil, pentru că acea privire era moartă. Nu mai avea nimic viu în ea. 

Bécker și Castaing avuseseră dreptate: nici măcar Servaz nu văzuse prea des un spectacol atât de greu de suportat. Poate cu excepția acelui cal decapitat de la munte… Dar, spre deosebire de ei, Servaz știa cum să-și gestioneze emoțiile. Claire Diemar fusese legată cu o sfoară de o lungime absolut incredibilă, care i se răsucea de nenumărate ori în jurul pieptului, gambelor, gleznelor, gâtului și brațelor, îi trecea pe la subsuori și printre coapse și îi strivea pieptul, formând o cantitate considerabilă de dus-întorsuri și de noduri grosolane, cu sfoara aspră mușcând profund din piele de fiecare dată. Espérandieu înaintă și el, și privi pe după umărul șefului său. Un cuvânt îi veni imediat în minte: bondage

Legăturile și nodurile erau pe alocuri atât de numeroase, atât de complexe și de strânse, încât Servaz se gândi că legistului îi va lua ore pentru a le tăia și apoi a le examina, odată ajunse la laborator. Nu văzuse niciodată o așa încâlceală. Probabil că durase mai puțin să o înfășoare în halul ăsta: cel care o făcuse acționase brutal, înainte să o lungească în cadă și să deschidă robinetul. 

Nu-l închisese bine, pentru că încă picura. 

Un zgomot sâcâitor în camera tăcută, de fiecare dată când o picătură atingea suprafața apei. 

Poate că o lovise înainte. Lui Servaz i-ar fi plăcut să poată băga o mână în cadă, să scoată căpățâna din apă și să ridice craniul, astfel încât să poată palpa occipitalul și parietalul — două dintre cele opt oase plate care formează cutia craniană — prin părul lung și brunet. 

Dar nu făcu nimic. Era treaba legistului. 

Lumina lanternei sale ricoșă pe apă. O stinse și mai rămase cu o singură sursă de lumină. Apa era parcă plină de paiete… 

Servaz închise ochii, numără până la trei și îi deschise din nou: sursa de lumină nu se găsea în apă, ci în gura victimei. O lanternă micuță, probabil nu mai groasă de doi centimetri în diametru. Îi fusese înfiptă în gât. Doar capătul îi trecea de orofaringe și luetă, luminând cerul-gurii, limba, gingiile și dinții moartei, în timp ce fasciculul se difracta în apa din jur. 

Cam ca o lampă cu abajur omenesc… 

Servaz se întrebă, confuz, care era semnificația acestui ultim gest. O semnătură? Inutilitatea sa în contextul întregii acțiuni și valoarea sa cu siguranță simbolică îi dădeau de gândit. Rămânea de descoperit simbolul. Reflectă o vreme la ceea ce vedea, precum și la păpușile din piscină, încercând să stabilească importanța fiecărui element. 

Apa… 

Apa era elementul principal. Se zăreau și niște materii organice pe fundul apei și se simțea și un ușor miros de urină. Trase concluzia că femeia murise în această apă rece. Apa de aici și apa de afară… Ploua… Așteptase oare asasinul această noapte furtunoasă pentru a acționa? 

Se gândi la faptul că nu văzuse urme deosebite când urcase scara. Dacă îi legase corpul în altă parte decât în această cameră și îl trăsese apoi până aici, putea paria că ar fi lăsat zgârieturi fine pe plinte și că ar fi rupt sau măcar frecat, în trecere, mocheta. Le-ar fi cerut tehnicienilor să culeagă probe, dar știa deja răspunsul. Se uită din nou la fată. Îl luă amețeala. Ar fi avut un viitor. Cine merita să moară atât de tânăr? Privirea din apă îi povestea urmarea: îi fusese frică, foarte frică, înainte să moară. Înțelesese că se terminase, că își epuizase orice credit, înainte de a afla cum este să îmbătrânești. La ce s-o fi gândit? La trecut sau la viitor? La ocaziile pierdute, la cea de-a doua șansă pe care n-o va mai avea niciodată, la proiectele care nu vor mai vedea lumina zilei, la iubiți sau la marea dragoste? Sau poate că doar la supraviețuire? Se zbătuse cu sălbăticia unei vietăți prinse în capcană. Dar era deja captivă în strâmta ei închisoare de sfoară în acel moment și simțise cum nivelul apei creștea, încet și inexorabil, în jurul ei. Pe pielea ei. În timp ce panica îi urla ca un uragan în creier, dar ea nu putea urla cu adevărat, din cauza lanternei care o împiedica, mai eficientă decât un căluș, și apoi nu mai respirase decât pe nas, și gâtul o durea, umflat în jurul acelui obiect străin, care îi lipsea creierul de oxigen. Cu siguranță sughițase când apa îi intrase în gură, iar apoi panica i se transformase în teroare pură, pe măsură ce apa îi penetrase nările, îi acoperise fața și îi atinsese corneea ochilor larg deschiși… 

Deodată, reveni curentul și cei doi tresăriră. 

