Archive for the ‘Non-SFFH’ Category

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Jo Nesbø – Seria Olav Johansen I: Sânge pe zăpadă (Blod på snø I: Blod på snø, 2014) 176p., TPB, 13×20, Trei, 2018, Colecția Fiction Connection, Trad. Bogdan Perdivară, Red. Domnica Drumea, 35 lei, ISBN 978-606-400-526-7

Nota Goodreads: 3.50 (18668 note)

Descrierea editurii: „Olav Johansen este ucigaș plătit și lucrează pentru unul dintre capii lumii interlope din Oslo-ul anilor 1970, eliminându-i cu sânge rece pe toți cei desemnați de șeful său. Și totuși, Olav e un om mult mai complicat decât pare la prima vedere. Puterea lui de a iubi este la fel de mare precum talentul său pentru crimă. Da, este înclinat în mod natural spre subordonare, dar în sânge poartă și virusul răzvrătirii, născut din puterea pe care o are asupra vieții și morții. Ultima misiune care îi este încredințată îl pune într-o situație foarte periculoasă, ajutându-l să înțeleagă un lucru esențial despre meseria lui: cu cât afli mai multe despre afacerile șefului, cu atât e mai probabil să devii chiar tu una dintre țintele lui.”

Dat fiind că până de curând poveștile lui Jo Nesbø îmi erau cu totul necunoscute, deși toți prietenii mei mai grăbiți cu recuperările pe partea de mystery&thriller îmi lăudau seria Harry Hole, că autorul norvegian a fost preluat de editura Trei și că în luna mai va veni într-o vizită în țara noastră, prilej cu care voi răspunde și eu prin „da” la apel (deja am rezervat și biletul pentru 7 mai), am zis să fac niște săpături. O pârdalnică de răceală, care mi-a jucat un renghi destul de urât timp de vreo săptămână și jumătate, m-a împiedicat să mă bucur cum trebuie de „Fiul”, primul roman al lui Nesbø publicat de editura Trei în colecția Fiction Connection, și să mă documentez mai temeinic, așa că am zis s-o fac cu prilejul citirii celor două romane care alcătuiesc dipticul „Olav Johansen”.

Și am aflat următoarele (sar peste biografia demnă de un film de aventuri): seria „Harry Hole”, care l-a făcut celebru în toată lumea pe Nesbø, numără până acum nu mai puțin de douăsprezece romane; la noi au apărut, la editura Rao, cea care l-a abordat prima pe Nesbø, volumele trei, patru, cinci, șase și șapte, adică „Rødstrupe/The Redbreast” (2000), tradus la noi cu titlul de „Fantoma trecutului”, „Sorgenfri/Nemesis” (2002), tradus la noi cu titlul „Călăul”, „Marekors/The Devil’s Star” (2003), tradus la noi cu titlul „Steaua diavolului”, „Frelseren/The Redeemer” (2005), tradus la noi cu titlul „Mântuitorul”, și „Snømannen/The Snowman” (2007), tradus la noi cu titlul „Omul de zăpadă”, despre care a cărui ecranizare, unul dintre puținele filme pe care le-am văzut în ultimii câțiva ani, nu pot spune decât că mi s-a părut cel puțin dezamăgitoare, în ciuda actorilor de primă mână aleși pentru roluri și a bugetului mai mult decât generos (și țineți cont că n-am citit cartea, ca să am vreun punct de referință), apoi, începând de anul trecut, în scenă a intrat editura Trei, care a izbutit, în nici măcar un an, să facă ce-a făcut editura Rao între 2009 și 2014: să publice nu mai puțin de cinci romane de Jo Nesbø.

