Lecturi 242: Erin A. Craig – Casa de sare și amărăciuni

Erin A. Craig – Casa de sare și amărăciuni (House of Salt and Sorrows, 2019) 400p., TPB, 13×20, Corint, 2020, Colecția CorinTeens, Trad. Maria Adam, Red. Cristina Buzoianu

Nominalizări: Goodreads Choice Awards Nominee for Debut Novel 2019

Nota Goodreads: 3.95 (22.705 note)

Descrierea editurii: „Odinioară erau douăsprezece, însă acum în sălile uriașe de la Highmoor răsună singurătatea. Patru dintre fete și-au pierdut viața, fiecare moarte fiind mai tragică decât cea dinainte – ciumă, o cădere pe scări, înec, o alunecare de la înălțime. Acum, prin toate satele din jur se zvonește că familia ar fi blestemată de zei.

Tulburată de viziuni fantomatice, Annaleigh bănuiește că morțile surorilor sale nu au fost simple accidente. Fetele se furișează seară de seară la baluri strălucitoare unde dansează până la ivirea zorilor în rochii de mătase și conduri scânteietori. Annaleigh nu știe dacă să încerce să le oprească sau să se bucure și ea de aceste plăceri interzise. Mai ales pentru că nu știe cu cine – sau cu ce – dansează ele de fapt.

Dar când relația lui Annaleigh cu un străin misterios și plin de secrete devine tot mai serioasă, fata știe că trebuie să descopere cât mai repede întunericul care s-a abătut asupra familiei sale înainte de a-i cădea și ea victimă.”

Rezumatul de pe site-ul editurii Corint reușește să surprindă foarte bine esența cărții, firul principal și o parte a poveștii. Care poveste însă e mult mai complicată și devine și mai complicată spre final, când se mai renunță la baluri, zile de doliu și dansuri nesfârșite și se transformă cu adevărat într-o poveste horror cinstită, care însă nu știu cât de mult va fi apreciată de copiii peste 13 ani, cum e recomandată ea.

Însă nu degeaba adolescenții se provoacă unii pe alții să pătrundă în case și alte locuri despre care se spune că ar fi bântuite de fantome însetate de sânge, sau își spun noaptea povești de groază, vârâți cu lanterna sub pături sau la lumina focului, în tabere. Și bănuiesc că numărul destul de ridicat de note de pe Goodreads înseamnă și el ceva.

Dar să trecem la treabă. Cum spunea un bun prieten al meu, când citești o poveste pentru adolescenți trebuie să ții cont mai întâi de segmentul-țintă căruia i se adresează de fapt povestea. Nu să ai pretenții de capodoperă ce va dăinui peste veacuri de la o poveste scrisă clar ca să se vândă, să distreze, să poată fi citită și în metrou, și în avion, dar și seara, în pat, când e liniște și vântul șuieră pe-afară și ploaia bate în geam. Hai că am devenit și romantic.

La fel ca povestea care se înfiripă între Annaleigh și misteriosul străin care își face apariția în sala de bal în care ea și surorile ei își tocesc noapte de noapte pantofii cei scumpi, în încercarea firavă de-a uita nițel de drama cumplită ce se petrece pe celălalt tărâm: au fost douăsprezece surori în „casa de sare”, un enorm conac aflat la malul mării mereu furioase, însă se pare că acestea sunt urmărite de un blestem cumplit – încep să moară una câte una, în urma unor stranii și suspecte accidente, asta după ce și mama le-a murit în împrejurări rămase neelucidate.

Iar Annaleigh, una dintre surori și personajul principal, pornește o anchetă pe cont propriu, ajutată de Cassius, străinul cel misterios, căci nu dă crezare variantei oficiale a lucrurilor, că au fost simple accidente sau că un blestem i-ar urmări familia din cauză că surorile și tatăl ei nu au respectat perioada de doliu cuvenită după fiecare deces (un an de zile de jale și veșminte negre, fără distracții, baluri și veselie).

