Interviu cu Stefan Ahnhem, autorul seriei „Fabian Risk” (Partea I)

Editura Litera a făcut o mișcare de geniu pe piața de romane nordic noir care apar la noi și a reușit să semneze cu unul dintre cei mai apreciați autori ai momentului și, mai mult, izbutind, în ceva mai puțin de zece luni, chiar nouă, dacă socotesc bine, să scoată nu mai puțin de trei romane ale autorului. Lui Stefan Ahnhem i-a apărut primul roman în 2014, iar de atunci a scris cam un roman pe an. Trei romane de peste șase sute de pagini au apărut anul acesta la noi, toate traduse de Dana-Ligia Ilin: „Victimă fără chip”, „Al nouălea mormânt” și „Minus optsprezece grade” (despre care am scris aici, aici și aici), în excelenta colecție Buzz Books, care începe încet, dar sigur, să-i facă concurență acerbă unei venerabile colecții: Fiction Connection.

Iar într-o dimineață însorită, dar rece de octombrie, la un hotel șic din capitală, am avut onoarea să-l cunosc și să stau de vorbă cu autorul seriei „Fabian Risk”. Prima parte a interviului apare abia acum (știu, m-am mișcat ca un melc, dar au existat niște împrejurări mai deosebite).

Victimă fără chip

1) Cum ai devenit autor de romane polițiste? Ce te-a determinat să renunți la cariera de scenarist și să începi să scrii romane crime?

 Când ești scenarist, gândești și visezi să iei tu deciziile, trebuie să inventezi tu povestea, însă de multe ori povestea e luată dintr-o carte a unui autor, ai o întâlnire cu regizorul, poate și cu un actor, cu un producător, poate și cu un editor, apoi trebuie să te întorci acasă și să încerci să obții cel mai bun rezultat.

Deci după vreo douăzeci de ani, am decis că ar trebui să fiu eu cel care ia deciziile, știi, legat de personaje și de poveste. Am vrut să inventez eu polițistul, să scriu propriile mele povești, universul de fapt. Am lucrat foarte mult cu poveștile cu Kurt Wallander, ceea ce a fost un lucru fantastic, acest autor, Henning Mankell, fiind extraordinar, însă, până la urmă, am ajuns să mă simt mult mai bine scriind propriile mele povești, să iau eu deciziile și să-mi dezvolt propriul scris.

2) Dar am văzut că Mankell a scris paisprezece romane cu Wallander, în schimb sunt mult mai multe episoade. Și chiar există două versiuni ale serialului, inclusiv una făcută de BBC, pe lângă cea suedeză.

Paisprezece romane? Versiunea realizată de BBC a fost făcută doar după cărțile lui Henning Mankell, în timp ce prima mea poveste a fost scrisă după ceea ce era, la vremea aceea, ultima carte. Deci aceea, „Before the Frost”, a fost o adaptare, apoi celelalte trei povești pe care le-am scris au fost în întregime ale mele (Cu același detectiv). Da, cu același detectiv, în același univers de fapt. Noi povești de fapt (Deci, în principiu, ai scris povești noi). Da, erau poveștile mele, dar nu mi s-a menționat numele, pentru că era o nouă poveste de Henning Mankell, iar eu îmi ziceam: E povestea mea. Însă, pe de o parte, trebuia să rămâi în interiorul universului lui Kurt Wallander. Așa că am fost doar plătit ca scenarist, dar nu mi s-a trecut și numele ca scenarist, deși era povestea mea. Așadar, în această privință m-am simțit foarte bine, însă acum pot face absolut totul de unul singur. Și acesta a fost scopul principal.

3) Ce te-a împins să scrii romane crime? Faptul că știai deja cum se scriu asemenea povești?

Da… De fapt, când am început să scriu scenarii de film, mai întâi am scris comedii, precum sitcomuri, apoi mi-am dat seama că urmăream o mulțime de thrillere, așa că le-am spus unor producători din Scandinavia că vreau să scriu un thriller, o poveste de suspans, iar ei mi-au zis: Dar tu ești scriitor de comedii. Iar eu am răspuns: Da, dar vreau să încerc altceva. Așa că am fost nevoit să fac rost de un contact, care m-a ajutat să scriu o adaptare a unui roman de Karin Fossum. Acela a fost primul meu scenariu thriller, ca proiect al carierei mele de scenarist de thrillere. Și imediat m-am simțit ca… acasă. Știam ce trebuie să fac ca să fac povestea să funcționeze. Așa că atunci când am decis că vreau să scriu romane, m-am gândit că știu cum să scriu povești polițiste, așa că de ce să nu încep de acolo?

4) Deci practic acești doi autori te-au inspirat?

Da. Deși cred că întreaga chestie cu scenariile… Când adaptezi o altă carte, ca scenarist, chiar te scufunzi cu totul în ea, îi vezi toate neajunsurile, i le identifici, îți dai seama că asta nu funcționează, că asta nu e credibilă, asta e prea lungă sau prea banală, sau prea plictisitoare și așa mai departe. Și într-un film trebuie să corectezi toate astea. Pentru că într-un film va deveni evident că nu funcționează. Deci în această privință pot spune că am învățat o mulțime de lucruri.

Deci se poate spune că atunci când am început să scriu propriile mele romane, aveam o mulțime de cunoștințe despre ce nu trebuie și ce trebuie să fac și, de asemenea, puteam jongla cu mare lejeritate cu așteptările. Știam când am captat atenția publicului.

5) De ce ai ales să scrii sau să publici primele două volume, „Victimă fără chip” și „Al nouălea mormânt” în această ordine? De ce mai întâi o urmare, o continuare, apoi o poveste ce are loc înainte? Nu spun că ar fi dificil de citit astfel, ci doar că e mai puțin obișnuit…

(Râde) Da… Știi, când am început să scriu „Victimă fără chip”, aveam în minte această idee legată de întoarcerea acasă, cu Fabian întorcându-se în Helsingborg, iar de acolo să înceapă să se petreacă lucruri. Mi s-a părut un început bun (De fapt e un început clasic, cu detectivul care se întoarce în localitatea natală). Da, e foarte clasic. Însă, când am început să lucrez la poveste, am început să mă întreb: De ce s-a mutat? Eu am luat această decizie, e un început bun, dar de ce s-a mutat totuși? E vorba de viața lui, până la urmă. Apoi am aflat că el fugea de Stockholm, deoarece acolo se întâmplaseră niște lucruri. Așa că în timpul procesului de scriere a primului roman, mi-am dat seama că dacă va mai urma și un al doilea, va trebui să aprofundeze ce s-a întâmplat în Stockholm. Ce-a mers greșit în Stockholm? Deși în mod normal scrii poate zece cărți într-o serie, urmează, la un moment dat, și un prequel, când personajul e tânăr.

(Asta ar fi trebuit să fie una dintre întrebările mele viitoare: De exemplu, Lee Child are personajul Jack Reacher, iar acum ar trebui ca acest personaj să aibă în jur de 65 de ani, poate chiar 70, deci nu ar fi chiar în regulă să scrie povești noi cu el, ci să se întoarcă în anumite momente din trecut)

Da, iar la un moment dat mi-am zis că nimeni nu s-a mai gândit ca a doua sa carte să fie un prequel, așa că mi-am spus: Da, hai să facem așa. Deci până la urmă a decurs din prima, n-am urmat un plan inițial. Când lumea mă întreabă în ce ordine ar trebui să le citească, le spun că le pot citi în ce ordine vor, dar cred că cea mai bună ordine ar fi cea în care le-am scris. Cred că e în regulă să te întorci în trecut, căci, până urmă, o jumătate de an e doar o jumătate de an, nu e vorba de o întoarcere în trecut de douăzeci de ani și deja știm niște lucruri. Îmi place acest lucru, la fel cum mi-a plăcut și faptul că Star Wars nu începe cu începutul.

(Da. La fel, consider că Editura Litera, cea care îți publică cărțile la noi, a făcut o mișcare foarte inteligentă publicându-le cu o pauză foarte mică între ele, pentru că dacă le-ar fi publicat la un an sau mai mult distanță unul de altul, am fi început să uităm din detalii)

Da. Din fericire pentru ei, romanele erau deja terminate, așa că au putut să procedeze așa. În Suedia, însă, cititorii au fost nevoiți să aștepte ca eu să le scriu și sunt siguri că le-ar fi făcut o mare plăcere să li se întâmple și lor același lucru, să aibă ocazia să profite, să le poată citi imediat unul după altul, pam-pam-pam! Dar n-au putut, au trebuit să mă aștepte pe mine.

6) Cine te-a inspirat când i-ai creat pe Fabian Risk și Dunja Hougaard?