— Rahatul ei de treabă! exclamă Espérandieu. 

— Explicați-mi de ce ar trebui să vă încredințez această anchetă, domnule comandant. 

Servaz ridică privirea către Castaing. Magistratul scoase o țigară și și-o propti între buze. Țigara sfârâi sub picăturile de apă când o aprinse. Semăna cu un totem, în picioare, sub ploaie, în lumina farurilor. Se uita în jos la Servaz, de la marea sa înălțime. 

De ce? Pentru că toți se așteaptă să faceți asta. Pentru că este alegerea cea mai înțeleaptă. Pentru că, dacă nu o s-o faceți, iar ancheta asta eșuează jalnic, O SĂ FIȚI ÎNTREBAT DE CE NU AȚI FĂCUT-O. 

Ochii micuți, adânciți sub arcadele proeminente, străluciră, fără ca Servaz să se poată hotărî dacă era de furie, de amuzament sau din cauza unui amestec al celor două. Atitudinea uriașului era uimitor de puțin descifrabilă. 

— Cathy d’Humières nu-și precupețește laudele la adresa dumneavoastră. 

Tonul îi trăda scepticismul, fără nicio ambiguitate. 

— Spune că grupul vostru de anchetă este cel mai bun cu care a lucrat. Iar ăsta nu e un compliment oarecare, nu-i așa? 

Servaz tăcu. 

— Vreau să fiu ținut la curent cu fiecare dintre mișcările voastre și cu fiecare pas al anchetei, e clar? 

Se mulțumi să dea din cap.

— Anunț SRPJ și îl sun imediat pe directorul dumneavoastră. Regula numărul unu: fără ascunzișuri sau mici aranjamente în ceea ce privește procedura. Altfel spus, nicio inițiativă nu va fi luată fără consimțământul meu prealabil. 

Sub arcadele proeminente, ochii lui Castaing căutară un semn de asentiment. Servaz aprobă din cap. 

— Regula numărul doi: tot ce are legătură cu presa va trece prin mine. Nu veți vorbi cu jurnaliștii. E sarcina mea. 

Ia te uită, își voia și el sfertul său de oră de glorie. Andy Warhol plantase semințele discordiei cu mica lui frază, de acum înainte toată lumea voia să atragă măcar o dată luminile rampei înainte de a dispărea: pe terenurile de sport, arbitrii care exagerau puțin cu sancțiunile, șefii de sindicate care își luau patronii ostatici pentru a-și apăra slujbele, dar și pentru a apărea la televizor, procurorii din provincie, imediat cum se aprindea vreo cameră de filmare. 

— Cu siguranță că ați fi preferat să lucrați cu Cathy d’Humières, dar va trebui să vă obișnuiți cu prezența mea. O să vă păstrez pe durata custodiei poliției, o să deschid un dosar de informație judiciară imediat cum ni se prezintă suspectul. Dacă nu mă satisface munca dumneavoastră, dacă ancheta nu avansează suficient de rapid sau dacă mi se pare mie că nu faceți destul, o să aranjez ca judecătorul să vă ia cazul și să îl predea Secției de cercetări a jandarmeriei. În așteptare, aveți mână liberă. 

Se răsuci pe călcâie și se îndepărtă spre Skoda sa, parcată ceva mai departe. 

— Super, zise Vincent. Chiar avem o meserie plăcută. 

— Cel puțin, știm la ce să ne așteptăm, plusă Samira lângă ei. Ce fel de tribunal este cel din Auch? 

Ea ajunsese pe când ei coborau de la etaj, atrăgând evident atenția jandarmilor cu mantaua ei militară, pe spatele căreia erau imprimate cuvintele Zombi vs Vampiri.

Lecturi 240: Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer, noapte, pantofi, text şi în aer liber

Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn (Motherless Brooklyn, 1999) 448p., TPB, 13×20, Corint, 2020, Colecția Corint Fiction, Trad. Irina Negrea, Red. Antonia Kacso, 46.9 lei, ISBN 978-606-793-714-5

Premii: National Book Critics Circle Award for Fiction 1999, The Macallan Gold Dagger for Fiction 2000

Nota Goodreads: 3.89 (32990 note)

Descrierea editurii: „Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.”