Mărturisesc că, deși autoarea a creat o lume fantastică extrem de interesantă, m-au plictisit scenele din sala de bal, intrigile mărunte de salon și istericalele surorilor. Nu mai zic de limbajul alambicat folosit de autoare aproape în fiecare paragraf (am avut de curând de furcă din cauza acestui lucru tot cu o poveste fantasy pentru adolescenți, așa că am ajuns să suspectez că cele două autoare au frecventat, pesemne, același curs de scriere creativă – am observat că împart și aceeași editură, deci poate că nu sunt chiar atât de paranoic precum par).

Însă Erin A. Craig evită cu măiestrie transformarea poveștii într-o melodramă și, inspirată de poate cea mai celebră poveste cu case bântuite din literatura modernă („Casa bântuită” a lui Shirley Jackson), o cotește către final într-un horror adevărat, cu posedări, monștri oribili și blesteme cumplite, plus niscaiva psihologie și niște întorsături de situație de-ți stă mintea în loc și nu mai știi pe cine și ce să crezi, cine minte, cine manipulează și cu ce motiv. Recomandată!

Lecturi 241: Otessa Moshfegh – Un an de odihnă și relaxare

Un an de odihnă și relaxare

Otessa Moshfegh – Un an de odihnă și relaxare (A Year of Rest and Relaxation, 2018) 304p., TPB, 12.7×19.7, Litera, 2020, Colecția Clasici Contemporani Litera, Trad. Călin-Andrei Popa, Red. Mariana Petcu, 49.9 lei, ISBN: 978-606-33-5719-0

Nominalizări: Wellcome Book Prize Nominee for Shortlist (2019), Goodreads Choice Award Nominee for Fiction 2018

Nota Goodreads: 3.68 (70.366 note)

Descrierea editurii:Naratoarea din Un an de odihnă și relaxare ar trebui să fie fericită, nu-i așa? E tânără, zveltă, drăguță, proaspăt absolventă a Universității Columbia, cu o slujbă lejeră la o galerie de artă nonconformistă, locuiește într-un apartament din Upper East Side din Manhattan, plătit, la fel ca restul nevoilor sale, din banii moșteniți. Dar există o gaură neagră și absurdă în inima ei, și nu doar din cauza pierderii părinților sau a felului în care iubitul ei de pe Wall Street o tratează ori a relației sadomasochiste cu cea mai bună prietenă a sa, Reva. Este anul 2000 într-un oraș bogat și plin de posibilități; ce-ar putea merge atât de anapoda?

Un an de odihnă și relaxare este un răspuns viguros la această întrebare. Povestind cum a petrecut eroina sa un an sub influența unei combinații cu adevărat nebunești de medicamente menite să o vindece de alienarea acestei lumi, Ottessa Moshfegh ne arată cât de rezonabilă, chiar necesară, poate fi alienarea. Deopotrivă tandru și amuzant, nemilos și plin de compasiune, romanul prezintă eforturile unei tinere de a se proteja de metehnele lumii, cufundându-se într-o lungă hibernare cu ajutorul uneia dintre cele mai nepricepute psihoterapeute din analele literaturii și a melanjului de medicamente pe care aceasta i le prescrie.”

Oare câți dintre noi, ajunși la maturitate, cu copii și joburi solicitante, care probabil ne fac să cădem seara frânți de oboseală, nu am visat la o lungă vacanță, cât mai lungă, chiar și de un an, în care să nu mai trebuiască să facem nimic, ci doar să spunem stop la toate, să fugim de cotidian, de joburi, de autobuze, înghesuială, forfotă și agitație, și să rămânem doar cu noi înșine, cu gândurile noastre? Să ne luăm, așa cum își ia protagonista acestei povești, care rămâne nenumită pe parcursul întregii cărți, un așa-zis an sabatic: un an în care punem totul pe pauză.

Personajul principal, așa cum o spune și descrierea cărții, ar trebui să fie fericit și să ducă o viață plină de împlinire: are un corp superb, este frumoasă, are un job ușor la o galerie de artă în care expun cei mai nonconformiști artiști și ea nu trebuie să-și bată prea tare capul cu expozițiile și ar putea trăi lejer cu banii moșteniți de la părinții decedați mult prea devreme. Are un apartament bine plasat în New York, însă nu prea are prieteni.