Fabian a fost… ca un fel de opus al lui Kurt Wallander. La acel moment, lucrasem o groază de timp cu Kurt Wallander, un bătrân morocănos care bea prea mult alcool (O imagine clasică a detectivului). Da, o imagine super-clasică. Un personaj care asculta muzică de operă veche, fără prieteni, fără familie, singur tot timpul, doar muncă, alcool și operă, și eram deja sătul de toate astea. Așa că am hotărât că voi avea un personaj mai tânăr, ajuns la jumătatea vieții, cu familie, cu toate problemele inerente acestui lucru, amator de muzică mai contemporană, care să nu se îndobitocească din ce în ce mai tare. Cred că sursa de inspirație a fost mai degrabă să nu fac ceea cunoșteam deja. Cred că mai degrabă am vrut să creez un om obișnuit, nu un supererou, care să lovească oameni, să tragă cu pistolul, am vrut să am un tip cu sentimente, care să nu fie… De fapt, toți bărbații din cărțile polițiste sunt atât de siguri pe ei, pe ceea ce gândesc, care pun imediat punctul pe i. Iar eu am vrut un personaj principal diferit, care să nu mai fie chiar atât de sigur pe el.

(Și care să rezolve cazul imediat, fără să comită nicio greșeală) Da, exact. Iar eu mi-am zis că vreau un tip care să facă greșeli; el e nițel naiv, vrea să rezolve cazul, firește, cât mai repede posibil, ca să oprească omorurile, iar de-a lungul acestui proces ajunge și să creeze și mai multe probleme, însă are abilități, rezolvă cazurile (cu ajutor din partea colegilor, desigur)… Da, cu o grămadă de ajutor din partea lor. Da, el nu e genul… nu e genul care să stea cu pistolul în mână, se simte rău când îl ține (iar din această cauză își pierde doi colegi în cel de-al doilea roman)… Da, iar acest lucru e foarte greu pentru el, însă pentru mine toată această situație a fost o idee, aproape ca și cum aș fi pus un tip normal într-o asemenea situație.

(Astfel, el devine mai credibil) Da, asta cred și eu. Acum, desigur, după câte-a pătimit și a reușit să supraviețuiască, s-a schimbat. (A evoluat) Da, a evoluat. Iar acum, cu celelalte două cărți pe care le-am terminat, în Suedia… ajuns la finalul celei de-a cincea… a evoluat enorm. Și totul depinde numai de el, nu mai are cine să îl ajute.

7) De ce doi detectivi, cu două cazuri separate, fără vreo mare legătură între ele?

Pentru că eu consider… (Ai fi putut scrie două romane separate, cu cazuri și personaje separate) Da, lucrul acesta ar fi fost cel mai evident de făcut. Dar eu nu vreau să fac lucrul cel mai evident, sunt mulți colegi de-ai mei care fac acest lucru. Ucigașii nu-și iau pur și simplu numere și se pun să aștepte la coadă, așteptându-și rândul: A, mi-a venit rândul, tu ți-ai terminat treaba? (Pot fi doi sau chiar trei în același timp) Exact. (Deși nu sunt chiar atât de mulți ucigași în serie) Nu, în Suedia nu avem nici măcar unul. Absolut niciunul. Dar cred că pentru mine asta a fost partea mai interesantă. Și mai cred și că voiam să lucrez cu Dunja și-n loc să am legătura la care s-ar gândit toată lumea că ar fi trebuit să existe, că aceste cazuri ale lor ar trebui să fie legate, eu le-am legat prin intermediul fiului lui Fabian.

Încerc să le arăt cititorilor mei că atunci când îmi citesc cărțile nu-și pot da seama ce se petrece, nu știi dacă aceste cazuri sunt legate unul de altul, trebuie să citești și vei vedea ce se întâmplă, iar acest lucru e mai interesant când citești despre el. Ai așteptări și vor apărea surprize, va fi suspans și lucrurile se vor rezolva până la urmă. Dar nu știi când anume. (Până la urmă, nu se ajunge la concluzia logică) Da. Așadar, ajungi să fii surprins de final. Deci de fiecare dată când îmi spun că asta ar fi logic, că asta ar face colegii mei… păi, cum ar fi ca eu să n-o fac? Ce s-ar întâmpla dacă eu aș merge în direcția aia, aș face aia… Și dacă-mi place, așa fac. E mai greu, pentru că ai senzația că pășești pe o gheață subțire. E un pic înfricoșător, dar prefer așa. Și cred că, în final, îmi găsesc mai mulți cititori procedând așa. E mai special.

(Nu doar pentru a șoca, ci pentru a face altceva) Exact.

8) Cum de îți imaginezi aceste povești atât de complicate, pentru că mă văd nevoit să recunosc că habar n-aveam, mai ales în cel de-al doilea roman, „Al nouălea mormânt”, cine-ar fi putut fi criminalul și de ce omoară?

Ei bine… în cazul celui de-al doilea roman a trebuit să facă o groază de muncă de documentare. Știam că va fi vorba despre furtul de organe. (Eu n-am știut, firește, dar tu ai știut, fiind cel care a creionat povestea) Păi, da. Acolo, cea mai evidentă direcție pentru poveste ar fi fost să ai oameni care fură organe de la, să zicem, oameni sărmani, rinichii, inima, ca să le vândă. Acesta ar fi fost modul evident de-a spune povestea. Dar eu n-am vrut să am un mod evident de-a spune povestea. În schimb, am vrut să am o poveste de dragoste, pe cineva care ia organele înapoi, să le înapoieze la locul lor de drept. Și, firește, e nebună, dar și nebunește de îndrăgostită. Așa că se dovedește că trebuie să o spui altfel. Iar pentru mine a fost mai interesant așa. Toate victimele au făcut de fapt ceva rău, au cumpărat organe umane în mod ilegal. Știau că, la un moment dat, vor plăti pentru asta. Deci cred că e mai complicat așa, dar mai cred și că e mult mai bine. Și cred că doi ani mai târziu, unul dintre colegii mei a scris o carte despre furtul de organe în modul obișnuit, clasic.

9) De ce atât de multă violență în poveștile tale? Este specia umană chiar atât de violentă? Chiar sunt oamenii capabili de asemenea acte atroce? Eu chiar am ajuns să-ți compar unele scene cu franciza „Saw”.

Eu încă n-am văzut-o. N-am văzut „Saw”. Cred că e prea înspăimântător pentru mine. (Se va face nu un prequel, nici un sequel, ci un reboot) Aha. Eu nu cred că am o asemenea violență șocantă, dar firește că modul în care reacționezi e foarte personal. (Când am pus această întrebare, aveam în minte o scenă din primul volum, în care un personaj e legat și ars de soare cu ajutorul unei lupe enorme, sau când Fabian are capul prins într-un dispozitiv oribil, care aproape că-i sucește capul cu totul; la astfel de scene mă refer eu) A, da. În cartea aceea există un inventator, care e foarte ingenios (cel cu lupa și soarele).

Cred că întrebarea era de ce am atâta violență în cărți (și dacă oamenii sunt capabili de o asemenea violență). Adică cititorii sau personajele? (Oamenii, în general, sunt ei așa?) Da, cred că da. Nu încerc să descriu realitatea așa cum e ea, eu doar încerc să scriu o poveste bună și sper că citind acea poveste, ea va ajunge să-ți spună ceva despre realitatea ta. Sper. Deci când eu, de exemplu, cu cel de-al treilea roman, în care am introdus chipurile zâmbărețe și personajele acelea care omoară oameni ai străzii în moduri îngrozitoare, nu m-am bazat pe o poveste adevărată (Chiar am văzut asemenea filmări, nu cu crime, ci cu oameni loviți de necunoscuți cu pumnii, cu picioarele și așa mai departe). Da, happy slapping. Totul a fost inspirat de happy slapping, însă, un an mai târziu, în Suedia chiar au omorât un om al străzii. Doi tineri. L-au împușcat și au postat filmarea pe internet. A fost o nebunie, ficțiunea s-a apropiat prea mult de realitate.

În cartea următoare, am un criminal care omoară pe cineva într-un supermarket, luând un cuțit de la raionul de măcelărie și înjunghiind pe cineva în fața tuturor cumpărătorilor. (Pur și simplu) Da, pur și simplu. Genul de crimă comisă la întâmplare, pentru că lasă zarurile să decidă. (Omul-zar din finalul volumului trei) Da, exact. Apoi, o jumătate de an mai târziu, chiar s-a întâmplat. În Suedia, nu chiar în același magazin, deși într-un magazin aparținând aceluiași lanț. Un țicnit a luat un cuțit de la raionul de unde poți cumpăra cuțite și a înjunghiat o femeie gravidă. Însă ea a supraviețuit, la fel și bebelușul, dar a fost ca și cum realitatea mi-a urmărit ficțiunea. (Ești profet sau atacatorul s-a inspirat din povestea ta?) Nu, nu, sper că nu.