Puneți niște Raymond Chandler (fals, nici vorbă de Philip Marlowe, oricât de glumeț ar părea protagonistul, totul e din pricina afecțiunii de care suferă), Oliver Sacks și Irvine Welsh (cu acesta din urmă sunt de acord, pe cel de-al doilea nu l-am citit) și veți obține, adăugând și alte câteva ingrediente, Orfani în Brooklyn. Sau așa îl laudă MAXIM.

Începe bine povestea, misterul e mare cât cuprinde, apoi continuă și mai interesant, căci m-a făcut să cred că am dat peste o cutremurătoare poveste cu orfani traumatizați la cămin care sunt salvați de un mafiot inimos și dornic să facă niște bănuți pe spinarea unor băieți cam săraci cu duhul, însă apoi povestea cam degenerează, mai ales după dispariția mafiotului. Dar apoi acesta se întoarce și pare că le va găsi o întrebuințare serioasă băieților săi, transformându-i în ajutoare de detectiv particular.

Cam așa stă treaba. Însă mafiotul este ucis de către un asasin misterios și orfanii lui nu pot face nimic pentru a-l salva. Dar flerul de detectiv al lui Lionel Essrog îl pune pe acesta pe urmele misteriosului asasin. Misterele se-adună, iar faptul că lui Lionel îi pune bețe-n roate la tot pasul Sindromul Tourette de care suferă nu e deloc de ajutor.

Însă Jonathan Lethem alege să aștearnă o poveste polițistă tocmai prin prisma acestui personaj trăsnit, de care viața și-a cam bătut joc și continuă să-și bată. Trama polițistă mi s-a părut de fapt mai mult un pretext pentru o analiză socială serioasă și al unui studiu de caz destul de aprofundat al acestei misterioase afecțiuni imposibil de ținut în frâu. Căci nu e ca în filmul acela cu adolescenți farsori, în care majoreta le striga măscări spectatorilor între două tumbe. Nu, Sindromul Tourette se manifestă și prin gesturi repetitive, ticuri verbale și cuvinte lipsite de sens, mici acte ciudate care-l transformă pe bietul Lionel Essrog într-un exponat de care râde lumea și pe care nu-l poate lua nimeni în seamă.

Și în asta constă măiestria poveștii, nu cea mai antrenantă din lume, dar cu un protagonist suficient de interesant cât să te facă să o duci până la capăt. Și cu toate că nu prea am agreat stilul, ciudățenia deosebită a personajului principal, cât și faptul că, de la un moment dat încolo, ancheta a devenit suficient de interesantă cât să mă facă să vreau să aflu și finalul, care-i miza, ce-i cu soția mafiotului Frank Minna, unde a pus mâna pe ea, ce-i cu misterul care o înconjoară și, de asemenea, de ce a fost nevoie să fie omorât acesta.

Stilul nu e deloc facil, ticurile verbale ale lui Lionel îngreunează povestea și, mai ales, o ia destul de des pe arătură, cugetând la tot pasul și abătându-se de la povestea pe care vrea să o spună, dar… e un roman clasic? Probabil. Filmul, de urmărit și el, doar e cu Edward Norton. Povestea, așa și-așa. Personajul Lionel Essrog? Probabil unul dintre cele mai interesante pe care le-a oferit literatura ultimelor două decenii. Aștept Gun, With Occasional Music. Sau Girl in Landscape.

Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet. Continuă lectura

Semnal editorial 153 + Fragment în avanpremieră: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

O anchetă a inspectorului Andreas Auer.

Traducere din limba franceză de Claudia Dionise.

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller.

„Prințul romanului polițist recidivează… Voltenauer înnegurează pistele pentru a menține suspansul pe parcursul unei povești eminamente elvețiene.”
Le Matin Dimanche,

Despre carte:
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față.

Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

Romanul a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

FRAGMENT

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air

  Je sers à rien du tout

  Et qui peut dire dans cet infer

  Ce qu`on attend de nous, j`avoue

Ne plus savoir à quoi je sers

Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat. Continuă lectura

Starea de lectură continuă. Noutățile Editurii Polirom, și în librăriile fizice

Editura Polirom vă recomandă cîteva cele mai recente apariții pe care le puteți găsi deja pe librăriile online, dar și, din fericire, în librăriile fizice – cele care se vor deschide imediat după încetarea stării de urgență. Vă invităm să rămîneți alături de noi în „starea de lectură” și vă rugăm să aveți grijă în continuare de sănătatea voastră. Cititul ne apropie, iar poveștile ne păstrează mintea mereu în alertă, așa încît vă dorim lectură plăcută!