În afară de Reva, o tânără ce are și ea problemele ei personale, deși încearcă să o facă pe tipa dârză și independentă. Însă spoiala de fericire a protagonistei e repede îndepărtată de decizia ei de a-și da demisia (în stil mare) de la galeria de artă la care lucra și de a se retrage în culcușul ei din apartamentul cel confortabil, pentru „a se odihni”, cum se exprimă ea. Căci a cuprins-o o oboseală, o lehamite de viață cum nu am mai întâlnit poate la niciun personaj literar de o bună bucată de vreme încoace. Spaimele și angoasele se strâng în pragul ușii ei și somnul pare că îi dă târcoale când ți-e lumea mai dragă. Și tot ce își dorește este să doarmă. Ore peste ore, zile întregi dacă se poate, și să nu mai iasă afară decât până la magazinul egiptenilor din colț, de unde să își cumpere două cafele și să își ia ceva de-ale gurii.

Descoperim cu stupoare că o tânără sănătoasă, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, nu poate dormi decât cu ajutorul unor cocteiluri de medicamente care pe majoritatea dintre noi i-ar trimite direct la urgențe sau la un centru de dezintoxicare. Așa că apelează la serviciile primei psihoterapeute întâlnite în cale, ca să-și rezolve problemele cu somnul (și pe cele psihice, pentru că e clar că are destule). Din păcate, dă tocmai peste cea mai incompetentă și mai nepăsătoare psihoterapeute a Americii, care, fără a-i verifica istoricul medical și psihiatric și fără a-i face evaluări serioase, îi prescrie, pe bandă rulantă, grămezi de pilule cu denumiri din cele mai periculoase.

Din păcate pentru ea, din fericire pentru noi, cititorii. Căci de aici pornește cu adevărat povestea. Altminteri, fără medicamente, fără dilemele interioare care se ivesc pe parcurs, fără umorul negru iscat de conversațiile cu cea care ar trebui de fapt să o ajute, fără relația abuzivă cu iubitul la care dă fuga ori de câte ori simte nevoia de nițică activitate, dar care o tratează mai mereu ca pe un gunoi, fără gențile și hainele contrafăcute ale prietenei (singura) sale Reva și fără aducerile aminte despre relația (inexistentă) dintre protagonistă și părinții ei (sursa tuturor problemelor sale, până la urmă, îmi închipui eu și dă de înțeles și personajul), ce ar mai fi ieșit?

În niciun caz un roman de Otessa Moshfegh. De ale cărei povești am prins drag de când am citit „Eileen” (despre care am scris pe Bookblog acum ceva vreme), o poveste despre depresii și depresivi, care o cotește în bizar și șochează printr-un final halucinant. Și aici mi-am închipuit că se va ivi ceva anormal, ceva care să surprindă și să schimbe un final care, în mod normal, la câți munți de medicamente băga în el personajul principal, ar fi trebuit să îl reprezinte moartea protagonistei în urma unei supradoze.

Dar m-am luat cu „Eileen” și cu finaluri șocante și am uitat să insist asupra unui aspect de la care pleacă problemele protagonistei poveștii: părinți indiferenți și reci, care nu se gândesc decât la ei sau care nu găsesc sau nu le pasă sau nu vor să găsească un mod de a comunica, de a stabili o relație de apropiere cu copiii lor, creează copii care, ajunși adulți, sunt condamnați să le repete greșelile. Cu consecințe cât se poate de grave. Cum e cazul aici. Inadaptarea la cotidian, la condițiile sociale, depresia, lipsa de încredere în sine însuși și în ceilalți, imposibilitatea de-a stabili o relație cât de cât normală cu cei din jur, cu partenerul de v

iață, cu prietenii cei mai apropiați, chiar și când aceștia insistă să te salveze, toate astea sunt consecințele unor probleme vârâte sub preș și netratate la timp. Iar rezultatul… Rezultatul e tragi-comic. De la un capăt la altul.