Așadar, asta nu-ți răspunde la întrebare, dar cred că rasa umană și evoluția sunt despre violență. Cel mai puternic supraviețuiește (Legea junglei). Cred că o avem imprimată în ADN-ul nostru și cred că… am fost cu toții vânători, la început. O poți suprima, deși… Să zicem că ieși în oraș cu partenera, aveți parte de o cină drăguță la un restaurant, poate că sărbătoriți cinci ani de când sunteți împreună și totul trebuia să fie ceva plăcut. Apoi, la masa de alături stă un alt cuplu, care începe să se certe. Vei înceta să mai discuți cu partenera și vei începe să tragi cu urechea la ei. La problema lor. Toți suntem preocupați de probleme, în loc să ne bucurăm de un moment plăcut. Când șofezi și vezi un accident, te uiți, deși știi că poate vor fi acolo bucăți de trup, ceva oribil (ba chiar unii vor face și poze)… Da, chiar așa. În romanele polițiste este vorba despre viață și moarte și cred că întotdeauna ne vor interesa aceste lucruri, întotdeauna vom avea o latură întunecată, indiferent că vrem sau nu. (E ca în jurnalism, unde scandalul vinde) Da, exact.

10) De ce atât de multe personaje divorțate, pe cale să divorțeze, despărțite de partener sau părăsite? Chiar sunt atât de multe cupluri suedeze nefericite din cauza relației lor? Sau e mai interesant așa?

Asta chiar e o întrebare foarte bună. Nu știu ce să zic. Cred că, în Suedia, ne căsătorim pentru că ne-am îndrăgostit, iar când femeile devin tot mai puternice, au venitul lor și deci își permit să rămână singure, dacă asta vor. Iar dacă dragostea s-a stins, atunci e mai ușor să se despartă. Dacă economia nu e bună și e prea costisitor să trăiești singur, atunci dragostea nu mai el la fel de importantă. Trebuie să rămâneți împreună. Așadar, în Suedia, poți scăpa de toate astea și e mai ușor să divorțezi, pentru că acum nu te mai iubesc și gata. Firește, e un lucru trist, dar cred că acesta ar fi răspunsul.

Cred că indiferent dacă ești sau nu separat sau implicat într-o relație pe termen lung, întotdeauna vor fi și probleme, întotdeauna vei ajunge să te întrebi: Asta trebuie de fapt să fac? Să divorțez sau nu? Pentru că în orice relație se vor ivi și crize, vor apărea părți bune sau rele, deci doar încerc să fiu sincer.

(Pur și simplu mi se pare că sunt prea multe: Fabian, Dunja, Irene…) Fabian nu e divorțat. (Încă) A, toată lumea se așteaptă ca el să divorțeze, deși el nu o vrea (Știu că nu vrea). Păi, am cincizeci și trei de ani, sau voi împlini în curând și o mulțime dintre prietenii mei sunt divorțați, nu toți… Dunja, de exemplu, nu era căsătorită, ei doar locuiau împreună, încă n-aveau copii (el doar a înșelat-o), dar nu era o relație reușită. Astrid Tuvesson, șefa, ei bine, situația ei e diferită, au copii, copiii sunt deja mari, au plecat de acasă, iar ea începe să bea prea mult. Așa că el o părăsește (Deci de aceea a părăsit-o soțul…). Da. Fabian se străduiește din greu (El a făcut greșeli, acum ea face greșeli). Exact. Cred că cele trei exemple alese de tine sunt destul de diferite, dar ceea ce au în comun e faptul că toată lumea are probleme în relație și cred că asta e valabil pentru toată lumea, toată lumea are probleme în relație, așa că se pune întrebarea dacă pot să-și rezolve problemele sau să divorțeze. Nimeni nu e perfect. Există suișuri și coborâșuri și așa mai departe.

Mulțumesc mult și mi-a făcut plăcere să discutăm!

Foto credit: Thron Ullberg

Interviu cu Bernard Minier, autorul romanului „Înghețat”

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Că tot se apropie un club de carte Nordic Noir (extrem de interesante sunt aceste cluburi, am participat și eu la unul dintre ele), unde se va discuta despre „Înghețat”, de Bernard Minier (despre care am scris aici)… Al doilea interviu realizat în cadrul primei ediții a festivalului „Misterele Bucureștiului”, ce s-a desfășurat între 7-9 iunie la București, la Muzeul Național al Literaturii Române. Țin să vă spun că „Înghețat” (primul volum al seriei „Martin Servaz”) este unul dintre cele mai solide romane policier pe care le-am citit vreodată, iar cu autorul acestui volum s-ar putea discuta ore întregi, fără să te repeți. Ce a ieșit, vedeți în rândurile care urmează?

1) Cum v-ați apucat de scris? De ce, dintr-o dată, o schimbare atât de radicală a meseriei și de ce atât de târziu? „Glacé” a apărut în 2011, când deja aveați 51 de ani.

Bernard Minier: De fapt, a apărut când aveam cincizeci de ani, am împlinit cincizeci și unu de ani puțin mai târziu, însă eu scriam încă din copilărie, de la vârsta de zece ani, când începusem să citesc și să scriu și prelungeam poveștile scrise de alții, cum ar fi cele pe care le citeam legate de Robinson Crusoe sau Bob Morane, un personaj foarte cunoscut în Franța, astfel, luam personajele altora și începeam să-mi imaginez tot felul de lucruri în legătură cu ele.

De fapt, puțin mai târziu, pe la doisprezece ani, l-am descoperit pe Lovecraft și ideea sau sentimentul acela de teamă pe care-l mai resimt încă și astăzi și care mă influențează. Inițial, nu fusese un joc foarte serios, apoi am dat de un scriitor belgian extraordinar, Jean Ray, pe partea de science-fiction, și, mai târziu, am descoperit alți scriitori, precum Kafka, Thomas Mann, Thomas Bernhard sau Nabokov, așa că am ajuns, la vârsta aceea, să scriu poezie, un jurnal, mici eseuri și ficțiune. La vremea aceea, nici nu mă gândeam să fiu publicat, să trimit ceea ce scriam vreunei edituri; am descoperit literatura polițistă foarte târziu, cu Poe, Simenon, Chandler, Conan Doyle.

Apoi, la vârsta de 48 de ani, după ce citisem câte ceva și credeam că înțeleg cum funcționează lucrurile și care sunt convențiile genului, am vrut să introduc ceva personal și, astfel, am ajuns să scriu eu însumi un roman polițist, pentru că mă consideram capabil să fac asta, apoi a apărut romanul „Glacé”. L-am ținut însă într-un sertar timp de câțiva ani, fără să-l fi terminat de fapt. Într-o zi m-am întâlnit cu un domn, un mare specialist al genului, căruia i-am dat să citească acele prime 60 de pagini, iar el mi-a spus că trebuie să continui, și în felul acesta am ajuns să termin cartea și să o trimit editurii. După aceea, m-au contactat editurile cărora le trimisesem romanul meu, am ales una dintre ele și succesul a venit de îndată.

Întrebare suplimentară: Editurile nu v-au cerut să schimbați nimic din roman?

Nouăzeci și cinci la sută din cartea publicată este manuscrisul meu. Sau poate chiar nouăzeci și opt la sută. Am mai lucrat asupra unor părți care poate erau prea lungi, căci, așa cum spune și Hemingway, „guma de șters este la fel de importantă precum creionul cu care scrii”. La un moment dat chiar am făcut un mic joc: am scos prima pagină din manuscrisul pe care-l trimisesem eu editurii și am comparat-o cu cartea care a fost publicată și am constatat, astfel, că exista o diferență de un singur cuvânt. Cred că asta se întâmplă destul de rar cu un manuscris care este trimis cu poșta.

2) În ce măsură doriți să transmiteți mesaje prin intermediul acțiunilor și ideilor (sau discursurilor) personajelor și, de ce nu, al numelor acestora (Esperandieu, de exemplu)?

Cred că literatura se interesează, sau este interesată de ceea ce face un individ, atât din punct de vedere al existenței sociale, cât și al vieții sale intime și secrete. Pentru că literatura reprezintă, pentru mine, victoria elementului specific sau particular asupra celui general. Pentru că literatura se concentrează asupra unuia sau mai multor personaje, spre deosebire de filozofie sau științe, care încearcă să pună lucrurile într-un cadru global sau să emită teorii. Însă, desigur, acest personaj plonjează, este cuprins într-o colectivitate umană, într-o epocă. Dar aceste personaje trebuie să dovedească faptul că trăiesc într-o anumită epocă și într-o societate cu care au niște relații; ele nu trăiesc izolate, ca niște cobai într-un labirint dintr-un laborator. Și, desigur, aceste personaje au un anumit punct de vedere asupra situației, asupra a ceea ce le înconjoară, așa cum este și cazul lui Servaz, al cărui punct de vedere însă nu corespunde întotdeauna cu al meu.

Însă ideea centrală, întrebarea care se pune, privește și insistă asupra acestui lucru: societatea franceză – în ce direcție merge ea, cu cine sau cu ce seamănă, ce pericole o amenință? Trăim o epocă nesigură, toată lumea știe ce se întâmplă în Franța în ultimii ani și, desigur, autorul trebuie să țină cont de toate aceste lucruri.

3) Este oare atât de important sau ați dorit cu tot dinadinsul să fie reprezentate cât mai multe grupuri etnice sau orientări sexuale și cât de importantă este corectitudinea politică în operele dumneavoastră?