Carte-eveniment: Vocabularul european al filosofiilor, volum coordonat de Barbara Cassin, filolog și filosof specializat în Grecia antică, doctor în filosofie și director de cercetare la CNRS-Paris IV Sorbona, membru al Academiei franceze. • Traducere și adăugiri la ediția în limba română coordonate de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten

Lucrare monumentală realizată de un colectiv de aproape o sută de autori și acoperind circa 15 limbi europene, Vocabularul european al filosofiilor prezintă și compară, în cele aproximativ 400 de intrări ale sale, mai bine de 4.000 de termeni specifici unei limbi sau, pentru cei moșteniți din Antichitate, culturii europene, precum și aspecte ce țin de funcționarea unei limbi în ansamblu. Continuă lectura

Semnal editorial 147: NOUTĂȚILE GRUPULUI EDITORIAL ART ÎN LUNA MAI 2020 – COMUNICAT DE PRESĂ

Ce citim în mai

Ca în fiecare an, suntem în perioada în care vă anunțăm ce cărți noi văd lumina tiparului. Singura diferență este că anul acesta nu vă mai putem da întâlnire la Târgul de Carte Bookfest, însă ceea ce putem face este să vă ținem la curent cu toate noutățile și să vi le punem la dispoziție cu reduceri între 25%-40% pe site-urile noastre. 

Am conturat un calendar pentru luna mai cu toate noutățile editoriale ale Grupului Editorial ART, precum și bestseller-uri în ediții noi, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Ce pot citi prichindeii și copiii mai mari, dar și iubitorii de romane grafice, ficțiune, nonficțiune și SF în luna mai – am detaliat pe săptămâni în cele ce urmează. Continuă lectura

Lecturi 231: Ragnar Jonasson – Orb în zăpadă + Orb în noapte

Orb in zapada fotografia produsului 51509517. sy475

Ragnar Jónasson – Seria Dark Iceland I: Orb în zăpadă (Dark Iceland I: Snjóblinda, 2010) 272p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2018, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 19.8 (33) lei, ISBN: 978-606-8959-22-1

Nominalizări: Barry Awards Nominee for Best Paperback Original (2016)

Nota Goodreads: 3.55 (8981 note)

Descrierea editurii: „Ari Thór Arasson. Polițist începător, cu studii de filosofie și teologie pe care nu le-a mai terminat. Primul post îl trimite departe de prietena lui, în cel mai nordic oraș din Islanda, bântuit de un trecut pe care nu-l poate lăsa în urmă. Iarna în micul oraș pescăresc Siglufjördur. O femeie e găsită în zăpadă, pe jumătate dezbrăcată. Sângerează și e inconștientă. Un scriitor în vârstă cade pe scări în teatrul din oraș și moare. Ari Thór trebuie să cearnă adevărul de minciuni și să descopere crimele trecutului într-o comunitate unde nu poate avea încredere în nimeni. Iar asta înainte ca furtunile de zăpadă și întunericul sufocant să-l copleșească.”

Ragnar Jónasson – Seria Dark Iceland II: Orb în noapte (Dark Iceland II: Náttblinda, 2014) 224p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. George Arion Jr., Red. Alexandru Arion, 19.8 (33) lei, ISBN: 978-606-8959-42-9

Nominalizări: Mörda Dead Good Reader Award for Most Captivating Crime in Translation (2016)

Nota Goodreads: 3.71 (3761 note)

Descrierea editurii: „Al doilea volum al seriei Dark Iceland. Ari Thór locuiește deja de câțiva ani în micul oraș Siglufjördur, cea mai nordică așezare din Islanda. Are un copil cu soția lui, Kristín, dar încă se cofruntă cu trecutul său tulbure, iar relațiile tensionate cu locuitorii continuă să-l stoarcă de puteri. Liniștea micii comunități e spulberată atunci când cineva împușcă un polițist, în miez de noapte, lângă o casă părăsită. Ancheta îl conduce pe Ari Thór printre ițele politicii locale la o confruntare cu primarul din Siglufjördur, dar și la un sanatoriu din Reykjavík, unde cineva e ținut împotriva voinței lui. În oraș apare o tânără misterioasă care fuge de ceva ce nu îndrăznește să dezvăluie nimănui. Devine tot mai limpede că niște întâmplări tragice din trecut țes o vrajă întunecată care-i amenință pe toți cei din prezent. Un thriller extraordinar, complex, care sondează adâncurile cele mai negre ale minții omenești.” Continuă lectura

Fragment în avanpremieră: Margaret Atwood – Testamentele

BOOKER PRIZE 2019

Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoareiiar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fierDar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscrucevieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund îmod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captiveRămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.