Și s-o facă așa cum ar trebui, în ordine: adică să publice primele două volume ale seriei „Harry Hole”, „Flaggermusmannen/The Bat”, tradusă cu titlul „Liliacul”, și „Kakerlakkene/Cockroaches”, tradusă cu titlul „Cărăbușii”, apărută de vreo două săptămâni doar, dar și seria „Olav Johansen” (în engleză ea, seria, se numește „Blood on Snow”, adică s-a păstrat titlul primului volum, ceea ce are mai multă logică – însă nu este greșit nici titlul ales de editura Trei pentru această serie: pe Wikipedia am citit că inițial așa s-a și numit seria, „Olav Johansen”, când au început să apară zvonuri despre ea, precizându-se că va urmări aventurile ucigașului plătit Olav Johansen; nimic însă despre ce se întâmplă în volumul doi, care nu mai are absolut nicio legătură cu primul volum, de aceea o mult mai logică denumire pentru serie ar fi fost, într-adevăr, „Sânge pe zăpadă”), alcătuită din „Sânge pe zăpadă” („Blod på snø/Blood on Snow” – 2014) și „Soare în miez de noapte” („Mere blod/Midnight Sun” – 2015). Ar mai fi și două romane de sine stătătoare, „Fiul”, adică „Sonnen/The Son”, unul dintre cele mai complexe thrilleruri citite vreodată de mine, despre care am scris, mai pe larg, pe Bookblog, și „Hodejegerne/Headgunters” (2008), ecranizat în 2011 (culmea, și pe acesta l-am văzut, pe vremea când nu vedeam doar două sau trei filme pe an, ci câteva zeci), neapărut încă la noi (deși sunt sigur că va apărea cât de curând). Ah, și era să uit de proiectul „Hogwarts”, cel în care scriitori celebri din toată lumea reinterpretează piese clasice de-ale lui Shakespeare și în care lui Jo Nesbø i-a revenit, în mod oarecum logic, tocmai „Macbeth”. Acest roman, cum era și firesc, va apărea la editura Humanitas Fiction, în celebra colecție Raftul Denisei, iar traducerea îi aparține Ivonei Berceanu.

Ar mai fi și o serie pentru copii, „Doktor Proctor”, apărută la editura Rao, însă despre asta, probabil atunci când timpul va fi la liber și vom putea citi șaptezeci de ore pe zi, nu doar două sau trei. Am făcut o paranteză lungă cu ocazia acestui prim volum deoarece, inițial, am zis că voi scrie despre ambele volume ale seriei „Olav Johansen”  odată, asta ca să folosesc denumirea aleasă de editura Trei. Și pentru că îmi trebuia și mie o organizare mai eficientă, o evidență mai clară, pentru romanele lui Jo Nesbø, dat fiind că la noi au apărut deja nu mai puțin de zece volume (chiar unsprezece, dacă punem la socoteală și „Macbeth” de la Humanitas), dacă e să le numărăm doar pe cele crime, care ne interesează, deocamdată.

Însă n-am putut. Nu am putut, pur și simplu. Nu sunt simple nuvele. Sunt povești de viață complexe, cu personaje complexe, și se întâmplă atât de multe în nici doar două sute de pagini (primul volum are 176, al doilea, 208) că n-ai cum să surprinzi totul într-o singură postare. Așadar, pe rând.

Acum e momentul lui „Sânge pe zăpadă”. Suntem în geroasa iarnă a anului 1977, iar Olav Johansen, un tip dislexic care se ocupă cu pedepsirea celor care ies din cuvântul lui Hoffmann, capul lumii interlope a capitalei Norvegiei, primește o misiune extrem de grea: să o elimine pe soția lui Hoffmann. Motivul? Aceasta își înșală soțul, ziua în amiaza mare, în casa lor, în timp ce soțul e plecat la birou, să mai aranjeze niște transporturi de droguri. Așa că Olav se cazează frumos într-o cameră de hotel cu fața spre vila soțului încornorat și urmărește, stupefiat, cum soția acestuia primește în casă, la aceeași oră, zi de zi, un străin care o pălmuiește, apoi smulge rochia de pe ea și o trântește pe un șezlong, unde își fac de cap cât vor. Și asta se întâmplă zi de zi, cu regularitate de metronom. Numai că Olav face o adevărată pasiune față de soția patronului și se hotărăște să rescrie povestea pe care și-a imaginat-o patronul. Dar cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită…

„În fine. Ca să rezum, să spun așa: nu mă pricep să conduc potolit, sunt prea sensibil, mă îndrăgostesc mult prea repede, îmi pierd capul când mă înfurii și stau foarte prost cu aritmetica. Am mai citit una-alta, dar prea multe nu știu, cu siguranță nimic folositor. Și stalactitele cresc mai repede decât sunt eu în stare să scriu.”

