Starea de lectură continuă. Noutățile Editurii Polirom, și în librăriile fizice

Editura Polirom vă recomandă cîteva cele mai recente apariții pe care le puteți găsi deja pe librăriile online, dar și, din fericire, în librăriile fizice – cele care se vor deschide imediat după încetarea stării de urgență. Vă invităm să rămîneți alături de noi în „starea de lectură” și vă rugăm să aveți grijă în continuare de sănătatea voastră. Cititul ne apropie, iar poveștile ne păstrează mintea mereu în alertă, așa încît vă dorim lectură plăcută!

Carte-eveniment: Vocabularul european al filosofiilor, volum coordonat de Barbara Cassin, filolog și filosof specializat în Grecia antică, doctor în filosofie și director de cercetare la CNRS-Paris IV Sorbona, membru al Academiei franceze. • Traducere și adăugiri la ediția în limba română coordonate de Anca Vasiliu și Alexander Baumgarten

Lucrare monumentală realizată de un colectiv de aproape o sută de autori și acoperind circa 15 limbi europene, Vocabularul european al filosofiilor prezintă și compară, în cele aproximativ 400 de intrări ale sale, mai bine de 4.000 de termeni specifici unei limbi sau, pentru cei moșteniți din Antichitate, culturii europene, precum și aspecte ce țin de funcționarea unei limbi în ansamblu. Continuă lectura

Semnal editorial 149: Recomandare de carte – Alias Grace de Margaret Atwood, 40% reducere

ALIAS GRACE de Margaret Atwood , o nouă ediție, în colecția Corint Fiction

Cartea a fost ecranizată de Netflix într-o miniserie de excepție

„O carte extraordinară, scrisă cu o inteligenţă, o pătrundere subtilă şi un uluitor har al povestirii, care mă face să nu am nici un dubiu că Atwood este cea mai remarcabilă romancieră de limbă engleză de azi.”

SYDNEY MORNING HERALD

Continuă lectura

Semnal editorial 147: NOUTĂȚILE GRUPULUI EDITORIAL ART ÎN LUNA MAI 2020 – COMUNICAT DE PRESĂ

Ce citim în mai

Ca în fiecare an, suntem în perioada în care vă anunțăm ce cărți noi văd lumina tiparului. Singura diferență este că anul acesta nu vă mai putem da întâlnire la Târgul de Carte Bookfest, însă ceea ce putem face este să vă ținem la curent cu toate noutățile și să vi le punem la dispoziție cu reduceri între 25%-40% pe site-urile noastre. 

Am conturat un calendar pentru luna mai cu toate noutățile editoriale ale Grupului Editorial ART, precum și bestseller-uri în ediții noi, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Ce pot citi prichindeii și copiii mai mari, dar și iubitorii de romane grafice, ficțiune, nonficțiune și SF în luna mai – am detaliat pe săptămâni în cele ce urmează. Continuă lectura

Semnal editorial 145 + Fragment în avanpremieră: Morten Strøksnes – Cartea mării

Cartea mării de Morten Strøksnes

Editura Polirom, colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual

Traducere din limba norvegiană de Diana Polgar

Cartea este disponibilă pe polirom.ro: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/7102.

Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia 2015 

Doi ani au trebuit să treacă pînă într-o seară de vară cînd, în insulele pe cît de izolate şi sălbatice, pe atît de maiestuoase ale arhipelagului norvegian Lofoten, doi prieteni au luat, în sfîrşit, hotărîrea: să plece într-o expediţie primejdioasă în largul mării, la vînătoare de rechini boreali. Specie ancestrală de dimensiuni impresionante, ce trăieşte sute de ani, rechinul boreal a stîrnit groaza şi imaginaţia pescarilor nordului din cele mai vechi timpuri. Se spune că ochii lui fosforescenţi, năpădiţi de paraziţi hipnotizează prada, iar carnea extrem de toxică poate să provoace transe halucinatorii. În barca lor pneumatică, înarmaţi cu echipamente de pescuit rudimentare, poveşti incredibile şi ambiţiile nemăsurate ale vînătorilor de balene legendari, naratorul şi Hugo Aasjord, artist excentric şi pescar experimentat, pornesc în căutarea acestui monstru enigmatic. Inspirată din fapte reale şi întreţesută cu poveşti uimitoare despre viaţa puţin cunoscută a oceanului, cu biologia, istoria, poezia şi legendele sale, Cartea mării este o celebrare a universului marin, a aventurii şi a prieteniei, dar şi un semnal de alarmă pentru protejarea unui ecosistem greu încercat de acţiunile oamenilor, dar atît de important pentru dăinuirea vieţii pe pămînt aşa cum o ştim astăzi.

„O expediţie de dimensiuni epopeice deschide calea informaţiilor fascinante despre mări şi oceane în această eco-aventură marină… Erudiţia, umorul înţepător şi scriitura simplă ale lui Strøksnes se contopesc într-o istorie naturală proaspătă, cuceritoare.” (Publishers Weekly)

„O carte pătrunzătoare şi fascinantă, evocînd figuri memorabile precum Ahab al lui Melville sau bătrînul lui Hemingway… Arta ingenioasă a lui Morten Strøksnes este aceea de a ne aminti încă o dată că prinderea peştelui mare este cea mai puţin importantă parte a poveştii.” (The Wall Street Journal)

„O carte extraordinar de captivantă… Un tur de forţă… O operă de meditaţie şi contemplare, cu un orizont larg şi deschis ca îndepărtatele linii de coastă ale nordului, pe care le evocă atît de frumos.” (The Spectator)

Morten Strøksnes (n. 1965) este scriitor, istoric, jurnalist şi fotograf norvegian. După ce a studiat la Oslo şi la Cambridge, a ales să urmeze o carieră jurnalistică. A scris reportaje, eseuri, articole şi recenzii pentru cele mai importante ziare şi reviste norvegiene şi este o voce activă în dezbaterile publice. A publicat patru volume de reportaj literar care s-au bucurat de aprecierea criticii şi a colaborat la multe altele. Cartea mării (2015), întîmpinată cu mult entuziasm de cititori şi tradusă deja în peste douăzeci de limbi, a fost distinsă, printre altele, cu Premiul Brage şi Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia.

FRAGMENT

Hugo locuiește pe insula Engeløya din Steigen. Ca să ajungi acolo din Bodø, trebuie să iei feribotul, care te duce printre insulițele și localitățile mici din nord, înșirate ca niște scoici de‑a lungul coastei stâncoase. După vreo două ore, feribotul ajunge în Bogøy, un sătuc care face legătura cu Engeløya printr‑un pod. Hugo mă așteaptă la debarcader cu vești bune: o s‑avem, probabil, momeală. Un taur scoțian a fost tranșat acum trei zile. Resturile zac pe câmp, numai bune de cules. O lăsăm pe‑a doua zi, pentru că plouă când mașina traversează podul spre Engeløya și se oprește în fața casei lui Hugo, o vilă impozantă cu turn, galerie la subsol și vedere spre vest, la Vestfjorden. Continuă lectura

Concurs Editura Polirom în parteneriat cu Biblioteca lui Liviu

După cum majoritatea știți, blogul FanSF și-a schimbat denumirea în Biblioteca lui Liviu. Am explicat într-o postare pe blog, dar și pe Facebook, motivele care m-au îndemnat să fac acest lucru.

S-au împlinit zece ani de când scriu pe acest blog, pornit inițial de Nicu „Voicunike” Voicu și Bebe „Librar” Ionescu, probabil cei mai mari fani SF din țară, dar de vreo cinci ani, cred, duc singur în spate acest blog și simțeam nevoia de o schimbare.