Vreau să vă spun că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de corectitudinea politică; sunt un autor de romane, până la urmă. Mă gândesc întotdeauna și-mi aduc aminte cuvintele lui Milan Kundera, care spune că „în fiecare roman constați că lucrurile sunt mai complicate decât ai crede”. Nu există un singur adevăr, ci o mie de adevăruri, și eu încerc să arăt că realitatea are acest caracter contradictoriu. Înțeleg că vă referiți la Irene Ziegler, Samira Chang, la Esperandieu; încerc, prin intermediul lor, să prezint societatea franceză contemporană, de azi, de acum, încadrându-le într-un spectru cât mai larg posibil, arătând diversitatea și toate componentele societății. Firește, doresc să reprezint cât mai multe grupuri etnice și orientări sexuale, de ce nu.

Am fost acum câteva zile în Polonia și am fotografiat un panou de mari dimensiuni, de culoare neagră, pe care-l purtau niște manifestanți pe stradă și chiar dacă nu înțeleg limba polonă, pe panou scria ceva de genul „LBGT, masturbare, nu pedofiliei”, deci am înțeles că ei se opuneau acestei diversități. Asemenea persoane, sau personaje, care se opun diversității există și-n alte părți, nu doar în Polonia, ele sunt niște agenți, niște elemente care simplifică realitatea. Scriitorul, însă, arată că lucrurile sunt complicate, că nu există nimic simplu, deci este la extrema cealaltă, l-am putea numi un agent care scoate în evidență complexitatea, am putea pune că produce situații complexe. Vedem astfel că societatea este constituită din componente multiple, fiecare dintre ele având dreptul să existe.

4) Din ce-am observat, nereușind încă să citesc următoarele volume, Irene Ziegler și Vincent Esperandieu îl ajută pe Servaz în cel puțin încă un volum, „Le cercle”. Ați renunțat la ele după aceea și i-ați oferit alți parteneri (sau alt partener) lui Servaz? Vor mai reveni cei doi într-un volum viitor?

Dacă înțeleg bine, da, Irene Ziegler apare și în „Le cercle”, în timp ce Esperandieu apare în mai multe romane, și în „Nuit”, mi se pare că nu apare totuși și în „Soeurs”, e ca și-n viață, cunoști niște persoane, străbați o bucată de drum alături de ele, după aceea vă despărțiți, la un moment dat le regăsești, deci anumite elemente dispar sau reapar. E, cumva, ca viața însăși, nu știm exact din ce va fi concepută ziua de mâine și la mine aceste elemente apar unul după altul, pentru că nu am plan global sau o strategie completă, așa cum are George R.R. Martin, care a scris „Cântec de gheață și foc”.

Îmi place ideea aceasta, că nu poți prevedea nimic, și vă dau acum un detaliu despre care cititorii francezi nu știu încă nimic, și anume că Irene Ziegler va reveni la un moment dat. Niciun cititor francez nu știe încă asta, deci sper ca ceea ce vă spun să rămână în România, să nu depășească granițele României.

5) Dacă tot am ajuns aici, din lansarea de joi (6 iunie, la Cărturești Carusel, pe care o puteți urmări aici) am înțeles că vă ocupați de un alt proiect acum, diferit. Ne puteți dezvălui despre ce este vorba?

Acest proiect a apărut deja în Franța cu un personaj, Moira, care este angajată de o mare firmă, o firmă gigant din domeniul internetului și telefoniei mobile, așa că ea se duce la Hong Kong și descoperă acest Centru, cu C mare, un campus în care se produce ceea ce va exista mâine și ceea ce ne va influența viața legat de aceste elemente; legat de compania Ming, ea descoperă o mulțime de secrete, o mulțime de victime, de persoane care mor și, de asemenea, elemente legate de inteligența artificială, care este atât de importantă pentru timpurile care vor veni.

Sigur că am scris acest roman anul trecut, inspirându-mă în mare măsură din ceea ce face compania Huawei, despre care se vorbește atât de mult în ultima vreme, cu problemele acestea de spionaj, sau care se menționează în SUA, cu Google, atitudinea lui Trump și așa mai departe. Patronul, șeful de la Huawei, care este o persoană foarte misterioasă, mi-a servit drept sursă de inspirație în mare măsură, un chinez bătrân, înconjurat de secrete ca și domnul Ming, cel care conduce compania cu același nume și care trăiește în acest mediu.

6) S-au terminat poveștile cu Servaz sau acesta mai are încă multe de spus?

Sigur că, precum în cuplurile acelea care sunt împreună de foarte multă vreme, uneori mai ai nevoie să faci lucrurile și separat, așa că romanul acesta de care tocmai am vorbit a fost cumva o parantează, dar mă întorc la Servaz, care știu că este așteptat cu mare nerăbdare de cititorii din Franța, și voi scrie iar despre el. Dacă aș urma abordarea lui Conan Doyle și mi-aș omorî eroul, dacă l-aș omorî pe Servaz, cred că aș primi o mulțime de scrisori de amenințare și aș fi obligat să-l învii, să-l readuc la viață.

7) În volumele următoare veți săpa mai adânc în trecuturile lui Servaz și ale celorlalte personaje?

Sigur că asemenea elemente se regăsesc în romanul „Soeurs”, care este penultimul apărut. Acolo vorbesc despre prima tinerețe a lui Servaz, în 1993, înainte de „Înghețat”, în care el ajunge să participe la prima sa anchetă polițistă, deci aceasta este prima parte din „Soeurs”, iar a doua și a treia se petrec chiar în zilele noastre; facem astfel cunoștință cu Martin Servaz, care tocmai a ieșit de pe băncile universității, intră în poliție, are părul mai lung și își face o mulțime de iluzii, așa că răspunsul autorului (direct în limba română) este: DA. Cartea, de altfel, se deschide cu o scenă pe care am întâlnit-o deja în „Le cercle”, al doilea roman cu Servaz, și anume sinuciderea tatălui său.

Sinuciderea tatălui său, de la care a moștenit gustul pentru Mahler și care el însuși era iubitor de literatură, fiind profesor, este unul din evenimentele care influențează în mare măsură formarea personalității lui Servaz.

8. În ce măsură ne influențează personalitatea ce ni s-a întâmplat în trecut, pentru că am realizat că acesta este unul dintre subiectele importante ale poveștilor dumneavoastră?

Așa este, aveți dreptate. Folosesc o propoziție care rezumă aceste elemente și care spune că nu ne vindecăm niciodată de copilărie. Și deși credem că depășim aceste elemente din copilărie și din adolescență, o perioadă miraculoasă în care toate lucrurile sunt posibile, mai târziu descoperim că acest mare număr de lucruri nu este de fapt chiar atât de mare și că perioada aceea ajunge să ne urmărească de-a lungul întregii vieți și este aici, în noi, în centrul nostru. Și e ca și cum s-ar închide un cerc, pentru că, adesea, oamenii, când îmbătrânesc, se întorc oarecum la starea din copilărie, redevin oarecum copii.

De altfel, se traduc și romanele următoare în românește și veți constata că întotdeauna ideile acestea de tinerețe, copilărie și adolescență sunt prezente; de exemplu, în „Înghețat” avem de-a face cu această tabără pentru copii, în „Le cercle” cu tineri studenți, apoi în romanul a cărui acțiune se petrece în SUA cu niște adolescenți care sunt pe o insulă, în „Soeurs” cu două surori de 16 ani, care sunt fanele unui autor de romane polițiste.

9) Credeți că există oameni atât de răi, încât să pară întruchiparea răului absolut, cum e Hirtmann?

Eu nu cred că există răul absolut și cred că vorbesc despre asta în „Înghețat” (într-un discurs al lui Hirtmann). Cred însă într-un rău relativ, care are mai multe trepte, mai multe stadii. Cred că Hirtmann spune ceva de genul „nimeni nu poate spune că nu a făcut lucruri rele niciodată, fie că e vorba de faptul că faci ceva rău, că-ți înșeli nevasta sau că-ți lași bătrâna mamă singură la azil”. E vorba doar de trepte sau de stadii diferite, iar în cazul lui Hirtmann descoperim că dozajul, sau doza, este foarte importantă.

Dacă citim romanele următoare, ne dăm seama că nici Hirtmann nu întruchipează răul absolut, el este interesat de soarta unui copil și dă dovadă de sentimente paterne. Ar fi foarte simplu și n-ai avea decât de ales dacă faci binele sau răul, în cazul în care ar exista o membrană care să separe binele de rău. Desigur că pentru fiecare acțiune, pentru fiecare lucru pe care alegem să-l facem sau să nu-l facem în viață, trebuie să ne punem întrebarea dacă prin acel element ajungem să-i facem cuiva rău sau bine, dacă acțiunea noastră este pozitivă sau negativă, pentru că, foarte adesea, răul avansează sau trece prin lume acoperit de-o mască. La începutul romanului, cei trei adolescenți ucid un om al străzii și întrebarea este dacă sunt conștienți de răul pe care-l fac. Nu sunt sigur de acest lucru.