Povestea curge molcom, către un sfârșit așteptat de toată lumea. Însă Jo Nesbø nu e genul care să facă compromisuri, sau care să expedieze din doi timpi și trei mișcări o poveste atât de promițătoare (ce seamănă cu cele imaginate de frații Cohen, pe alocuri, virând chiar spre absurd, uneori), așa că introduce cârlige, de care să ne agățăm pentru a ne forma o imagine cât mai completă despre acest personaj pe alocuri chiar fascinant. Din trecutul lui (trecut chinuit, tată violent, mamă împinsă în brațele alcoolului din cauza soțului violent, copil chinuit, știți povestea, nici nu-i de mirare că a rămas cu un oarecare handicap și că nu știe să numere cum trebuie, deci pistolul i-a devenit unealta de lucru cea mai potrivită), dar și din planurile sale de viitor, căci, în secret, este îndrăgostit de o surdă-mută pe care a salvat-o odinioară din ghearele aceluiași Hoffmann.

Nu zic mai multe. Povestea are momente înduioșătoare, dar și momente pline de cruzime. Personajele secundare sunt abia schițate, însă Olav Johansen este un tip pe cinste și chiar mi-a plăcut de el: ucigaș plătit, tip sucit și bizar, dar care are principii și renunță la mica sumă pe care o agonisise până atunci pentru a se revanșa față de familia primei sale victime în calitate de ucigaș plătit. Naiv, se îndrăgostește cu patimă de cine nu trebuie, ajungând în situații imposibile. Cu toate că-i dislexic, este un cititor avid și nu îi place motivația din spatele personajului Jean Valjean din romanul său preferat, „Mizerabilii”. Așa că-și imaginează o altă poveste. La fel cum își imaginează și un alt final pentru acest mic roman, mai mult nuvelă decât roman. Însă autorul poveștii sale nu e de acord cu povestea imaginată de personaj. O fi bine, o fi rău? Mie mi-a plăcut mai mult cea a personajului, decât cea a autorului. Rămâne să decideți și voi care vă place mai mult.

Reclame

Colecționarul de obiecte pierdute

RUTH HOGAN

 

Un roman de debut fermecător și emoționant, care explorează felul în care ne regăsim pe noi înșine, precum și legăturile surprinzătoare dintre noi și obiectele cărora le atribuim magie și sens. Anthony Peardew este colecționarul de obiecte pierdute. În urmă cu 40 de ani a pierdut un obiect care îi fusese încredințat de logodnica lui, Therese. În aceeași zi, ea a murit pe neașteptate, iar el a încercat să se consoleze strângând obiectele pierdute de alții și scriind povestiri despre ele. Atunci când i se apropie sfârșitul, Anthony îi încredinţează această misiune asistentei sale, Laura, care va încerca să redea obiectele pierdute proprietarilor. (mai mult…)

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând în picioare

Guillermo, alintat Guille, protagonistul acestui roman, este un copil cu totul deosebit. El trăiește singur cu tatăl său, Manuel, întrucât mama, de profesie stewardesă, a plecat la muncă în Dubai. Tocmai a ajuns la o școală nouă, iar singura lui prietenă este Nazia, o fată pakistaneză. Arată ca un copil fericit, un copil anormal de fericit, după opinia dirigintei sale, Sonia, ale cărui beculețe se vor aprinde toate odată când Guille, la întrebarea „ce vrei să fii când ai să te faci mare?„ răspunde că vrea să fie Mary Poppins, nu „ca” Marry Poppins, ci ea însăși. Toate acestea o vor face pe Sonia să ceară sprijinul Mariei, consilierul de orientare al școlii, pentru a o ajuta să descopere ce se ascunde sub acea fațadă a fericirii lui Guille, fericire care pare a fi doar vârful aisbergului. Povestea este spusă de fiecare dintre personaje: Guille, Manuel, Sonia și Maria, marcând mai multe perspective în narațiune. În fiecare  capitol, relatat la persoana întâi, vom cunoaște punctul de vedere al unuia dintre personaje, iar cu fiecare capitol, naratorul ne va lăsa mai intrigați și mai aproape de a cunoaște misterul lui Guille, de a cunoaște adevărul. (mai mult…)

De Ziua Internațională a Cărții, 23 aprilie, ziua în care s-a născut și a murit Shakespeare, editura Nemira lansează romanul Viața secretă a lui William Shakespeare, de Jude Morgan, de la ora 19:30, la Cafeneaua Cărturești Verona.