Dar să n-o mai lungim. Blogul FanSF a devenit Biblioteca lui Liviu, sub umbrela căruia vor intra (de fapt intră de ceva timp încoace) mai toate genurile literare: pe lângă SFFH, și mystery&thriller, cărți YA, pentru copii, literatură generală și chiar nonficțiune.

Și ce ocazie mai potrivită ar fi pentru a anunța și faptul că ieri am lansat și o pagină de Facebook dedicată acestui blog, adică Biblioteca lui Liviu, decât un concurs: așadar, editura Polirom pune la bătaie trei titluri pentru cititorii acestui blog.

Tot ce trebuie să faceți este să vă înscrieți la acest concurs cu o adresă de e-mail validă, să dați like și/sau follow paginii de Facebook Biblioteca lui Liviu (aici: https://www.facebook.com/LiviuSzoke) și a editurii Polirom (aici: https://www.facebook.com/polirom.editura/), plus să răspundeți , aici, în comentarii, la întrebarea: cum ați aflat de acest blog?

Câștigătorul celor trei volume oferite de editura Polirom (care vor fi expediate de editură, prin curier), vor fi extrași prin aplicația Random.org și anunțați luni, 4.05.2020. Mult succes!

Despre cele trei titluri oferite ca premiu: Continuă lectura

Scriitorul Flavius Ardelean citește din „Pisica neagră și alte povestiri de groază” de Edgar Allan Poe, apărută la Editura Polirom, în colecția Polirom Junior

Video-recomandări de lectură pentru cititorii juniori și nu numai

Autorii Polirom Junior vă citesc din cărțile lor, dar și din poveștile preferate, apărute în colecția noastră dedicată copiilor de toate vîrstele.

Lectura ne apropie, astfel încît vă dorim vizionare, audiție și lectură plăcută! #Polirom25 #Poliromjunior #Staredelectură

Traducere din limba engleză de Liviu Cotrău

Vîrsta recomandată 11+

Cu ilustrații de Radu Răileanu

Patru povestiri stranii și tulburătoare ne aduc mai aproape universul fantastic al lui Edgar Allan Poe. O pisică neagră cu un singur ochi și un semn straniu pe gît își bîntuie stăpînul, un bărbat ajunge într‑un ospiciu unde nebunii se dau drept medici, o femeie se întoarce din lumea de dincolo pentru a‑i tulbura pe cei vii, moartea ia forma unei siluete cu mască, se desprinde dintr‑o tapiserie și‑i înspăimîntă pe cei ce se credeau la adăpost de ea. Cititorii vor regăsi în volum celebrele „Pisica neagră”, „Sistemul doctorului Gudron și al profesorului Pană”, „Morella”, „Masca Morții Roșii”.

Cartea poate fi comandată de aici: https://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/6899.

Flavius Ardelean citește din Pisica neagră și alte povestiri de groază de Edgar Allan Poe:

Părinte al prozei poliţiste şi precursor al romanului SF şi horror, Edgar Allan Poe (1809-1849) şi-a început cariera literară ca poet (cu Tamerlane and Other Poems, 1827; Poems, 1831). Singurul său roman finalizat, The Narrative of Arthur Gordon Pym (Povestea lui Arthur Gordon Pym), este publicat în 1838, iar primul volum de povestiri, Tales of the Grotesque and Arabesque, apare în 1840. Cartea care îl va impune definitiv în atenţia publicului este The Raven and Other Poems (1845). Naraţiunile lui Poe, romane sau povestiri, au fost publicate la Editura Polirom grupate în următoarele volume: Masca Morţii Roşii şi alte povestiri (2003, 2012), Misterul lui Marie Roget şi alte povestiri (2005, 2008), Călătorii imaginare (2008), Cărăbuşul de aur şi alte povestiri (2011).