În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşspre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit săşi dea seama cine este de fapt şcât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.


Dragi cititori, toate întrebările pe care mi leaţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carteSau aproape toateCealaltă sursă de inspiraţie fost lumea în care trăim.“ Margaret Atwood


Prin această carte, Atwood ne aminteşte de puterea adevărului înaintea răului.“ People


O poveste captivantă scrisă întrun ritm alertrevoluţionară şi cu accente de melodramă.“ The New York Times


Toată lumea ar trebui să citească Testamentele.“ Los Angeles Times

O continuare pe măsura operei care a precedatoAcest lucru este posibil şi datorită capacităţii lui Atwood de a surprinde, chiar şi atunci când scrie despre un univers pe care credem căl cunoaştem atâde bine.“ USA Today


Femeile din Galaad sunt mai fascinante ca niciodată.“ NPR


Se prea poate să nu existe scriitor mai potrivit decâMargaret Atwood când vine vorba să aducă în discuţie anxietăţile lumii în care trăim.“ Entertainment Weekly

PRECOMANDĂ CU LIVRARE DIN 31 MARTIE 2020
  • Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
  • Titlul original: „The Testaments”
  • paperback, 648 p, 140×205 mm
  • ISBN 9786067107012
  • Bestseller, Recomandată
  • Autor: Margaret Atwood
  • Domenii: FicţiuneScience-fiction
  • Colecţie: musai

Fragment în avanpremieră

Astfel de lucruri ne spunea la şcoală Mătuşa Vidala, căreia îi curgea veşnic nasul, în timp ce noi coseam gherghef pentru batiste, taburete şi rame pentru foto­grafii; florile în vază, fructele în castron erau modelele predilecte. În schimb, Mătuşa Estée, profesoara noas­tră preferată, spunea despre Mătuşa Vidala că exage­rează şi că nu avea niciun rost să ne bage groaza în oase, mai ales că ne-ar putea afecta negativ vieţile de viitoare soţii insuflându-ne o asemenea aversiune.

— Nu toţi bărbaţii sunt aşa, fetelor, ne liniştea ea. Cei mai buni dintre ei sunt firi superioare. Unii dau dovadă de o foarte bună stăpânire de sine. Iar după ce vă veţi căsători, vi se va părea cu totul altfel, deloc înfricoşător.

Nu că ea ar fi ştiut mare lucru despre asta, din moment ce Mătuşile nu se căsătoreau; nu li se permi­tea. De aceea aveau acces la cărţi şi libertatea de a scrie.

— La vremea potrivită, împreună cu taţii şi mamele voastre vă vom alege soţii cu înţelepciune, ne asigura Mătuşa Estée. Deci nu aveţi de ce să vă temeţi. Învă­ţaţi-vă lecţiile şi aveţi încredere în cei mai în vârstă că vor face ce e mai bine şi că toate îşi vor urma cursul firesc. Mă voi ruga pentru asta.

Dar, în ciuda gropiţelor şi a zâmbetului prietenos al Mătuşii Estée, versiunea Mătuşii Vidala era cea care se impunea. Îmi apărea în coşmaruri: sera spartă în mii de cioburi, apoi sfâşierea, sfârtecarea şi tropăitul copitelor, iar la urmă bucăţi din trupul meu – roz, albe şi mov-prună – împrăştiate peste tot. Gândul că mă voi face mare – suficient de mare pentru căsătorie – mă îngrozea. Nu aveam nicio încredere în alegerile înţe­lepte ale Mătuşilor: mă temeam că voi sfârşi măritată cu un ţap în flăcări.

*

Rochiile roz, albe şi mov-prună erau apanajul fete­lor speciale ca noi. Fetele obişnuite care proveneau din Econofamilii purtau tot timpul aceeaşi uniformă: nişte cămăşi cenuşii urâte, cu dungi multicolore, la fel ca hainele mamelor lor. Nu învăţau nici gherghef, nici cum să croşeteze, numai cusutul banal şi cum să confecţioneze flori de hârtie şi alte corvezi. Nu erau pre-alese ca noi să se căsătorească cu cei mai de seamă bărbaţi – cu Fiii lui Iacob şi ceilalţi Comandanţi sau cu fiii lor; totuşi, puteau fi alese după ce creşteau mai mari, cu condiţia să fie suficient de drăguţe.