Invitații sunt Alina Purcaru, Adriana Voicu (traducătoarea cărții), Victor Ioan Frunză și actorul Codrin Boldea, care va citi din carte. Evenimentul este moderat de Dana Ionescu, redactor-șef Nemira.

Cartea a apărut în colecția Babel, în traducerea Adrianei Voicu. (mai mult…)

Joe R. Lansdale – Iulie însângerat (Cold in July, 1989) 272p., HC, 14.5×21.5 Paladin, 2018, Colecția Crime Masters, trad. Rau Mihai Haulică, red. Diana Gheorghe, Adrian Crețu, 34 lei, ISBN 978-606-8673-86-8

Nota Goodreads: 3.94 (1756 note)

Descrierea editurii: „Zgomotele ce-l trezesc pe Richard Dane și pe soția lui în toiul nopții sunt ale unui spărgător, care tocmai s-a strecurat în casă și este înarmat. Din fericire, Richard are și el un pistol și apasă primul pe trăgaci. Rezultatul? Un spărgător mai puțin pe lume. Dar evenimentele ce urmează scot la lumină adevăruri neașteptate și un mesaj destul de clar: când straniul devine regulă, viața poate deveni complicată și plină de pericole.” (mai mult…)

Catherine Steadman – Ceva în apă (Something in the Water, 2018) 416p., TPB, 13×20, Armada (imprint al Grupului Editoria Nemira), 2019, trad. Gabriel Pavel, red. Marian Coman, 44.99 lei, ISBN 978-606-43-0481-0

Nominalizări: Goodreads Choice Award Nominee for Mystery & Thriller and for Debut Author 2018

Nota Goodreads: 3.64 (48846 note)

Descrierea editurii: „Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o? Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă… Pot visele să devină coșmaruri? Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevarul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare. Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?”

Precizare: roman citit în avanpremieră; va apărea în luna aprilie la editura Nemira, în colecția Armada.

Da, chiar așa, s-a mai întâmplat încă o minune. După imensa surpriză făcută de editura Litera în urmă cu aproape două luni (cine a văzut articolul despre „Pacienta tăcută” știe la ce mă refer), editura Armada (powered by editura Nemira, adică un imprint al Grupului Editorial Nemira) plusează și ea (cum a mai făcut-o și anul trecut, de altfel) și trimite în avanpremieră, unor cititori „aleși pe sprânceană”, îmi place mie să cred, câte un exemplar pentru o cronicuță de întâmpinare. Un gest superb, care mi-a umplut inima de bucurie și încântare, mai ales că „Ceva în apă” se afla foarte sus în topul cărților pe care așteptam să le citesc în această primăvară. Bine, dar să nu mai spuneți la nimeni, de fapt, de la Armada următoarea pe listă era „Eroii” lui Joe Abercrombie, pe care o tot aștept, nerăbdător, de vreo doi ani, și am auzit, pe surse, că și această traducere ar fi superbă. Dar să nu divagăm.

Bun, după cum ați observat poate și din articolul de la începutul anului, cel cu bilanțurile pe 2018, a cam crescut ponderea lecturilor mele care nu țin de domeniul SFFH. Iar balanța a fost înclinată în mod hotărâtor de nenumăratele și excelente le apariții thriller și polițiste cu care editurile de la noi ne răsfață de ceva vreme încoace. Nu zic că sunt toate capodopere, departe de mine acest gând, însă majoritatea sunt notabile. Oare de ce? Pentru că, la o piață minusculă de cititori cum avem noi în România, nu-ți dă mâna să iei grămezi de titluri, ci trebuie să alegi pe sprânceană. Adică premiate, lăudate, vândute în milioane de exemplare și, eventual, cumpărate și de marile studiouri de film (inclusiv Netflix, Hulu, Amazon și, mai nou, și Apple și-au băgat coada și achiziționează pe bandă rulantă cărți – chiar azi am citit că Apple a cumpărat drepturile de ecranizare ale superbului „Povestea lui Lisey”, că tot vorbim aici de Nemira și noul său imprint, Armada, la care a apărut și romanul despre care vreau să vorbesc în continuare), pentru a fi ecranizate.