Flavius Ardelean este scriitor și traducător, membru afiliat al Horror Writers Association. Este autorul romanelor Îmblînzitorul apelor și Noumenoir, al volumelor de povestiri Acluofobia și Bizaroproze și creatorul seriei Miasma. A cîștigat două Premii Colin pentru literatură fantastică, iar prima sa carte a fost nominalizată la Festival du Premier Roman din Chambéry, Franţa. Pentru romanele sale din ciclul Miasma a fost nominalizat de două ori consecutiv la Premiul Tînărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, București. Bezna (Polirom, 2018) a fost prima sa carte pentru copii.

Fragment în avanpremieră: Margaret Atwood – Testamentele

BOOKER PRIZE 2019

Au trecut mai bine de cincisprezece ani de la evenimentele din Povestea Slujitoareiiar regimul teocratic al Republicii Galaad încă ţine frâiele puterii cu o mână de fierDar apar primele semne că Galaadul începe să se erodeze din interior. Exact în acest moment de răscrucevieţile a trei femei complet diferite se întrepătrund îmod neaşteptat. Urmările pot fi dezastruoase sau pot duce la un viitor mai bun, dar cu siguranţă vor cutremura zidurile lumii care le ţine captiveRămâne de văzut dacă aceste ziduri se vor şi prăbuşi.


În paginile Testamentelor Margaret Atwood îi deschide cititorului uşspre cele mai ascunse cotloane ale Galaadului pe măsură ce fiecare personaj feminin din povestea ei e nevoit săşi dea seama cine este de fapt şcât de departe ar merge pentru lucrurile în care crede.


Dragi cititori, toate întrebările pe care mi leaţi pus despre Galaad şi despre mecanismele lui au fost o sursă de inspiraţie pentru această carteSau aproape toateCealaltă sursă de inspiraţie fost lumea în care trăim.“ Margaret Atwood


Prin această carte, Atwood ne aminteşte de puterea adevărului înaintea răului.“ People


O poveste captivantă scrisă întrun ritm alertrevoluţionară şi cu accente de melodramă.“ The New York Times


Toată lumea ar trebui să citească Testamentele.“ Los Angeles Times

O continuare pe măsura operei care a precedatoAcest lucru este posibil şi datorită capacităţii lui Atwood de a surprinde, chiar şi atunci când scrie despre un univers pe care credem căl cunoaştem atâde bine.“ USA Today


Femeile din Galaad sunt mai fascinante ca niciodată.“ NPR


Se prea poate să nu existe scriitor mai potrivit decâMargaret Atwood când vine vorba să aducă în discuţie anxietăţile lumii în care trăim.“ Entertainment Weekly

PRECOMANDĂ CU LIVRARE DIN 31 MARTIE 2020
  • Traducere din limba engleză de Ioana Miruna Voiculescu
  • Titlul original: „The Testaments”
  • paperback, 648 p, 140×205 mm
  • ISBN 9786067107012
  • Bestseller, Recomandată
  • Autor: Margaret Atwood
  • Domenii: FicţiuneScience-fiction
  • Colecţie: musai

Fragment în avanpremieră

Astfel de lucruri ne spunea la şcoală Mătuşa Vidala, căreia îi curgea veşnic nasul, în timp ce noi coseam gherghef pentru batiste, taburete şi rame pentru foto­grafii; florile în vază, fructele în castron erau modelele predilecte. În schimb, Mătuşa Estée, profesoara noas­tră preferată, spunea despre Mătuşa Vidala că exage­rează şi că nu avea niciun rost să ne bage groaza în oase, mai ales că ne-ar putea afecta negativ vieţile de viitoare soţii insuflându-ne o asemenea aversiune.

— Nu toţi bărbaţii sunt aşa, fetelor, ne liniştea ea. Cei mai buni dintre ei sunt firi superioare. Unii dau dovadă de o foarte bună stăpânire de sine. Iar după ce vă veţi căsători, vi se va părea cu totul altfel, deloc înfricoşător.