10) Chiar există atât de mulți criminali în serie și cu minți atât de perverse? Statistic, sunt foarte rari, dar totuși…

Să știți că în Franța avem câțiva: Michel Fourniret, Francis Heaulme, de exemplu, s-au identificat zece sau mai mulți asemenea criminali în serie; chiar și anul trecut a fost unul, dar nu-mi aduc aminte numele, un ucigaș în serie care a fost găsit în Alpi, care ucisese și o fetiță, și un soldat, și probabil mulți alții, un nume deosebit, dar pe care nu mi-l aduc aminte acum. Cel mai adesea, acești criminali în serie nu sunt chiar atât de inteligenți; ei nu sunt nici Hannibal Lecter, nici Julien Hirtmann, și astfel ajung să fie prinși. Dar, din când în când, apare câte unul extrem de inteligent, cum s-a constatat în cazul lui Ted Bundy. De altfel, nici Hirtmann nu este un soi de supererou negativ, un geniu al răului, are și el slăbiciunile lui, dintre care unele transpar în „Înghețat”, iar altele în romanele care urmează; nu m-a interesat să creez pe cineva ca Moriarty sau Hannibal Lecter. De altfel, și-n cazul lui Servaz, el este un foarte bun polițist, dar nu este un supererou, nu este un erou de cinema.

11) De ce ați ales să plasați povestea din „Înghețat” tocmai în acest ținut neospitalier din Munții Pirinei? Simțeam cum mă ia frigul citindu-l, la început de vară, chiar dacă locuiesc la munte și sunt obișnuit cu fenomenul…

M-am gândit la Pirineii aceștia extraordinari pe care i-am avut în fața ochilor de-a lungul întregii copilării și pentru primii optsprezece ani, când am crescut la poalele lor, în momentul în care am vrut să creez un cadru în care să-i închid pe toți aceștia, toate personajele mele să fie izolate, și de aceea am ales acest cadru spectaculos. Am vrut, de asemenea, ca acest decor să influențeze personajele și să aibă un efect asupra stării lor de spirit și asupra stării lor mentale.

12) De ce personaje atât de complexe, cu povești de viață atât de complicate?

Pentru că viața este complicată, pentru că noi nu suntem doar niște siluete, avem niște biografii complicate; în plus, cred că romanele trebuie să lupte contra clișeelor, iar personajele nu sunt doar simple elemente care ilustrează niște idei, ci au și ele propria lor viață. Și revin la ceea ce spunea Kundera atunci când afirma că spiritul romanului este un spirit complex. Iar marile personaje literare nu sunt niciodată simple, au biografii complexe. Iar eu, la rândul meu, citesc tot soiul de romane, nu consider că romanele polițiste sunt diferite de celelalte romane.

13) Ce alți autori francezi de crime (polar) ne-ați mai putea recomanda? La noi au apărut Grange, Pierre Lemaitre, Fred Vargas…

Nu e rău cu această enumerare. Acum vreo zece zile, două săptămâni, Sunday Times a publicat lista romanelor considerate a fi cele mai bune 100 de romane polițiste apărute după 1945. Pe această listă se află numele a cinci autori francezi: Pierre Lemaitre, Freda Vargas (deja citați), Simenon, desigur, Sebastien Japrisot, un autor un pic uitat astăzi, care a scris magnificul roman L’Été meurtrier, și am și eu șansa să mă aflu pe listă cu romanul meu, „Înghețat”.

Ar trebui însă să-i cităm și pe Jean-Patrick Manchette printre marile nume ale literaturii polițiste clasice franceze, pe Thierry Jonquet, care a fost și adaptat de Almodovar cu filmul „La Piel que Habito”, „Les racines du mal”, de Maurice G. Dantec, și romanul lui Boileau-Narcejac, iar astăzi sunt și alții dintre confrații mei, printre care Grange, pe care l-ați amintit deja, Frank Tillier, de exemplu, care are un foarte mare succes la noi, Michel Bussi. Acest gen polițist francez este astăzi în plină emulație, în plină fierbere, așa că am putea vorbi de mulți alții.

14) Credeți că french-noirul (sau polarul) poate detrona nordic-noirul?

Mi-ar plăcea dacă s-ar întâmpla așa.

15) Cât vă ia documentarea pentru o carte? E complicată procedura? Dar scrierea unei povești cu Servaz?

În ceea ce privește ultimul roman, cel care vorbește despre inteligența artificială, am avut mult de lucru, pentru că eu nu sunt un geek, nu sunt o persoană care să cunoască lucrurile atât de bine și a trebuit să mă documentez temeinic, dar la Martin Servaz e mai ușor. Mi-e mai ușor cu Servaz și pentru că cunosc foarte bine geografia acestei zone din Franța, și pentru că de-acum îmi cunosc foarte bine personajul, și pentru că am relații la poliția judiciară din Toulouse. Mă gândesc la romanele mele ca la un aisberg, ele sunt partea vizibilă, de deasupra, însă ea este susținută de ceea ce se află dedesubt, de toată documentarea și de toate activitățile preliminare pe care nu le introduc în romanul propriu-zis.

Consider că subiectele, temele pe care le abordăm ne conferă o responsabilitate și față de ele însele, și față de cititori. Însă nu-mi plac autorii care consideră că ficțiunea le oferă toate drepturile, pentru că asta ne face să avem de-a face cu lenea, cu diletantismul.

16) Care este rutina de lucru a scriitorului Bernard Minier?

Nu e ceva chiar atât de interesant, nu există nimic care să fie mai puțin atrăgător, mai puțin sexy decât viața unui scriitor, pentru că șapte zile pe săptămână, inclusiv sâmbetele, duminicile și de sărbători lucrez între 7:30 și 18:00 la computerul meu. Cred că dacă cititorii ar ajunge să vadă ce se întâmplă în realitate, ar fi oarecum dezamăgiți, pentru că, văzută din afară, activitatea aceasta a unui scriitor pare foarte misterioasă.

17) V-a luat prin surprindere succesul extraordinar al lui „Înghețat”? Dar premiile?

Chiar dacă și atunci când lucram la el mă gândeam că este un text bun, nu mi-am imaginat toate aceste lucruri, așa că desigur că am fost surprins de numărul mare de cititori la care am ajuns, de proporțiile pe care le-a luat și de faptul că a ajuns să fie tradus în 21 de limbi, ceea ce înseamnă că poate fi citit în chiar mai multe țări. Nici nu mi-aș fi imaginat că pot ajunge să primesc un premiu în altă țară, așa cum mi s-a întâmplat acum doar câteva zile în Polonia, când am primit un premiu pentru întreaga mea carieră, care nu este totuși chiar atât de lungă.

Să nu uităm că acum vreo zece ani eram și eu un funcționăraș de la vamă.

18) În ce măsură influențează premiile vânzările ulterioare ale volumului premiat?

Cea mai mare parte a premiilor nu au nicio influență asupra publicului, și, până la urmă, recomandările făcute de cei care citesc sunt cele care au cea mai mare influență. În Franța există însă câteva premii, cum ar fi premiul Goncourt, Premiul Cititoarelor Revistei Elle sau Premiul Maison de la Presse, care au asemenea efect asupra cititorilor.

19) Se poate trăi, în Franța, doar din scris? Sau doar din scris romane polițiste?

Da, după cum se vede, însă acesta nu este și sfatul pe care-l dau autorilor debutanți, care vin să pună întrebări, pentru că le spun că dacă credeți că veți ajunge să trăiți din scris, mulțumită penei, mulțumită scrisului vostru, să știți că șansele sunt foarte mici; aveți tot atâtea șanse ca aceste lucruri să se împlinească ca și șansele să câștigați la loto. Dacă cumva te faci scriitor la începutul secolului douăzeci și unu ca să devii bogat, înseamnă că n-ai înțeles nimic din asta.

20) Ce i-ați recomanda unui scriitor la început de drum?

Mi se punea adesea întrebarea, așa că am multe recomandări, prima dintre ele vizând răbdarea. Apoi, este vorba de muncă și de importanța unei atitudini perfecționiste. Trebuie să fii exigent și în privința elementelor mari, dar și ale celor mărunte, și să te gândești că scrii întotdeauna, chiar dacă ar putea să pară altfel, întotdeauna scrii pentru altcineva, așa că să nu începi să te contempli și să te admiri când scrii. Asta mă face să revin la propoziția deja citată a lui Hemingway, că „guma de șters este la fel de importantă precum creionul cu care scrii”. Și-mi place adesea să menționez și o frază a lui Truman Capote, care spunea „Nu căutați cuvinte complicate, dacă cele simple sunt suficiente pentru a exprima elementele necesare”.

Și, apoi, să citiți mult, să citiți, să citiți, să citiți.

21) Așa ajungem și la întrebarea următoare: Sunt importante lecturile pentru creația viitoare a unui scriitor?