Cum este cazul și cu romanul de față, „Ceva în apă”, pe care-l laudă nevoie mare însăși Reese Whiterspoon și a cărei companie de film i-a și achiziționat drepturile de ecranizare. Și cine-i autoarea? Catherine Steadman, actriță cunoscută din rolurile în serialele Downton Abbey (pe care nu l-am văzut, normal, la fel ca multe altele), Fearless, Tutankhamun sau Breathless (și va juca și-n The Rook, care va apărea la vară), care anul trecut și-a încercat norocul și ca autoare de romane crime. Culmea, pe lângă faptul că-i frumoasă foc și joacă foarte bine (din ce-am auzit), mai scrie și bine. Adică a imaginat o poveste întortocheată la prima vedere, mai ales că începe cu sfârșitul, dar pe care a stăpânit-o cu mână extrem de sigură de la început și până la final.

Pe scurt, doi viitori însurăței, tineri și frumoși, ea, realizatoare de documentare în Londra, el fost bancher lăsat pe drumuri din cauza crizei financiare din urmă cu câțiva ani și-a unei încurcături la locul de muncă, pleacă într-o vacanță exotică, exact înainte de nuntă, tocmai în Bora Bora, în Pacificul de Sud. Iar acolo dau peste o adevărată comoară: un avion cu cinci pasageri la bord se scufundă exact în calea bărcii lor și la suprafață iese o valiză plină cu dolari (exact un milion), un săculeț cu diamante, un memory stick, un pistol și un telefon. De pistol scapă iute, însă comoara e prea tentantă ca să se mai gândească la ce pericole i-ar putea paște pe viitor, dat fiind că află că pasagerii erau ruși (periculoși, prin definiție).

Iar de aici, cursa. Nu o cursă clasică, cu urmăriri prin toate orașele atrăgătoare ale lumii sau pe culmile înzăpezite ale lui Aconcagua, ci prin Londra. Vedeți voi, Erin, personajul feminin, are de filmat trei pușcăriași, două femei și un bărbat, care urmează să iasă din pușcărie și pe care-i va urmări cu echipa de filmare ca să vadă cum se vor comporta după ispășirea unui număr de ani după gratii. Iar Mark, soțul, se hotărăște să-și deschidă o afacere în domeniul bancar cu ajutorul acelor bani. Însă, deși nu o duceau rău nici înainte, tentația unor milioane în plus într-un cont bine ascuns în Elveția e prea mare, chiar dacă spectrul acelor cadavre rămase blocate în avionul scufundat lângă Bora Bora îi pândește precum norul plin de ploaie rămas tot timpul deasupra casei Familiei Addams.

Povestea merge strună, personajele sunt foarte reușite, se comportă perfect de anapoda cât să pară credibile (Erin, o tipă subțirică, ce n-a tras în viața ei cu arma și singurul contact cu cei în afara legii au fost niște interviuri în camera pentru vizite a închisorii, vrea să pară un fel de spion, să pătrundă în lumea interlopă și să facă aranjamente care e limpede că îi vor pune viața în pericol – și pe a lui Mark, deopotrivă, însă nu se poate abține, mergând din minciună în minciună, până ce… ei bine, vă puteți imagina și singuri ce-ar putea urma).

Eu mi-am imaginat destul de devreme ce ar putea urma, dat fiind că povestea începe cu sfârșitul (aproape), deși nu mi-a venit să cred că autoarea ar fi putut avea un asemenea tupeu. Ei bine, l-a avut. L-a avut și a îndrăznit să șocheze cititorii, că tot a sosit vremea thrillerelor șocante, cu răsturnări spectaculoase de situație chiar la final. Și, în plus, cu toate boacănele pe care le fac personajele, acestea sunt chiar simpatice, în naivitatea, inconștiența și tupeul care-i mână să facă ceea ce fac. Mie mi-a plăcut povestea. Am mai citit așa ceva, deci nu am fost complet dat pe spate, dar tot m-am arătat surprins la final. Ce-ar fi pe drum? Lăcomie, trădări, oameni meschini, pungași, șefi de bande ce-au băgat groaza în londonezi decenii de-a rândul, fundamentaliști și naivi, mulți naivi, dar și gangsteri care un se dau în lături de la nimic pentru a-și atinge scopurile mârșave.