Nu că ea ar fi ştiut mare lucru despre asta, din moment ce Mătuşile nu se căsătoreau; nu li se permi­tea. De aceea aveau acces la cărţi şi libertatea de a scrie.

— La vremea potrivită, împreună cu taţii şi mamele voastre vă vom alege soţii cu înţelepciune, ne asigura Mătuşa Estée. Deci nu aveţi de ce să vă temeţi. Învă­ţaţi-vă lecţiile şi aveţi încredere în cei mai în vârstă că vor face ce e mai bine şi că toate îşi vor urma cursul firesc. Mă voi ruga pentru asta.

Dar, în ciuda gropiţelor şi a zâmbetului prietenos al Mătuşii Estée, versiunea Mătuşii Vidala era cea care se impunea. Îmi apărea în coşmaruri: sera spartă în mii de cioburi, apoi sfâşierea, sfârtecarea şi tropăitul copitelor, iar la urmă bucăţi din trupul meu – roz, albe şi mov-prună – împrăştiate peste tot. Gândul că mă voi face mare – suficient de mare pentru căsătorie – mă îngrozea. Nu aveam nicio încredere în alegerile înţe­lepte ale Mătuşilor: mă temeam că voi sfârşi măritată cu un ţap în flăcări.

*

Rochiile roz, albe şi mov-prună erau apanajul fete­lor speciale ca noi. Fetele obişnuite care proveneau din Econofamilii purtau tot timpul aceeaşi uniformă: nişte cămăşi cenuşii urâte, cu dungi multicolore, la fel ca hainele mamelor lor. Nu învăţau nici gherghef, nici cum să croşeteze, numai cusutul banal şi cum să confecţioneze flori de hârtie şi alte corvezi. Nu erau pre-alese ca noi să se căsătorească cu cei mai de seamă bărbaţi – cu Fiii lui Iacob şi ceilalţi Comandanţi sau cu fiii lor; totuşi, puteau fi alese după ce creşteau mai mari, cu condiţia să fie suficient de drăguţe.

Nu se vorbea despre asta. Nu era voie să te împăunezi cu frumuseţea fizică, nu se cuvenea, şi nici să observi frumuseţea altora. Dar noi fetele ştiam adevărul: mai bine să fii drăguţă decât urâtă. Până şi Mătuşile le acor­dau mai multă atenţie celor drăguţe. Oricum, dacă erai pre-aleasă, nu prea mai aveai nevoie să fii şi drăguţă.

Eu nu mă uitam cruciş ca Huldah, şi nici nu aveam o încruntătură din naştere ca Shunammite, nici sprâncene abia vizibile ca Becka, dar eram netermi­nată. Aveam o faţă fără formă, ca de aluat, semăna cu fursecurile speciale cu ochi din stafide şi dinţi din seminţe de dovleac, pe care mi le făcea Martha mea preferată, Zilla. Dar deşi nu eram frumoasă, eram foarte, foarte aleasă. De două ori aleasă: nu doar pre‑aleasă să fiu soţie de Comandant, ci aleasă întâi şi întâi de Tabitha, mama mea.

— Mă plimbam prin pădure când am dat de un castel fermecat în care erau închise o grămadă de fetiţe pe care le vrăjiseră nişte vrăjitoare rele, obişnuia să-mi spună Tabitha. Niciuna dintre ele nu avea mamă. Eu aveam un inel fermecat care descuia castelul, dar nu puteam să salvez decât o singură fetiţă. Aşa că m-am uitat cu atenţie la fiecare şi apoi, dintre toate, te-am ales pe tine!

— Ce s-a întâmplat cu celelalte? o întrebam de fie­care dată. Celelalte fetiţe?

— Le-au salvat alte mame, îmi răspundea.

— Aveau şi ele inele fermecate?

— Sigur că da, draga mea. Pentru a fi mamă, ai nevoie de un inel fermecat.

— Unde e inelul fermecat? o întrebam. Unde e acum?