Nu se vorbea despre asta. Nu era voie să te împăunezi cu frumuseţea fizică, nu se cuvenea, şi nici să observi frumuseţea altora. Dar noi fetele ştiam adevărul: mai bine să fii drăguţă decât urâtă. Până şi Mătuşile le acor­dau mai multă atenţie celor drăguţe. Oricum, dacă erai pre-aleasă, nu prea mai aveai nevoie să fii şi drăguţă.

Eu nu mă uitam cruciş ca Huldah, şi nici nu aveam o încruntătură din naştere ca Shunammite, nici sprâncene abia vizibile ca Becka, dar eram netermi­nată. Aveam o faţă fără formă, ca de aluat, semăna cu fursecurile speciale cu ochi din stafide şi dinţi din seminţe de dovleac, pe care mi le făcea Martha mea preferată, Zilla. Dar deşi nu eram frumoasă, eram foarte, foarte aleasă. De două ori aleasă: nu doar pre‑aleasă să fiu soţie de Comandant, ci aleasă întâi şi întâi de Tabitha, mama mea.

— Mă plimbam prin pădure când am dat de un castel fermecat în care erau închise o grămadă de fetiţe pe care le vrăjiseră nişte vrăjitoare rele, obişnuia să-mi spună Tabitha. Niciuna dintre ele nu avea mamă. Eu aveam un inel fermecat care descuia castelul, dar nu puteam să salvez decât o singură fetiţă. Aşa că m-am uitat cu atenţie la fiecare şi apoi, dintre toate, te-am ales pe tine!

— Ce s-a întâmplat cu celelalte? o întrebam de fie­care dată. Celelalte fetiţe?

— Le-au salvat alte mame, îmi răspundea.

— Aveau şi ele inele fermecate?

— Sigur că da, draga mea. Pentru a fi mamă, ai nevoie de un inel fermecat.

— Unde e inelul fermecat? o întrebam. Unde e acum?

— E chiar aici pe degetul meu.

Şi-mi arăta al treilea deget de la mâna stângă. Dege­tul inimii, aşa îl numea.

— Dar inelul meu nu putea îndeplini decât o dorinţă, iar eu am folosit-o cu tine. Aşa că acum e doar un inel obişnuit, de mamă.

În acest moment, mă lăsa să probez inelul care era din aur, cu trei diamante: unul mare în mijloc şi câte unul mai mic de-o parte şi de alta. Chiar părea un inel care fusese cândva fermecat.

— M-ai luat în braţe şi ai plecat cu mine? o între­bam. M-ai scos din pădure?

Ştiam povestea pe de rost, dar îmi plăcea să mi-o repete.

— Nu, draga mea, erai deja prea mare. Dacă te-aş fi dus în braţe, aş fi tuşit şi ne-ar fi auzit vrăjitoarele.

Asta sigur era adevărat: chiar tuşea mult.

— Aşa că te-am luat de mână şi ne-am strecurat afară din castel să nu ne audă vrăjitoarele. Şi amân­două am făcut „şşş“ – aici îşi ducea degetul la buze şi eu o imitam şi rosteam încântată „şşş“ –, apoi am fugit foarte repede prin pădure, cât mai departe de vrăjitoa­rele rele, pentru că una dintre ele ne văzuse ieşind pe uşă. Am alergat, apoi ne-am ascuns în scorbura unui copac. A fost foarte periculos!

Aveam o amintire neclară cu mine alergând printr-o pădure şi cineva care mă ţinea de mână. Mă ascunsesem într-o scorbură? Aveam impresia că mă ascunsesem undeva. Deci poate că era adevărat.

— Şi după aceea, ce s-a mai întâmplat? o întrebam.20

Testamentele

— După aceea te-am adus în această casă frumoasă. Nu eşti fericită aici? Eşti atât de preţuită de noi toţi! Nu suntem amândouă norocoase că te-am ales?

Mă cuibăream strâns lângă ea, ea mă cuprindea cu braţul, iar eu, stând cu capul lipit de trupul ei slab, îi simţeam coastele ascuţite. Cu urechea lipită de piep­tul ei, auzeam cum îi bate inima tot mai tare, tot mai tare, mi se părea mie, în timp ce aştepta să-i răspund. Ştiam că răspunsul meu avea putere: puteam s-o fac să zâmbească sau nu.

Şi cum să răspund altfel decât da şi da? Da, eram fericită. Da, eram norocoasă. În orice caz, era adevărat.