Sigur că nu poți să pleci de la nimic, ex nihilo; tot așa, cum nu devii un mare pictor fără să cunoști istoria artei, sau un mare fotograf fără să cunoști marea fotografie. Trebuie să cunoști tot ce s-a făcut, tot ce s-a scris înainte, așa că este o iluzie dacă-ți închipui, ca tânăr debutant, și mă întâlnesc cu unii dintre aceștia, că vei reuși datorită ignoranței sau necunoașterii tale.

22) Participați des la evenimentele, festivalurile de profil din lume?

Am fost în Polonia nu demult, în urmă cu câteva zile, după cum vă spuneam, la Praga, acum două săptămâni și probabil că până la sfârșitul anului voi ajunge și în Rusia, și în Slovacia, și am mai fost deja și în Regatul Unit, și în Spania în acest an, pentru că se publică multe traduceri, așa că ajung să călătoresc destul de mult și să mă întâlnesc cu cititorii, fiind uimit, de fiecare dată, că aceste romane, care sunt plasate într-un cadru specific ajung să aibă un asemenea efect și să fie atât de apreciate de ei, însă asta consumă și timp și este deseori foarte epuizant, ceea ce mă face să am și mai puțin timp pentru scris.

Dar am ajuns, astfel, să vizitez o mulțime de orașe, de locuri, de țări, o bună parte a Europei și țări de pe cele cinci continente și să fac mai multe călătorii, să merg mai mult cu avionul și să stau mai mult în hoteluri în ultimii nouă ani decât în cei cincizeci de ani de dinainte. La început, când am început să călătoresc, după ce debutasem în literatură, mi-era teamă de avion, dar acum ajung să călătoresc cu avionul ca și cum aș călători cu autobuzul.

23) Vă e teamă că vreun viitor criminal s-ar putea inspira din crimele (unele ritualice, simbolice) din cărțile dumneavoastră?

Nu, nu cred, pentru că eu cred că genul acesta de indivizi nu prea au timp să citească, sunt prea preocupați să-și pregătească propriile crime. Dar îmi dau seama că tocmai am spus o prostie, pentru că în 2011, un criminal care a ajuns să fie persoana cea mai căutată din Franța, pentru că a ucis mai multe persoane, Xavier Dupont de Ligonnès, a dispărut la un moment dat și ultima imagine de pe camerele de supraveghere pe care apare îl prezintă cu romanul „Înghețat” în mână. Nu pot să spun că mă bucură foarte tare chestia asta.

24) Ce părere aveți despre serial? Am văzut trei episoade și au schimbat destul de mult, inclusiv relația lui Servaz cu Hirtmann…

(Dă din cap, cam nemulțumit.) No comment.

25) Ce simbolizează albul din „Înghețat” și de unde știa Hirtmann ce va urma? De ce a dorit să-l ajute pe Servaz? Un joc de-a șoarecele și pisica, sau unul precum în „Tăcerea mieilor”, între Hannibal Lecter și Clarice Starling?

Albul acesta ar putea însemna, desigur, puritatea, într-o anumită măsură, elementele care țin de absolut, și pagina albă pe care se va scrie restul relațiilor care se nasc în acel moment. Să nu uităm însă că în Orient albul este și culoarea doliului. Și ne putem gândi și la inversiunea făcută pe baza acestui clișeu care asociază romanului polițist atât în Franța, cât și în Spania, în Regatul Unit sau în Scandinavia culoarea neagră, sau negrul. Și desigur că, de la început, Hirtmann este o aluzie și un omagiu pe care i-l aduc lui Hannibal Lecter. Consider că acesta este una dintre cele mai mari creații literare ale secolului douăzeci.

Însă Hirtmann nu îl ajută în așa de mare măsură pe Servaz, așa cum Lecter ar putea-o ajuta pe Clarice. Între Servaz și Hirtmann, care sunt ca doi frați de semne diferite și care se recunosc are loc o asemenea relație ca un coup de foudre negativ, ca o îndrăgostire subită, dar de sens invers. Pentru că amândurora le place muzica lui Mahler, sunt oameni ai trecutului, se adaptează cu greu la societatea contemporană în care trăiesc și asta este tulburător, că persoana cea mai apropiată de Servaz, care îi seamănă cel mai mult să fie tocmai acest criminal în serie. Însă, spre deosebire de Lecter, Hirtmann are slăbiciunile lui, nu este omniscient, nu știe totul despre orice, și trece și el prin tot soiul de crize. A fost înșelat de nevastă, deci nu este un geniu al răului.

26) Cât din personalitatea lui Bernard Minier se regăsește în cea a lui Martin Servaz?

E greu de spus (spune autorul, depărtându-și degetele și crescând treptat distanța dintre ele). Dau cam același răspuns de fiecare dată și spun că spre deosebire de Flaubert, care spunea că „Madame Bovary c’est moi”, eu spun că „Martin Servaz nu sunt eu”. Însă anumite elemente pe care le manifestă el le simt și eu, și anume faptul că mi-e greu să mă adaptez la noile tehnologii, să folosesc telefoanele mobile și nu sunt chiar împăcat cu direcția în care merge societatea contemporană. Să nu uităm însă că Servaz este un personaj fictiv și că restul este ieșit din imaginația scriitorului.

Interviu cu Johana Gustawsson, autoarea romanului „Block 46”

La o săptămână după Bookfest, am fost invitat de către Bogdan Hrib la prima ediție a festivalului de literatură polițistă, crime, mystery & thriller „Misterele Bucureștiului”. Cum deja stabilisem cu Bogdan Hrib, directorul editurii Tritonic, să realizez un interviu cu prima autoare străină tradusă de editura Tritonic după o pauză de câțiva ani buni, spre seară, la subsolul Muzeului Național al Literaturii Române, după lansări, discuții, cărți și autografe, plus o plimbare până la Teatrul Național București și înapoi, am stat de vorbă cu autoarea franceză cu origini catalane și soț suedez stabilită la Londra. O discuție fascinantă, deschisă, prietenoasă, nicidecum scorțoasă și plină de miez, cum sunt cele „oficiale”. Ce a ieșit, vedeți în continuare.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

1) De ce o poveste cu personaje atât de diferite între ele? Suedezi, francezi, canadieni, englezi și așa mai departe?

Johana Gustawsson: Ei bine, cred că este o imagine a vieții mele. M-am născut în sudul Franței, într-o familie originară din Valencia, însă bunicul avea origini catalane, și m-am îndrăgostit de un suedez și m-am mutat la Londra, iar cei trei fii ai mei sunt născuți la Londra, așa că atunci când… Ei bine, la început lucram pe post de ghost-writer, și-n felul acesta m-a descoperit editorul meu francez, care a remarcat un text al meu și i-a plăcut enorm, așa că mi-a sugerat să scriu un text propriu, că vrea să mă lanseze pe cont propriu, deci îți imaginezi bucuria mea, iar ea mi-a zis că trebuie să scriu o poveste care este despre mine, iar eu am zis că ce-i cu mine, ce pot să scriu despre mine, iar ea mi-a zis să mă gândesc nițel, iar eu nu știam ce să fac, ce să scriu; apoi ea a venit la Londra ca să mă vadă, căci mie mi se născuse primul băiat și nu puteam călători, iar apoi am zis: sunt o franțuzoiacă ce trăiește la Londra alături de un suedez, și ea s-a uitat la mine și mi-a zis: Ei, vezi? E o viziune europeană și noi încă n-am avut așa ceva, și asta ești tu, poți vorbi despre asta, despre modul în care faci față unei culturi care este foarte diferită de a ta, pentru că eu sunt mediteraneană, vorbim mult cu mâinile, vorbim tare și soțul meu e suedez, iar suedezii au un mod foarte diferit de-a se descurca în viață față de noi, lor nu le place să discute despre problemele lor, nu le place să se certe și așa mai departe.

Așa că, da, în principiu, am scris despre ceva care era extrem de asemănător cu persoana care sunt eu și sunt atât de multe lucruri despre care se poate discuta: viziunea mea de cetățean francez față de o cultură scandinavă este de-a dreptul unică și asta îmi transformă stilul, îmi face cărțile diferite, într-un fel, pentru c-a fost o voce și o viziune nemaiîntânite până atunci.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi interior

2) Care este punctul central de la care a pornit povestea?

Ei bine, totul a pornit de la bunicul meu. Deci a fost faptul că, în principiu… De fapt, totul a început cu tatăl meu, care suferise un atac de cord, așa că am fost nevoită să călătoresc în sudul Franței fără să știu dacă mai trăia sau nu, iar eu voiam, totodată, să-l facă să răspundă încă o dată la întrebarea de ce un bărbat care era, în mod clar, o ființă omenească fantastică, pentru că fusese să lupte în război pentru libertate, bunicul meu luptase pentru libertate, fusese sculptor în lemn, nu fusese un tip educat, fusese cineva care credea în Republică, în democrație, în egalitatea dintre oameni, și el mersese pur și simplu să lupte pentru toate astea, însă, totodată, nu reușise să fie și un tată pe măsură? Nu avea sens, pur și simplu. Însă atunci când am început să plonjez mai adânc în povestea lui, care reprezintă o parte importantă din istoria Celui De-al Doilea Război Mondial, a ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare, mi-am dat seama că nu e de mirare că cineva care fusese acolo rămăsese atât de afectat și îi fusese atât de greu să-și arate iubirea față de un fiu care i se născuse la doi ani după ce se întorsese din război, să aibă grijă de el, căci el rămăsese cu multe cicatrice, profund traumatizat până la finalul vieții. În fiecare noapte țipa cuvinte germane și-a refuzat ca cei doi copii ai săi să învețe germana: spunea că e o limbă rece, că e limba barbarilor, pentru că așa fusese modul de-a percepe, de-a asculta acea limbă, de aceea, în cartea mea, am un personaj, un tip deportat, care repetă în minte niște poezii despre un poet german, pentru a nu fi… să zicem, asociat cu o limbă barbară.