— E chiar aici pe degetul meu.

Şi-mi arăta al treilea deget de la mâna stângă. Dege­tul inimii, aşa îl numea.

— Dar inelul meu nu putea îndeplini decât o dorinţă, iar eu am folosit-o cu tine. Aşa că acum e doar un inel obişnuit, de mamă.

În acest moment, mă lăsa să probez inelul care era din aur, cu trei diamante: unul mare în mijloc şi câte unul mai mic de-o parte şi de alta. Chiar părea un inel care fusese cândva fermecat.

— M-ai luat în braţe şi ai plecat cu mine? o între­bam. M-ai scos din pădure?

Ştiam povestea pe de rost, dar îmi plăcea să mi-o repete.

— Nu, draga mea, erai deja prea mare. Dacă te-aş fi dus în braţe, aş fi tuşit şi ne-ar fi auzit vrăjitoarele.

Asta sigur era adevărat: chiar tuşea mult.

— Aşa că te-am luat de mână şi ne-am strecurat afară din castel să nu ne audă vrăjitoarele. Şi amân­două am făcut „şşş“ – aici îşi ducea degetul la buze şi eu o imitam şi rosteam încântată „şşş“ –, apoi am fugit foarte repede prin pădure, cât mai departe de vrăjitoa­rele rele, pentru că una dintre ele ne văzuse ieşind pe uşă. Am alergat, apoi ne-am ascuns în scorbura unui copac. A fost foarte periculos!

Aveam o amintire neclară cu mine alergând printr-o pădure şi cineva care mă ţinea de mână. Mă ascunsesem într-o scorbură? Aveam impresia că mă ascunsesem undeva. Deci poate că era adevărat.

— Şi după aceea, ce s-a mai întâmplat? o întrebam.20

Testamentele

— După aceea te-am adus în această casă frumoasă. Nu eşti fericită aici? Eşti atât de preţuită de noi toţi! Nu suntem amândouă norocoase că te-am ales?

Mă cuibăream strâns lângă ea, ea mă cuprindea cu braţul, iar eu, stând cu capul lipit de trupul ei slab, îi simţeam coastele ascuţite. Cu urechea lipită de piep­tul ei, auzeam cum îi bate inima tot mai tare, tot mai tare, mi se părea mie, în timp ce aştepta să-i răspund. Ştiam că răspunsul meu avea putere: puteam s-o fac să zâmbească sau nu.

Şi cum să răspund altfel decât da şi da? Da, eram fericită. Da, eram norocoasă. În orice caz, era adevărat.

3

 

Câţi ani să fi avut atunci? Poate şase sau şapte. Mi-e greu să-mi dau seama, nu am amintiri clare de dinainte.

O iubeam foarte mult pe Tabitha. Era frumoasă, deşi foarte slabă, şi se juca ore întregi cu mine. Aveam o casă pentru păpuşi care imita casa în care locuiam, cu o sufragerie, o sală de mese şi o bucătărie mare pentru Marthe, cu biroul tatei cu masă de lucru şi o biblio­tecă. Toate imitaţiile de cărţi în miniatură de pe raf­turi aveau paginile goale. Când am întrebat de ce nu era nimic înăuntru – intuiam vag că ar fi trebuit să fie nişte semne pe acele pagini –, mama mi-a răspuns că, la fel ca vazele cu flori, cărţile erau simple decoraţiuni.

Câte minciuni a trebuit să spună de dragul meu! Pentru a mă proteja! Dar se pricepea. Avea o minte foarte inventivă.

La etajul al doilea al casei pentru păpuşi, aveam dormitoare mari, frumoase, cu draperii, tapet şi tablo­uri – tablouri frumoase, fructe şi flori –, iar la etajul al treilea, dormitoare mai mici şi cinci băi cu totul, una dintre ele de fapt o „cameră pentru pudrat“ – de ce s-o fi numit aşa? ce să fi fost „pudra“? –, şi o pivniţă cu provizii.

