Nominalizări: Barry Awards Nominee for Best First Novel 2018, Los Angeles Times Book Prize Nominee for Art Seidenbaum Award for First Fiction 2017, Dylan Thomas Prize Nominee for Shortlist 2018, Goodreads Choice Award Nominee for Fiction & for Debut Goodreads Author 2017
Nota Goodreads: 3.65 (27732 note)
Descrierea editurii: „Turtle Alveston este o supraviețuitoare. Are paisprezece ani și îi place să cutreiere pădurile de pe coasta nordică a Californiei. Obișnuiește să meargă pe jos kilometri întregi și știe pe de rost toate râurile, lacurile și insulele stâncoase din împrejurimi. Dar, deși lumea ei exterioară e vastă, lumea ei interioară e mică și înșelătoare: după moartea mamei, Turtle a crescut izolată, subjugată de Martin, tatăl ei charismatic și chinuit. Viața ei socială e limitată la școală — unde evită interesul colegilor și profesorilor intruzivi — și la interacțiunea cu tatăl ei. Într-o bună zi, Turtle face cunoștință cu Jacob, un licean plin de umor care în scurtă vreme ajunge s-o adore. Pentru prima oară, lumea exterioară începe să se limpezească pentru Turtle — viața ei cu Martin nu e sănătoasă și nu mai poate continua. Mânată de experiența dragostei și a celei dintâi prietenii autentice, Turtle începe să caute o scăpare, folosindu-se tocmai de tehnicile de supraviețuire învățate de la părintele ei. Oare va reuși Turtle să evadeze și să-și croiască o nouă viață?”
Am bănuit de la început ce se va întâmpla (nu și finalul incendiar, deși de pe la mijloc încolo am cam bănuit direcția) în poveste, și așteptările nu mi-au fost înșelate, cu micile șocuri de rigoare, căci nu se cădea să fie totul atât de simplu. Bun, deci Turtle Alveston este o tânără de paisprezece care trăiește într-o stare de semisălbăticie alături de tatăl ei, Martin. Zic semisălbăticie deoarece, chiar dacă merge la școală, toată lumea îi știe de frică (fără să bănuiască faptul că la brâu are ascuns un pistol, de care nu se desparte niciodată), iar pe-acasă umblă în picioarele goale, locuiește într-o casă căreia dacă i-aș zice dărăpănată aș jigni toate dărăpănăturile de pe lumea asta și bea ouă crude la micul dejun zi de zi, lucru pe care autorul are grijă să-l menționeze (plus inevitabila primă bere cu care își începe tatăl ei ziua și pe care ea i-i aruncă pe sub mână, de lângă blatul pe care fata își sparge ouăle direct în gură) la fiecare câteva pagini. Iar casa, că iar îmi aduc aminte de ea: grinzile scârțâie ca într-un film de groază, păianjenii sunt mari cât palma, șobolanii zgândăre pe sub dușumele, tufele și boscheții din preajma casei amenință să dea buzna prin pereți, iar Turtle doarme pe jos sau pe o saltea improvizată, uneori chiar și sub cerul liber.
Și, din când în când, tatăl ei vine să o ia de la ea din cameră, ca să-i țină loc în pat nevestei care s-a sinucis, intrând în apa oceanului și nemairevenind la mal. Aici am simțit o mare doză de lașitate și ticăloșie din partea mamei, dar nu insist pe tema asta, căci, atunci când ai de-a face cu monștrii zi de zi, ceas de ceas, e inevitabil să nu te transformi și tu într-un soi de monstru, iar monstrul cel mai oribil, în viziunea mea, e cel care-și abandonează puiul pentru ca un sălbatic să-și poate face în continuare mendrele cu el. M-am exprimat cam plastic, știu, dar e revoltător ce se întâmplă aici, de la început și până la sfârșit.