3) Care sunt scriitorii și scriitoarele care te-au inspirat  să începi să scrii? Ai scriitori preferați care te inspiră, în ale căror opere găsești idei interesante, pe care să le folosești și tu?

În primul rând, când am început să scriu literatură polițistă, am fost inspirată de Agatha Christie, pentru că pe ea am citit-o prima oară. Am citit-o foarte devreme. Totul este despre psihologie, e ca un joc, de fapt, când o ai pe Agatha Christie ai un grup de oameni și oricare dintre ei ar fi putut comite crima, iar unul dintre ei chiar a comis-o, ceea ce e un joc al minții, cum se spune în engleză, și de aceea ador scrierile Agathei Christie, pentru că, în același timp, are jocurile acestea de logică, așa cum e cazul în romanele cu Miss Marple sau Poirot, atenția aceasta la detalii, la cel mai mărunt detaliu, așa că și eu însămi, păstrând nivelul, încerc să mențin atenția la detalii când creez o intrigă, încerc să creez un joc pentru cititor, astfel încât cititorul să poată ghici ce se întâmplă.

4) Însă, cu toate astea, știm, sau credem că știm cine este criminalul.

Da, exact, însă, de fapt nu știi, de aceea îmi place să cred că mi-am făcut bine treaba când am scris această carte. De aceea zic că Agatha Christie m-a inspirat, în primul rând. Însă am citit și foarte mulți scriitori scandinavi, precum autori din anii șaptezeci, sau Henning Mankell, deci ei au fost, în principiu, întemeietorii curentului nordic noir, însă am citit și câțiva autori americani. Am descoperit-o pe Mary Higgins Clark, cred că aveam vreo zece ani, dar nu mai rețin titlul, cred că se numea „La nuit de renard” în franceză, parcă a câștigat și un premiu (Notă: Este vorba despre „A stranger is Watching”, apărută și la noi, cu titlul „Străinul care stă la pândă”, am descoperit acest lucru când transcriam interviul), premiul pentru cel mai bun roman în Franța, în 1986, sau 1983, așa că atunci am început să citesc romane polițiste, apoi au urmat și alți autori scandinavi, după care o autoare americană, nu-mi mai aduc aminte numele, dar personajul ei principal se numește Kay Scarpetta (Notă: aici am completat-o eu, autoarea se numește Patricia Cornwell, evident, apărută și la noi). Da, o ador pe Patricia Cornwell, personajele ei sunt absolut minunate, iar asta se întâmpla în timpul examenelor… da, în timpul unor examene, în adolescență, iar eu nu mă puteam abține să nu-i citesc cărțile, și cred că personajele sale erau atât de veridice, încât mi se păreau reale, și de aceea consider că după ce am citit cărți de genul ăla, sau Agatha Christie, sau l-am cunoscut pe Wallander al lui Henning Mankell, acele personaje te conving că dacă vrei să scrii cărți memorabile, atunci trebuie să creezi personaje memorabile, puternice, de care să-ți aduci aminte, să te îndrăgostești de ele, să devii dependent, să vrei să ieși la o pauză de cafea cu ele, ca să discutați împreună despre ceva, să beți ceva împreună, de aceea le imprim atâta empatie și personajelor mele, ca să le fac cât mai reale, cu calități și cu defecte.

5) Și totuși, cred că unii scriitori, cum ar fi, de exemplu, Patricia Cornwell, aveau câteva clișee, precum, în final, aproape de fiecare dată, criminalul, ucigașul, începea un joc de-a șoarecele și pisica cu personajul principal.

O, da, dar asta pentru că așa scria ea, așa se scria pe atunci, în anii nouăzeci, și foarte puțini renunțau la ele. Unul ar fi Thomas… Harris, da, Thomas Harris, Robert Harris scria cu totul altceva, dar da, și ei scriau genul ăsta de povești, cu excepția poveștii din „Tăcerea mieilor”, care a fost ceva cu totul și cu totul diferit. Da, în anii nouăzeci erau câteva clișee, însă atunci când le citeam, nu vedeam aceste clișee, nu le observam, poate pentru că eram foarte tânără și mă bucuram de ele, cu toate că erau destul de întunecate, iar crimele erau foarte dure. Dar pentru o cititoare tânără, ca mine… Ei, și n-am citit de-atunci o carte de-a ei. Cred că am citit cinci sau șase romane de-ale ei, apoi l-am descoperit pe Harlan Coben, la începutul anilor 2000, când citeam deja în engleză, îmbunătățindu-mi astfel limba engleză

6) Ce te-a determinat să începi să scrii ficțiune și, mai ales, romane polițiste?

Hmm… ei bine, e o chestie amuzantă, pentru că atunci când am început să scriu, când am început să scriu acest prim roman, am știut de la început că va fi crime. Eram o mare consumatoare de crime, dar cred că prima mea dragoste, cărțile care m-au învățat cum să scriu povești minunate sunt cele (bine, noi nu le zicem chiar așa) de „literatură albă”, literatură generală, citeam Balzac și foarte multă poezie, așa că după ce le citeam, sau după ce citeam 30 de pagini dintr-o astfel de carte, trebuia să-mi iau doza, eram la fel ca o dependentă, dintr-un roman crime. Deci chiar înainte să merg la culcare, după ce citeam cartea de literatură generală, trebuia să citesc și vreo 30 de pagini dintr-un roman crime. Era o dependență, eram dependentă de aceste jocuri ale minții, și cred că, atunci când a sosit vremea să scriu o asemenea poveste, nici măcar n-am stat pe gânduri, am știut de la început că vor fi niște criminali, o anchetă, totul a venit în mod automat, într-un mod foarte bizar, și cred că am scris, pur și simplu, ceea ce aș fi vrut să citesc.

7) Te întreb pentru că odată ce-ai abordat subiectul acestui prim roman, pornind de la povestea bunicului tău, ai fi putut scrie o biografie, un jurnal, literatură generală, pur și simplu. Ai fi putut câștiga și un premiu Goncourt, de ce nu?

Sigur, da, chiar așa, ce prostie din partea mea, ar fi trebuit să mă gândesc la Goncourt. Ei bine, nu, autorii de crime nu câștigă premiul Goncourt, au și ei premiile lor, însă nu se gândesc la Goncourt. Dar a fost un scriitor, Nicholas Mathieu, care a scris un roman polițist, bine, de fapt, noir, mai bine zis, care a câștigat apoi Goncourt…

8) Și Pierre Lemaitre, dar care n-a câștigat premiul pentru romanele sale polițiste, ci pentru un roman de război.

Da, exact. Am avut mereu ideea de-a amesteca două genuri. Chestia comică este că m-am distrat teribil când am scris părțile istorice. E ceva profund, să te scufunzi cu totul, de aceea și cititorii mei spun că atunci când citesc părțile despre trecut, simt cum pătrund în această lume, ceea ce e minunat, sincer.

9) O întrebare poate mai neobișnuită și sper să nu fie percepută ca spoiler, dar: De ce sunt omorâți copii și nu adulți? Acest lucru este destul de neobișnuit printre scriitorii de crime, nu?

Să fiu sinceră, cred că povestea merge mult în urmă, pe vremea când eram însărcinată cu primul copil; pe măsură ce dezvoltam povestea, mă gândeam la cele mai negre temeri ale mele, într-un fel, și cred că cea mai neagră temere, acum că am trei copii, nu unul, ar fi să-mi pierd copilul. Cred că n-ar putea exista o durere, o suferință mai mare decât să-ți pierzi copilul. Deci da, când am creat povestea… se întâmplă foarte des, într-un mod aproape cathartic, aș putea spune, să-ți inserezi propriile temeri interioare, să-ți exorcizezi temerile prin aceste scrieri.

10) Nu cumva e o formă de tortură?

Ăă, poate că este. Am o minte foarte vizuală, pentru că, atunci când scriu, văd scenele în fața ochilor, le văd pe măsură ce le scriu. Așa că atunci când scriam despre acei băieți, cum erau îngropați în Hampstead… eu însămi locuiesc în Hampstead, chiar vedeam cum acei băieți erau îngropați, acoperiți cu pământ… părul lor plin de țărână, o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

11) Și totuși, criminalul spune că îi eliberează… pentru că sunt copii care provin din familii cu probleme.