3

 

Câţi ani să fi avut atunci? Poate şase sau şapte. Mi-e greu să-mi dau seama, nu am amintiri clare de dinainte.

O iubeam foarte mult pe Tabitha. Era frumoasă, deşi foarte slabă, şi se juca ore întregi cu mine. Aveam o casă pentru păpuşi care imita casa în care locuiam, cu o sufragerie, o sală de mese şi o bucătărie mare pentru Marthe, cu biroul tatei cu masă de lucru şi o biblio­tecă. Toate imitaţiile de cărţi în miniatură de pe raf­turi aveau paginile goale. Când am întrebat de ce nu era nimic înăuntru – intuiam vag că ar fi trebuit să fie nişte semne pe acele pagini –, mama mi-a răspuns că, la fel ca vazele cu flori, cărţile erau simple decoraţiuni.

Câte minciuni a trebuit să spună de dragul meu! Pentru a mă proteja! Dar se pricepea. Avea o minte foarte inventivă.

La etajul al doilea al casei pentru păpuşi, aveam dormitoare mari, frumoase, cu draperii, tapet şi tablo­uri – tablouri frumoase, fructe şi flori –, iar la etajul al treilea, dormitoare mai mici şi cinci băi cu totul, una dintre ele de fapt o „cameră pentru pudrat“ – de ce s-o fi numit aşa? ce să fi fost „pudra“? –, şi o pivniţă cu provizii.

În afară de casă, aveam şi setul complet de păpuşi: o păpuşă mamă în rochia albastră a Soţiilor de Coman­danţi, o păpuşă fetiţă cu trei rochii – roz, albă şi mov‑prună, exact ca ale mele –, trei păpuşi Marthe cu şorţurile lor verde-stins, un Paznic al Credinţei cu caschetă, care să conducă maşina şi să tundă peluza, doi Îngeri care să stea la poartă cu puştile lor de plas­tic în miniatură ca să nu poată intra nimeni să ne facă rău şi o păpuşă tată în uniforma scrobită de Coman­dant. Nu vorbea niciodată prea mult, doar se plimba în sus şi în jos prin cameră şi se aşeza în capul mesei, iar Marthele îi aduceau lucruri pe tavă, după care se retrăgea în biroul său şi închidea uşa.

Prin asta, păpuşa Comandant nu se deosebea de tatăl meu, Comandantul Kyle, care îmi zâmbea şi mă întreba dacă am fost cuminte, apoi dispărea. Diferenţa era că vedeam ce făcea păpuşa Comandant în biroul său – stătea la birou în faţa Verbocomputerului şi a unui teanc de documente –, în schimb despre tatăl meu adevărat nu ştiam: era interzis să intrăm în biroul lui.

Se pare că făcea ceva foarte important acolo – lucru­rile importante pe care le fac bărbaţii, prea importante pentru ca femeile să-şi bage nasul, cu creierele lor mai mici, incapabile să conceapă idei mari, după cum ne spunea Mătuşa Vidala, care ne preda Religia. Ar fi fost ca şi cum ai fi încercat să înveţi o pisică să croşeteze, spunea Mătuşa Estée, care ne învăţa lucru manual, iar noi râdeam, atâta era de ridicol! Pisicile nici măcar nu au degete!

Deci bărbaţii aveau în cap ceva ca nişte degete, numai că un fel de degete pe care fetele nu le aveau. Şi asta explica totul, spunea Mătuşa Vidala, iar noi nu mai aveam ce întrebări să punem. Gura i se închidea cu un ţăcănit, zăvorând orice alte cuvinte care s-ar mai fi putut rosti. Ştiam că trebuie să mai fie şi alte cuvinte, pentru că şi pe-atunci imaginea cu pisicile mi se părea greşită. Pisicile nu-şi doreau să croşeteze. Iar noi nu eram pisici.

Lucrurile interzise dau frâu liber imaginaţiei. De asta a mâncat Eva fructul cunoaşterii, ne-a explicat Mătuşa Vidala: prea multă imaginaţie. Aşa că e mai bine să nu ştii anumite lucruri. Altfel, ajungi cu peta­lele rupte şi împrăştiate.

*

Din setul casei pentru păpuşi făcea parte şi o Slu­jitoare în rochie roşie, cu burta rotundă şi o bonetă albă care îi ascundea faţa, deşi mama mi-a spus că noi nu aveam nevoie de o Slujitoare în casă pentru că mă aveau deja pe mine, iar oamenii nu trebuie să fie lacomi şi să-şi dorească mai mult de o fetiţă. Aşa că am împachetat Slujitoarea într-un şerveţel, iar Tabi­tha a spus că i-o puteam dărui mai târziu unei fetiţe care nu avea o casă pentru păpuşi atât de frumoasă şi căreia i-ar fi prins bine păpuşa Slujitoare.