Însă e anul 2000, apoi final de an 2000, apoi trec câteva luni din 2001. Și atunci s-a produs declicul, am început să intuiesc finalul. Deloc dezamăgitor, de altfel. Abia aștept să citesc următoarea poveste imaginată de Otessa. Poveștile ei, deși teribil de deprimante, de întunecate și de apăsătoare, au personaje extraordinar de interesante și reprezintă adevărate cazuri clinice, demne de studiat pe îndelete. Recomandată!

„Puteam să mă revolt dacă aș fi vrut. Puteam să-mi vopsesc părul violet, să ajung să fiu exmatriculată de la liceu, să nu mai mănânc, să-mi pun un inel în nas, să curvăsăresc și tot așa. Am văzut alți adolescenți făcând asta, dar eu nu aveam energia necesară să trec prin atâta bătaie de cap. Adevărul e că tânjeam după atenție, dar refuzam să mă umilesc cerând asta. Aș fi fost pedepsită dacă dădeam semne de suferință, știam asta. Așa că eram cuminte. Făceam ceea ce trebuie să fac. Mă revoltam pe tăcute, în gândurile mele. Părinții mei abia dacă observau că exist. Odată, pe când eram la toaletă, i-am auzit cum șușoteau în hol.

Ai văzut că are două pete pe bărbie? l-a întrebat mama pe tata. Nu suport să mă uit la ele. Sunt așa de roz.

– Dacă îți faci griji, du-te cu ea la un dermatolog, i-a răspuns tata.

După câteva zile, menajera noastră mi-a adus un tub de Clearasil. Era dintre cele colorate.”

Lecturi 240: Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cer, noapte, pantofi, text şi în aer liber

Jonathan Lethem – Orfani în Brooklyn (Motherless Brooklyn, 1999) 448p., TPB, 13×20, Corint, 2020, Colecția Corint Fiction, Trad. Irina Negrea, Red. Antonia Kacso, 46.9 lei, ISBN 978-606-793-714-5

Premii: National Book Critics Circle Award for Fiction 1999, The Macallan Gold Dagger for Fiction 2000

Nota Goodreads: 3.89 (32990 note)

Descrierea editurii: „Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.”

Puneți niște Raymond Chandler (fals, nici vorbă de Philip Marlowe, oricât de glumeț ar părea protagonistul, totul e din pricina afecțiunii de care suferă), Oliver Sacks și Irvine Welsh (cu acesta din urmă sunt de acord, pe cel de-al doilea nu l-am citit) și veți obține, adăugând și alte câteva ingrediente, Orfani în Brooklyn. Sau așa îl laudă MAXIM.

Începe bine povestea, misterul e mare cât cuprinde, apoi continuă și mai interesant, căci m-a făcut să cred că am dat peste o cutremurătoare poveste cu orfani traumatizați la cămin care sunt salvați de un mafiot inimos și dornic să facă niște bănuți pe spinarea unor băieți cam săraci cu duhul, însă apoi povestea cam degenerează, mai ales după dispariția mafiotului. Dar apoi acesta se întoarce și pare că le va găsi o întrebuințare serioasă băieților săi, transformându-i în ajutoare de detectiv particular.

Cam așa stă treaba. Însă mafiotul este ucis de către un asasin misterios și orfanii lui nu pot face nimic pentru a-l salva. Dar flerul de detectiv al lui Lionel Essrog îl pune pe acesta pe urmele misteriosului asasin. Misterele se-adună, iar faptul că lui Lionel îi pune bețe-n roate la tot pasul Sindromul Tourette de care suferă nu e deloc de ajutor.

Însă Jonathan Lethem alege să aștearnă o poveste polițistă tocmai prin prisma acestui personaj trăsnit, de care viața și-a cam bătut joc și continuă să-și bată. Trama polițistă mi s-a părut de fapt mai mult un pretext pentru o analiză socială serioasă și al unui studiu de caz destul de aprofundat al acestei misterioase afecțiuni imposibil de ținut în frâu. Căci nu e ca în filmul acela cu adolescenți farsori, în care majoreta le striga măscări spectatorilor între două tumbe. Nu, Sindromul Tourette se manifestă și prin gesturi repetitive, ticuri verbale și cuvinte lipsite de sens, mici acte ciudate care-l transformă pe bietul Lionel Essrog într-un exponat de care râde lumea și pe care nu-l poate lua nimeni în seamă.