„Apoi mă lovește ideea că nu o să găsim nimic aici. Holli nu avea decât optsprezece ani când trăia în camera aceasta. Aici sunt relicve ale persoanei care a fost. Acum are douăzeci și trei de ani. Maturizarea te schimbă. Cinci ani în închisoare te schimbă. Cine știe ce i s-a întâmplat în timpul ăsta?

Ce vreau să spun e că e suficient să mă uit la mine ca să îmi dau seama că întreaga mea viață s-a schimbat în nouă zile. Am devenit o mincinoasă și o hoață. Dumnezeu știe unde o să fiu peste cinci ani. Sper că nu în închisoare.”

Afacerea Jivago, Peter Finn si Petra Couvée – povestea unei cărți interzise

În 1956, Boris Pasternak îi încredința unui editor Italian primul său roman. La momentul acela, scriitorul nu credea că romanul său va fi publicat vreodată în Uniunea Sovietică. Cuvintele pe care le-a spus acum sunt tulburătoare și astăzi, la 63 de ani de la acest moment: „Acesta este Doctor Jivago. Fie ca el să-și croiască drum în jurul lumii.” Așa a fost. Doctor Jivago a început să călătorească prin lume, inspirând generație după generație nu numai de cititori, ci și de scriitori, critici, cineaști. Cartea a apărut mai întâi în Italia, apoi în Franța și în Europa.  Văzând în carte o armă de propagandă culturală, CIA decide publicarea unei ediții în Uniunea Sovietică, în cel mai mare secret. Cartea este tipărită.  1 000 000 de exemplare sunt distribuite turiștilor ruși veniți să viziteze Expoziția Universală de la Bruxelles. A fost un succes neașteptat, chiar și pentru CIA. Cartea a invadat piața neagră. În 1958, Pasternak primește Premiul Nobel pentru literatură, iar doi ani mai târziu, scriitorul moare. Afacerea Jivago, apărută recent la Editura RAO, este o carte despre o epocă în care literatura avea puterea să cutremure lumea. Autorii, un jurnalist și o traducătoare, au recreat povestea pe baza unor dosare recent desecretizate ale CIA. (mai mult…)

Cartea verii 2019 vine cu recomandarea lui Reese Whiterspoon, care a ales-o pentru clubul ei de lectură! Actrița Catherine Steadman, cunoscută din îndrăgitul serial Dowton Abbey, își face debutul cu un thriller psihologic care a cucerit pe toată lumea: CEVA ÎN APĂ. (mai mult…)

Pe 23 aprilie s-a născut și a murit marele William Shakespeare – figura tutelară a culturii moderne, personaj pe cât de prolific și actual, pe atât de misterios. Ce moment mai bun să vorbim despre el, despre cine și cum a fost cu adevărat, ce pasiuni l-au guvernat, dar și ce pasiuni a stârnit de-a lungul secolelor, ce persoane reale au inspirat personajele lui nemuritoare, unde se termină arta și începe viața? (mai mult…)

Fragment în avanpremieră

„Ca să nu strice ambianța de la fața locului, Corso hotărîse să se prezinte drept un amic al lui Akhtar. Voia să respire puțin atmosfera „clubului” și să îl abordeze discret pe Mike alias Freud.

Un culturist cu urechi clăpăuge veni să-i deschidă poarta. Numele lui Akhtar declanșă o ploaie de întrebări. Corso încercă să o dea cotită, evocînd diversele performanțe întrezărite în primele secvențe văzute acasă la gurul indian. Zadarnic.

Ca să nu mai lungească această conversație inutilă, îi propuse gorilei să îl sune pe însuși Akhtar. (mai mult…)