M-am bucurat să pun Slujitoarea la loc în cutie pen­tru că Slujitoarele adevărate mă tulburau. Le întâl­neam în timpul ieşirilor cu şcoala, când mergeam încolonate două câte două, cu o Mătuşă la fiecare capăt al coloanei. Ieşirile se făceau la biserică sau în parcuri unde ne jucam jocuri cu cercul sau ne uitam la raţele de pe iaz. Mai târziu, îmbrăcate în rochiile şi vălurile noastre albe, avea să ni se permită să participăm la Sal­vări sau Rugăvaganţe, pentru a asista la spânzurări sau la căsătorii, dar încă eram prea mici pentru asta, ne-a explicat Mătuşa Estée.

În unul dintre parcuri erau leagăne, dar cum vântul risca să ne ridice poalele, nici prin cap nu trebuia să ne treacă să ne dăm în ele. Numai băieţii aveau dreptul la această libertate; numai ei aveau dreptul să-şi ia avânt; numai ei aveau dreptul să zboare.

Încă nu m-am dat niciodată în leagăn. Rămâne una dintre dorinţele mele.

*

Cum mărşăluiam pe stradă, Slujitoarele treceau pe lângă noi două câte două, cu coşurile de cumpărături. Nu ne priveau sau, oricum, nu mult şi nu direct, şi nici  noi nu aveam voie să ne uităm la ele pentru că era con­siderat necuviincios, ne-a explicat Mătuşa Estée, la fel cum era necuviincios să te uiţi insistent la infirmi sau orice alte persoane diferite de noi. Şi nici nu aveam voie să punem întrebări despre Slujitoare.

— Veţi afla toate astea când veţi fi destul de mari, ne spunea Mătuşa Vidala.

Toate astea: Slujitoarele erau implicate în toate astea. Ceva rău, aşadar; ceva ce distruge sau ceva distrus, ceea ce poate însemna acelaşi lucru. Fuseseră Slujitoarele vreodată ca noi, purtaseră şi ele alb, roz şi mov-prună? Fuseseră nechibzuite, lăsaseră la vedere vreo parte ispi­titoare a trupului lor?

Acum nu se mai vedea prea mult din ele. Nici măcar feţele nu li se vedeau din cauza bonetelor albe de pe cap. Toate arătau la fel.

În casa pentru păpuşi de acasă, aveam şi o Mătuşă, deşi locul ei nu era într-o casă, ci într-o şcoală sau la Ardua Hall, unde se spunea că trăiesc Mătuşile. Când mă jucam singură cu casa pentru păpuşi, obişnuiam s-o încui pe păpuşa Mătuşă în pivniţă, lucru nu prea frumos din partea mea. Ea bătea cu pumnii în uşa pivniţei şi ţipa: „Daţi-mi drumul“, dar păpuşa fetiţă şi păpuşa Marthă care o ajutase n-o băgau în seamă, ba uneori chiar râdeau.

Nu mă simt mândră de mine să consemnez acest act de cruzime, deşi nu era decât cruzime faţă de o păpuşă. Reprezintă un aspect răzbunător al firii mele pe care, recunosc cu părere de rău, nu am reu­şit să mi-l stăpânesc întru totul. Dar într-o relatare de acest fel, e preferabil să îţi notezi cu conştiincio­zitate defectele personale şi orice alte acţiuni. În caz contrar, nimeni nu va înţelege de ce ai luat deciziile pe care le-ai luat.

*

Tabitha este cea care m-a învăţat să fiu sinceră cu mine însămi, ceea ce este cumva ironic dacă te gân­deşti la minciunile pe care mi le-a spus. Dacă e să fiu corectă, probabil nu m-a minţit în legătură cu ea însăşi. A încercat – sunt convinsă – să fie o persoană cât mai bună, în situaţia dată.

În fiecare seară, după ce-mi spunea o poveste, mă învelea împreună cu animalul meu de pluş preferat, o balenă – pentru că Dumnezeu le-a făcut pe balene ca să se joace în ocean, era deci în regulă să te joci cu o balenă –, şi apoi ne rugam.

Ne spuneam rugăciunea sub forma unui cântec, pe care îl cântam împreună:

Închid ochii să mă culc

Şi mă rog la Domnu-n gând;

Dacă mor în somn curând,

Sufletul la El să-mi urc.