Și în asta constă măiestria poveștii, nu cea mai antrenantă din lume, dar cu un protagonist suficient de interesant cât să te facă să o duci până la capăt. Și cu toate că nu prea am agreat stilul, ciudățenia deosebită a personajului principal, cât și faptul că, de la un moment dat încolo, ancheta a devenit suficient de interesantă cât să mă facă să vreau să aflu și finalul, care-i miza, ce-i cu soția mafiotului Frank Minna, unde a pus mâna pe ea, ce-i cu misterul care o înconjoară și, de asemenea, de ce a fost nevoie să fie omorât acesta.

Stilul nu e deloc facil, ticurile verbale ale lui Lionel îngreunează povestea și, mai ales, o ia destul de des pe arătură, cugetând la tot pasul și abătându-se de la povestea pe care vrea să o spună, dar… e un roman clasic? Probabil. Filmul, de urmărit și el, doar e cu Edward Norton. Povestea, așa și-așa. Personajul Lionel Essrog? Probabil unul dintre cele mai interesante pe care le-a oferit literatura ultimelor două decenii. Aștept Gun, With Occasional Music. Sau Girl in Landscape.

Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet. Continuă lectura

Lecturi 238: Bogdan Hrib – Reziliență

Bogdan Hrib – Reziliență (2020) 356p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Mystery & Thriller, 34 (43) lei, ISBN 978-606-749-471-6

Descrierea editurii: „Angajat să elucideze moartea fiicei unei important baron local, Stelian Munteanu este prins într-o complicată pânză de păianjen cu grave implicații geopolitice. Împreună cu experimentatul Tony Demetriade și tânăra Anabella Păduraru, poliția britanică și serviciile secrete românești investighează o serie de evenimente care par să ducă spre o criză fără precedent în Estul Europei. Personaje noi și vechi, răsturnări de situație, politică, corupție, iubiri și trădări, mistere aparent imposibil de rezolvat – toate se amestecă cu doze potrivite în acest nou roman semnat de Bogdan Hrib.” Continuă lectura

Lecturi 237: Adina Popescu – O istorie secretă a Țării Vampirilor: Cartea Fetiței-Vampir

Adina Popescu – O istorie secretă a Țării Vampirilor: Cartea Fetiței-Vampir (2019) 576p., HC, 14×20.5, Arthur, 2019, Red. Ioana Vîlcu & Dragoș Dodu, 25.45 (36.36) lei, ISBN 978-606-788-644-3

Descrierea editurii: „În Țara Vampirilor au început să se arate Semnele, și nu sunt dintre cele bune. Temuta Ciumă bântuie din nou străzile din Cetatea de Scaune, iar vizita enigmaticului cancelar al Conglomeratului Țărilor cu Roșii Palide pică cum nu se poate mai prost. Pentru că un rău nu vine niciodată singur, Todosia, fiica Anei Bugiana, autoarea cărții interzise care îi dă dureri de cap Președintelui, rămâne și fără casă, și fără mamă. Îl are alături doar pe noul ei prieten, Pricoliciul, și împreună pornesc în căutarea Anei și a propriei povești.” Continuă lectura

Lecturi 236: Stephen King – Institutul

Stephen King – Institutul (The Institute, 2019) 608p., TPB, 13×20, Armada, 2020, Trad. Ruxandra Toma, Red. Oana Ionașcu, 53.99 (59.99) lei, ISBN 978-606-43-0690-6

Premii: Goodreads Choice Award for Horror 2019

Nominalizări: Audie Award Nominee for Thriller/Suspense 2020

Nota Goodreads: 4.21 (97146 note)