În afară de casă, aveam şi setul complet de păpuşi: o păpuşă mamă în rochia albastră a Soţiilor de Coman­danţi, o păpuşă fetiţă cu trei rochii – roz, albă şi mov‑prună, exact ca ale mele –, trei păpuşi Marthe cu şorţurile lor verde-stins, un Paznic al Credinţei cu caschetă, care să conducă maşina şi să tundă peluza, doi Îngeri care să stea la poartă cu puştile lor de plas­tic în miniatură ca să nu poată intra nimeni să ne facă rău şi o păpuşă tată în uniforma scrobită de Coman­dant. Nu vorbea niciodată prea mult, doar se plimba în sus şi în jos prin cameră şi se aşeza în capul mesei, iar Marthele îi aduceau lucruri pe tavă, după care se retrăgea în biroul său şi închidea uşa.

Prin asta, păpuşa Comandant nu se deosebea de tatăl meu, Comandantul Kyle, care îmi zâmbea şi mă întreba dacă am fost cuminte, apoi dispărea. Diferenţa era că vedeam ce făcea păpuşa Comandant în biroul său – stătea la birou în faţa Verbocomputerului şi a unui teanc de documente –, în schimb despre tatăl meu adevărat nu ştiam: era interzis să intrăm în biroul lui.

Se pare că făcea ceva foarte important acolo – lucru­rile importante pe care le fac bărbaţii, prea importante pentru ca femeile să-şi bage nasul, cu creierele lor mai mici, incapabile să conceapă idei mari, după cum ne spunea Mătuşa Vidala, care ne preda Religia. Ar fi fost ca şi cum ai fi încercat să înveţi o pisică să croşeteze, spunea Mătuşa Estée, care ne învăţa lucru manual, iar noi râdeam, atâta era de ridicol! Pisicile nici măcar nu au degete!

Deci bărbaţii aveau în cap ceva ca nişte degete, numai că un fel de degete pe care fetele nu le aveau. Şi asta explica totul, spunea Mătuşa Vidala, iar noi nu mai aveam ce întrebări să punem. Gura i se închidea cu un ţăcănit, zăvorând orice alte cuvinte care s-ar mai fi putut rosti. Ştiam că trebuie să mai fie şi alte cuvinte, pentru că şi pe-atunci imaginea cu pisicile mi se părea greşită. Pisicile nu-şi doreau să croşeteze. Iar noi nu eram pisici.

Lucrurile interzise dau frâu liber imaginaţiei. De asta a mâncat Eva fructul cunoaşterii, ne-a explicat Mătuşa Vidala: prea multă imaginaţie. Aşa că e mai bine să nu ştii anumite lucruri. Altfel, ajungi cu peta­lele rupte şi împrăştiate.

*

Din setul casei pentru păpuşi făcea parte şi o Slu­jitoare în rochie roşie, cu burta rotundă şi o bonetă albă care îi ascundea faţa, deşi mama mi-a spus că noi nu aveam nevoie de o Slujitoare în casă pentru că mă aveau deja pe mine, iar oamenii nu trebuie să fie lacomi şi să-şi dorească mai mult de o fetiţă. Aşa că am împachetat Slujitoarea într-un şerveţel, iar Tabi­tha a spus că i-o puteam dărui mai târziu unei fetiţe care nu avea o casă pentru păpuşi atât de frumoasă şi căreia i-ar fi prins bine păpuşa Slujitoare.

M-am bucurat să pun Slujitoarea la loc în cutie pen­tru că Slujitoarele adevărate mă tulburau. Le întâl­neam în timpul ieşirilor cu şcoala, când mergeam încolonate două câte două, cu o Mătuşă la fiecare capăt al coloanei. Ieşirile se făceau la biserică sau în parcuri unde ne jucam jocuri cu cercul sau ne uitam la raţele de pe iaz. Mai târziu, îmbrăcate în rochiile şi vălurile noastre albe, avea să ni se permită să participăm la Sal­vări sau Rugăvaganţe, pentru a asista la spânzurări sau la căsătorii, dar încă eram prea mici pentru asta, ne-a explicat Mătuşa Estée.