Am uitat să adaug că distracția principală a celor doi, a lui Turtle și a lui Martin, este să tragă la țintă și să-și curețe armele. Și ce mai arsenal se găsește în casa lor: zeci de modele de pistoale, de puști și de cartușe, mai lipsesc mitraliere sau obuziere, că era tacâmul complet. Nu lipsesc cuțitele, desigur. Bine, când ai un bunic (al lui Turtle, adică, și tatăl lui Martin, totodată) care a tăiat zeci de gâturi dușmane în războiul din Coreea și care locuiește într-o rulotă mizerabilă, la doi pași de casa ta la fel de mizerabilă, care este un om pentru care fiul său a fost doar un soi de piesă de mobilier, care n-a primit niciun miligram de empatie de la tine, atunci nu te poți aștepta ca tatăl tău să fie un sufletist plin de amabilitate și dragoste părintească. E drept că patima și obsesia lui cu venirea sfârșitului lumii și ardoarea cu care strânge arme și conserve pentru această apocalipsă anunțată de pierderea apei din subteran și inconștiența cu care aruncă lumea hrana la gunoi, fără să se gândească la faptul că-n alte regiuni e foamete cumplită, poate reprezenta un soi de explicație nebunească pentru cum a ales el să-și crească fetița. Ce n-am înțeles eu deloc, un lucru căruia nu i-am putut găsi nicio explicație, în afară de nebunie, este violența cu care înțelege să-și trateze fata pentru a o pregăti pentru lumea cea rea. Și placiditatea cu care fata acceptă toate aceste grozăvenii la care este supusă zi de zi. Ce dacă tac-su e mare cât Yeti și are o forță herculeană? Ea doarme cu pistolul sub pernă, pentru numele lui Dumnezeu, și-și îngrijește armele mai conștiincios decât propriul ei trup. Și nimerește fără greș orice țintă, inclusiv o monedă mică de tot, ținută între degete de o fetiță la fel de mică.
Oare chiar atât de mare să fie iubirea față de un părinte, cât să accepți toate aceste chestii? Oare atât de mare să fie recunoștința față de el, cât să atârni de o grindă, cu un cuțit mare de tot și extrem de ascuțit ținut sub fund? Să renunți la persoana iubită, ca să nu-i facă și ei rău monstrul cel hain? Să suporți să fii ostracizată, să refuzi ajutorul celor care cam bănuiesc ce pățești tu acasă, dar n-au nicio dovadă? Să fii bătută cu vergeaua de fier și multe altele? Chiar și fostul monstru tăietor de gâturi coreene s-a făcut băiat cuminte și se arată îngrijorat, din când în când, de soarta singurei sale nepoate? Și monstrul ce scuză are?
Un roman palpitant, exotic, luxuriant, dureros de citit, dar imposibil de lăsat din mână. L-am citit în două zile, cu toată păcătoasa de gripă care nu-mi dădea pace. Poveste ce pare trasă de păr, în multe cazuri, atât de îngrozitoare sunt unele întâmplări, personaje memorabile, grotești, oribile, defecte și pe care, culmea, ajungi oarecum să le înțelegi, aflându-le poveștile de viață. Cine știe cum reacționezi și tu în urma unor traume mentale severe? Cine știe în ce te transformi în urma unor întâmplări care te marchează? Ne definește modul de-a ne comporta zi de zi sau puterea de-a ne transforma în cineva mai bun, atunci când simțim că gata! ne-a ajuns? M-am revoltat, am suferit, am râs (amar) alături de personaje, mi-am notat cuvinte, expresii, componente de arme, nume de plante, de arbori. Am aflat atâtea nume de plante, copăcei și gândăcei, cât să-mi folosească la multe traduceri de-acum încolo, și trebuie să fac și eu rost de cartea care conține toate aceste descrieri, alături de Coran, Biblie și opere complete din Shakespeare cred că reprezintă un material esențial pentru orice traducător care-și respectă munca. Iar Alexa Fusoi își respectă munca așa cum puțini traducători de la noi o fac. Respect!
„„- Uneori nu-i un om perfect”? repetă Jacob. Turtle, tatăl tău e o scârbă uriașă… gigantică… colosală, printre cele mai îngrozitoare care au navigat vreodată prin mările de lămâiță, e prototipul primordial al scârbei, iar adâncimea și profunzimea scârboșeniei sale descumpănesc mintea și depășesc limitele imaginației. Deși, bineînțeles, Marcus Aurelius spunea că nu trebuie să-i disprețuim pe alții pentru faptul că ne-au rănit. El spune că ar trebui să ne dăm seama că aceștia acționează din neștiință – chiar împotriva voinței lor – și că și tu, și ei veți muri nu peste multă vreme, și că persoana respectivă nu ți-a făcut cu adevărat rău, pentru că nu ți-a redus capacitatea de a alege. Și cred că are dreptate. Nu trebuie să-l urăști. Însă poate că probabil ar trebui să te gândești serios să pleci…”
Posted by Liviu