Descrierea editurii: „La miezul nopții, într-o casă de pe o stradă liniștită din suburbiile orașului Minneapolis, părinții lui Luke Ellis sunt omorâți și el e aruncat într-o mașină. Totul, în mai puțin de două minute. Luke se trezește la Institut, într-o cameră foarte asemănătoare cu cea din casa lui, însă fără ferestre. Dincolo de uși sunt alte uși. Dincolo de uși sunt alți copii cu talente speciale, care au ajuns acolo la fel ca el. În această instituție sinistră, directorul urmărește să amplifice puterile supranaturale ale copiilor, ca ei să devină arme guvernamentale. Pe măsură ce tot mai mulți dispar, Luke își dă seama că trebuie să evadeze. Dar nimeni nu a scăpat vreodată din Institut.” Continuă lectura

Lecturi 235: Dean Koontz – Ochii întunericului

Dean Koontz – Ochii întunericului (The Eyes of Darkness, 1981, 2006) 344p., TPB, 13×20, Rao, 2020, Colecția Biblioteca Rao, Trad. Mihaela Neacșu, 39 lei, ISBN 978-606-006-405-3

Nota Goodreads: 3.86 (24085 note)

Descrierea editurii: „Căutările frenetice ale unei mame disperate care își știe copilul mort devin virale… la propriu. Un thriller scris în 1981, care pare să fi fost inspirat din realitatea anului 2020. Să fie oare încă o dovadă a faptului că viața reală poate fi mai șocantă decât ficțiunea, sau ceva mai mult decât atât? Citiți și decideți singuri!”

Cine ar fi crezut că la aproape patruzeci de ani distanță unul de altul, primii doi cei mai populari autori de cărți horror în viață, Stephen King și Dean Koontz, vor ajunge să abordeze un subiect atât de sensibil precum cel abordat de amândoi în „Institutul”, respectiv „Ochii întunericului”, deși mergând, evident, pe căi diferite, foarte diferite de fapt, dar atingând, culmea, o problemă majoră care nu s-a stins, iată, nici după aproape patruzeci de ani distanță? Mai mult, cine ar fi crezut că voi ajunge să citesc cele două romane aproape unul după altul, despre cel din urmă, proaspăt apărut la editura Rao (pe 15 mai), fără să am habar că are un subiect teribil de asemănător cu cel al maestrului Stephen King când am început să-l citesc?

Bine, motivul pentru care a fost publicat de editura Rao este cu totul altul, nicidecum faptul că pare că regele s-ar fi inspirat din el: vâlva iscată în jurul său după ce un citat în care apar sintagmele „virus” și „Wuhan” în același context a fost suficientă ca să încingă spiritele și să dea apă la moară unui înspăimântător de mare număr de adepți ai teoriei conspirației – a fost Dean Koontz un profet care a prevestit apariția coronavirusului care a întors tot mapamondul pe dos și a surprins pe toată lumea nepregătită, închizându-ne pe toți în case și dându-ne economiile înapoi cu ani de zile? El, autorul, zice că nu. Că e doar o coincidență, că nu există nicio legătură, dar absolut nicio legătură între intriga născocită de el acum aproape patru decenii (se pare că în varianta inițială, cea din 1981, publicată sub pseudonimul Leigh Nichols, nici nu apărea cuvântul „Wuhan-400”, ci Gorki-400, acesta ivindu-se abia după ce autorul a republicat cartea sub propriul nume, în 1989 sau 1996, sursele diferă de la una la alta). Există asemănări și deosebiri, dar nici măcar autorul nu susține că ar fi prezis apariția coronovirusului. Ca să judecați și singuri, voi oferi citatul la sfârșitul acestui articol.

Un thriller cu fantome, cam așa ar putea fi descris acest roman apărut într-o perioadă în care autorului îi cam plăcea să repete subiectul cu familii obișnuite alergate pe coclauri de organizații misterioase cu intenții absconse și-n care cei mai banali cetățeni întâlniți vreodată izbuteau  nu numai să evite cu succes încercările de asasinat ale unor asasini profesioniști de seamă, ci și, uneori, să le dejoace planurile și să destrame acele organizații răpitoare și cu munți de bani lăsați la cheremul lor de un guvern incompetent și corupt. Nici romanul de față nu face excepție.