În unul dintre parcuri erau leagăne, dar cum vântul risca să ne ridice poalele, nici prin cap nu trebuia să ne treacă să ne dăm în ele. Numai băieţii aveau dreptul la această libertate; numai ei aveau dreptul să-şi ia avânt; numai ei aveau dreptul să zboare.

Încă nu m-am dat niciodată în leagăn. Rămâne una dintre dorinţele mele.

*

Cum mărşăluiam pe stradă, Slujitoarele treceau pe lângă noi două câte două, cu coşurile de cumpărături. Nu ne priveau sau, oricum, nu mult şi nu direct, şi nici  noi nu aveam voie să ne uităm la ele pentru că era con­siderat necuviincios, ne-a explicat Mătuşa Estée, la fel cum era necuviincios să te uiţi insistent la infirmi sau orice alte persoane diferite de noi. Şi nici nu aveam voie să punem întrebări despre Slujitoare.

— Veţi afla toate astea când veţi fi destul de mari, ne spunea Mătuşa Vidala.

Toate astea: Slujitoarele erau implicate în toate astea. Ceva rău, aşadar; ceva ce distruge sau ceva distrus, ceea ce poate însemna acelaşi lucru. Fuseseră Slujitoarele vreodată ca noi, purtaseră şi ele alb, roz şi mov-prună? Fuseseră nechibzuite, lăsaseră la vedere vreo parte ispi­titoare a trupului lor?

Acum nu se mai vedea prea mult din ele. Nici măcar feţele nu li se vedeau din cauza bonetelor albe de pe cap. Toate arătau la fel.

În casa pentru păpuşi de acasă, aveam şi o Mătuşă, deşi locul ei nu era într-o casă, ci într-o şcoală sau la Ardua Hall, unde se spunea că trăiesc Mătuşile. Când mă jucam singură cu casa pentru păpuşi, obişnuiam s-o încui pe păpuşa Mătuşă în pivniţă, lucru nu prea frumos din partea mea. Ea bătea cu pumnii în uşa pivniţei şi ţipa: „Daţi-mi drumul“, dar păpuşa fetiţă şi păpuşa Marthă care o ajutase n-o băgau în seamă, ba uneori chiar râdeau.

Nu mă simt mândră de mine să consemnez acest act de cruzime, deşi nu era decât cruzime faţă de o păpuşă. Reprezintă un aspect răzbunător al firii mele pe care, recunosc cu părere de rău, nu am reu­şit să mi-l stăpânesc întru totul. Dar într-o relatare de acest fel, e preferabil să îţi notezi cu conştiincio­zitate defectele personale şi orice alte acţiuni. În caz contrar, nimeni nu va înţelege de ce ai luat deciziile pe care le-ai luat.

*

Tabitha este cea care m-a învăţat să fiu sinceră cu mine însămi, ceea ce este cumva ironic dacă te gân­deşti la minciunile pe care mi le-a spus. Dacă e să fiu corectă, probabil nu m-a minţit în legătură cu ea însăşi. A încercat – sunt convinsă – să fie o persoană cât mai bună, în situaţia dată.

În fiecare seară, după ce-mi spunea o poveste, mă învelea împreună cu animalul meu de pluş preferat, o balenă – pentru că Dumnezeu le-a făcut pe balene ca să se joace în ocean, era deci în regulă să te joci cu o balenă –, şi apoi ne rugam.

Ne spuneam rugăciunea sub forma unui cântec, pe care îl cântam împreună:

Închid ochii să mă culc

Şi mă rog la Domnu-n gând;

Dacă mor în somn curând,

Sufletul la El să-mi urc.