Eroina principală, Tina Evans, și-a pierdut băiețelul de numai doisprezece ani într-un groaznic accident de autobuz pe munte, în care au mai pierit o mulțime de băieței plecați într-o expediție de supraviețuire în condiții vitrege alături de un instructor cu o experiență de șaisprezece ani. Sfâșiată de durere și cu un soț insensibil și fustangiu, Tina s-a refugiat în muncă.

Și aici intervine partea interesantă, care însă salvează și nu prea o poveste nu chiar extraordinar de reușită: acțiunea se petrece în Las Vegas, în săli de spectacole grandioase, în cazinouri mișunând de lume și în hoteluri de sute de milioane de dolari, pe când lumea întreagă visa să ajungă în orașul în care nu se sting niciodată luminile și să dea marea lovitură. Tina este producătorul unui astfel de spectacol, a cărui punere în scenă costă cam zece milioane de dolari. Soțul ei e un biet crupier cu surâs cuceritor, dar a cărui unică ambiție e să câștige suficient cât să trăiască bine și să mai agațe câte-o gagică focoasă din când în când. De aceea și-a și părăsit nevasta. Pierderea fiului lor n-a făcut decât să dea un brânci final relației lor care mai atârna doar de un fir dea ață. Tina, însă, a reușit să treacă peste despărțirea lor, iar acum are planuri mari. Să ajungă pe Broadway, dacă se poate.

Numai că exact atunci când credea că începe să se stingă durerea sfâșietoare pricinuită de pierderea stupidă a unicului copil, nu de tot, dar măcar să poată trăi cât de cât cu ea, începe să aibă coșmaruri în care Danny, băiețelul ei, e viu. E viu, dar în pericol. Și îi cere ei ajutorul. Iar când prin casa femeii încep să se miște obiecte neatinse de nimeni, să scadă drastic și brusc temperatura și pe o tablă să apară cuvintele ÎN VIAȚĂ, Tina începe să creadă că poate băiețelul ei chiar e în viață, că poate nu a pierit în acel cumplit accident. Și cu ajutorul unui avocat de succes, Elliot Stryker, începe să-l caute. Sau nu cumva Tina a înnebunit de tot de durere și nu poate accepta că fiul ei a pierit și nu se mai întoarce, iar speranța ei e deșartă?

Conspirații au existat de când lumea. Astăzi sunt mai actuale ca oricând. La fel erau și în 1981, când, cum spuneam, a văzut lumina tiparului acest roman. Conspirații vor exista și de aici înainte, doar stă în firea omului să pună orice la îndoială, să încerce să nu meargă odată cu valul și, mai ales, să i se pară că i se îngrădesc drepturile garantate prin lege și să se răzvrătească. Încă o dată, Dean Koontz nu a prezis apariția coronavirusului. Povestea asta extrem de asemănătoare prin premisă cu cea din „Institutul” lui Stephen King, dar a cărei desfășurare merge într-o cu totul altă direcție, suferă totuși la capitolul credibilitate și, pe alocuri, logică, idila care se înfiripă între protagoniști se potrivește cam ca nuca în perete, iar finalul (care final?) mi-a lăsat un gust extrem de amar, care mi-a readus aminte de faptul că nici măcar nu eram născut pe vremea când apărea această poveste (și multe altele cu aceeași desfășurare ca a ei). Pe de altă parte, avem de-a face cu un thriller onest și alert, fără prea mari pretenții literare (dintr-o perioadă de început a fenomenalei și prolificei cariere a lui Dean Koontz – peste 100 de romane, multe dintre ele, bestselleruri), dar care te ține în priză de la început și până al final. Și ce final emoționant, până la urmă, păcat că rămâne cum rămâne.

Iar acum, judecați și singuri:

„- Ca să înțelegi asta, trebuie să ne întoarcem cu douăzeci de luni în urmă, spuse Dombey. Cam pe atunci, un om de știință chinez pe nume Li Chen a fugit în Statele Unite având asupra lui, pe o dischetă, datele privind cea mai importantă și mai periculoasă armă biologică creată în China în ultimul deceniu. Au numit virusul „Wuhan-400″, pentru că fusese dezvoltat în centrul de cercetare de la periferia orașului Wuhan și era tulpina cu numărul 400 dintre cele viabile create artificial în laboratorul respectiv. Wuhan-400 este o armă perfectă. Afectează doar oamenii. Nicio altă ființă nu poate fi purtător. Și, asemenea sifilisului, nu supraviețuiește în afara organismului uman mai mult de un minut, ceea ce înseamnă că nu poate contamina suprafețe și obiecte, așa cum o fac antraxul sau alte microorganisme virulente similare. Iar atunci când gazda moare, virusul Wuhan-400 din corpul ei moare și el la scurtă vreme, imediat ce temperatura cadavrului scade sub 30 de grade Celsius. Vă dați seama de avantaje?”

Lecturi 234: Stefan Ahnhem – Motivul X

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Stefan Ahnehm – Motivul X (Fabian Risk IV: Motiv X, 2018) 566p., TPB, 13.7×20, Litera, 2020, Colecția Buzz Books, Trad. Dana-Ligia Ilin, Red. Mihaela Serea, 22.46 (49.9) lei, ISBN 978-606-33-4821-1

Nota Goodreads: 3.82 (986 note)

Descrierea editurii: „În timp ce Fabian Risk veghează asupra fiicei sale, Matilda, împuşcată şi aflată în comă la spitalul din Helsingborg, un băiat refugiat din Siria este ucis în mod brutal, aruncând poliţia oraşului într-o nouă investigaţie complexă a unei crime de natură rasială. Dar nimic nu este atât de clar pe cât ar părea şi, atunci când sunt comise mai multe crime, Lilja, Klippan şi colegii lor de la poliţia din Helsingborg pornesc într-o vânătoare disperată după mai mulţi ucigaşi. În cele din urmă, Fabian este forţat să revină mai devreme la serviciu, chiar dacă ar prefera să se concentreze asupra familiei, iar şeful poliţiei, Astrid Tuvesson, trebuie să-şi scurteze programul în doisprezece paşi pentru alcoolici ca să supravegheze inves tigaţiile paralele, în ciuda faptului că abia a început tratamentul. Între timp, Fabian se luptă cu informaţiile lăsate în urmă de colegul său ucis, Hugo Elvin, şi începe propria anchetă secretă care ar putea să schimbe pentru totdeauna strâns unita echipă de investigaţie.” Continuă lectura

Lecturi 233: Stephen King – Cimitirul animalelor

Stephen King – Cimitirul animalelor (Pet Sematary, 1983) 496p., TPB, 13×20, Armada, 2019, Trad. Ruxandra Toma, 39.99 (49.99) lei, ISBN 978-606-43-0625-8

Nominalizări: Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel 1984, World Fantasy Award Nominee for Best Novel 1984

Nota Goodreads: 3.99 (400032 note)

Descrierea editurii: „Un roman clasic al maestrului Stephen King, care pune în scenă premonițiile, spaimele și concepțiile noastre legate de moarte, cu accent pe tot ce este mai înfricoșător și mai tulburător. Când doctorul Louis Creed se mută cu familia și motanul Winston Churchill în idilicul orășel Ludlow din Maine, totul pare prea frumos să fie adevărat. Dar un mare pericol stă la pândă. Camioanele trec prin fața locuinței familiei Creed cu o viteză nefirească. Așa se face că cimitirul din pădure, în care generații întregi de copii și-au înmormântat animalele de companie, este plin. Louis primește avertismente reale, dar și din adâncurile propriilor coșmaruri, că nu trebuie sub nicio formă să se aventureze dincolo de cimitir, unde se întinde un alt tărâm plin de promisiuni seducătoare și tentații imposibile. Un loc ce ascunde un adevăr mai terifiant și mai hidos decât moartea însăși.” Continuă lectura