Da, exact, îi salvează, și acesta e modul în care gândesc criminalii, au un mod de-a vedea lucrurile, în care realitatea este complet distorsionată. Ei consideră că victimele trebuie salvate, că vor să fie salvate. Și de aceea, criminalii cred în propria lor realitate, pe care și-au creat-o ca să-și explice faptele. Iar pentru unii, e chiar mai rău, ei chiar vor să ucidă.

12) De ce personaje principale cu totul diferite? Există totuși prea mulți detectivi bărbați alcoolici și divorțați?

O, da, exact asta mi-am zis și eu. Nu mai voiam alții în plus. (Eu: Deși îți place totuși să citești astfel de povești). Da, îi ador pe Jo Nesbo și personajul său, Harry Hole, îi ador, pur și simplu, însă am vrut să fac altceva. Mi-am zis că voi oferi o voce sexului meu, femeilor, deoarece cred că noi, femeile, suntem extrem de capabile, suntem organizate, avem chestia aia, emoția puternică, și cred că ne putem descurca cu astfel de situații foarte bine. Și iată, Emily Roy a fost inspirată de un profiler femeie foarte celebru din Africa de Sud. Nu știu dacă ai auzit de celebrul caz al lui Oscar Pistorius (Eu: Ba da, e cel care și-a omorât iubita). Da, exact. Ei bine, ea este mătușa lui Oscar Pistorius. A activat ca profiler în anii nouăzeci și a fost cel mai celebru profiler din Africa de Sud. Nici nu mai știu câți criminali au fost condamnați cu ajutorul ei. Africa de Sud are o mulțime de criminali în serie. Da, sunt foarte mulți. Și acești criminali trec granița interrasială, ceea ce se întâmplă extrem de rar, de obicei, ucid albi, negri, copii, nici măcar nu au tipare, ceea ce e cu atât mai înspăimântător, iar ea a arestat o mulțime de criminali. Era extrem de respectată în cadrul poliției, ținând cont că era femeie, însă avea o viziune mistică în această privință, de exemplu, când sosea la locul unei crime, îl putea simți pe criminal, zicea că vede ceva negru, o gaură (Eu: la fel cum vezi în CSI)… Da, exact. Ea era exact așa, simțea sufletul ucigașului în serie, avea un fel nițel mistic de-a trata, de-a rezolva cazurile, însă era, de asemenea, și foarte experimentată, înzestrată, doar a arestat atâția tipi, la urma urmei.

Deci, în principiu, am citit o carte despre ea, scrisă de unul dintre scriitorii noștri specialiști din Franța în astfel de povești, Stéphane Bourgouin (Micki Pistorius une femme sur la trace des serial killers), apoi Bourgouin a dat publicității câteva casete video cu ea, căci o filmase în 1992 sau 1994, și am putut-o vedea. Iar când am văzut-o, m-am gândit: trebuie să scriu despre un personaj exact ca ea. Doamna aceea avea aspectul unei profesoare englezoaice: avea o fundă exact ca a mea, era îmbrăcată cam cum sunt eu acum, o coafură cum erau coafurile în anii nouăzeci, și vorbea exact cum ți-o descriu, ziceai că se pregătea să meargă să le predea elevilor, însă era, de fapt, un profiler feroce, redutabil, era senzațională. Am zărit o putere în ea pe care am vrut s-o recreez într-o femeie, mi s-a părut fascinant să văd un asemenea contrast la un om, chiar nu te așteptai ca o femeie ca ea să facă treaba pe care o făcea ea. Așa am creat-o pe Emily.

Iar Alexis (Eu: Ești tu?). Râde. Un pic, da. Ea are un echilibru de blândețe pentru Emily, e cea care echilibrează balanța, care o completează pe Emily. Ea e tot ceea nu este Emily, care e asocială, n-are familie, îi place să umble singură, e un personaj foarte dificil, e foarte înzestrată, însă e și foarte dificilă. (Eu: Poate a văzut prea multe lucruri.) Da, cred că da. (Eu: Poate la mijloc e și bebelușul pe care l-a pierdut.) Da, cu siguranță e și asta. Așa sunt unii oameni. Sunt sigură că a avut o copilărie dificilă, de asta mă voi ocupa în volumul patru. (Eu: Asta era una dintre întrebările următoare, dacă vei săpa mai adânc în trecuturile celor două personaje principale. Căci bănuiesc că n-ai făcut-o în volumul doi sau trei.)

Nu, n-am făcut-o. În volumul doi apar noi personaje, dar nu pot dezvălui mai multe, dar tot îi mai ai pe Alexis, Emily, Backstrom, dar vei da și peste personaje noi. (Eu: Deci nu l-ai abandonat pe Backstrom.) Nu, firește că nu, am și eu două personaje masculine și să renunț la ele? Și-n plus, îmi place Olofsson foarte mult, în ciuda faptului că e atât de incorect politic, dar da, voi săpa mai adânc în trecutul personajelor. Nu-ți pot spune când, căci ar însemna să stric plăcerea lecturii, dar da, vei afla mai multe. Eu, ca cititor, aș dori foarte mult să aflu mai multe detalii, în special pentru că Emily este atât de misterioasă, te tot face să te întrebi ce i s-a întâmplat de a ajuns în halul ăsta.

13) De ce Falkenberg?

Aha. Deci, când a sosit momentul să scriu povestea pe care o aveam în minte, îmi doream enorm de mult să scriu despre Suedia, pentru că, așa cum spuneam la începutul discuției noastre, e vorba despre o poveste spusă de o franțuzoaică despre cum vede ea cultura suedeză, unde e vorba de gheață și înălțimi, așa cum îmi place să glumesc adesea. Deci, în principiu, Falkenberg e locul în care soacra mea are o casă, lângă mare, unde îi place să vină ca să schimbe peisajul, iar soțul meu s-a născut în apropiere, tot pe coasta de vest. Așadar, după ce mi-am cunoscut soțul, am început să mergem des la Falkenberg, de 2-3 ori pe an, așa că m-am îndrăgostit de acel loc. Deci, când a sosit vremea să scriu cartea, mi-am zis că trebuie să scriu despre un loc pe care-l cunosc, de care m-am îndrăgostit, mai ales că nu se mai scrisese despre acel loc, deci m-am gândit c-ar fi locul perfect, spunându-mi, totodată, că e un loc cu care cititorii nu sunt familiarizați, pe care le va fi greu să-l găsească. (Eu: Le e mai ușor scriitorilor să scrie despre locuri pe care le cunosc foarte bine.) Da, le este, chiar le este. Deși ne este foarte ușor să găsim locuri pe Google Maps, nu e același lucru. Mergând acolo, simți vibe-ul, atmosfera, mirosul, oamenii, totul, portul acela micuț, unde este găsită Linnéa, am fost în el în toate anotimpurile, știu cum se reflectă soarele în apă, am văzut marea în toate anotimpurile, pot descrie atâtea lucruri legate de el, cum se pleacă arborii în vânt, deci pentru mine a fost întotdeauna mult mai ușor să scriu despre locuri pe care evident le cunoșteam foarte bine, însă asta nu înseamnă că nu-ți poți pune imaginația la treabă. Cred că-l poți face pe cititor să surprindă esența locului (Eu: Cum e cazul lui Hampstead.)… Da, doar locuiesc acolo, m-am plimbat prin acea pădure, nu știu cât de des, deci da, cred că e mai ușor să-l iei pe cititor de mână și să-i arăți locurile.

De multe ori, locurile din poveștile imaginate de scriitori sunt ele însele personaje principale. Pentru mine, Falkenberg e un personaj, la fel și Londra. Nu știu cum e în română, însă în franceză, Londra e o doamnă, e un personaj în sine: plouă, e ceață, e un personaj, e un vibe în Londra, în timp ce în Falkenberg este nemișcarea.

(Eu: Te-am întrebat pentru că nu e un loc cu mai mult vino-ncoace, Stockholm sau Malmo, e un loc ceva mai neobișnuit.) Chiar este, Falkenberg e o stațiune pentru vacanțe, deci oamenii vin de la Stockholm la Falkenberg ca să vadă marea, e foarte cunoscut, cu plaje multe, și toți din Suedia cunosc Falkenbergul. A fost oarecum la fel cu Fjallbacka din romanele Camillei Lackberg, nimeni nu cunoștea acel loc înainte să-l facă ea celebru. Iar eu am mers să văd Fjallbacka, datorită ei.

14) Ai fost vreodată contactată de un traducător care nu înțelegea anumite aspecte ale cărților tale sau ca să-ți ceară informații cu privire la ele? Pentru că aceste culturi, mai ales cea românească, sunt destul de diferite de ce cunoști tu…

N-am întâlnit traducători care să nu înțeleagă anumite părți. Am avut în schimb conversații, cum am purtat, spre exemplu, cu Claudia (Dionise) despre un anumit cuvânt, o expresie pe care o folosești în discuție, mai ales că o folosim în sudul Franței, așa că pentru ca ea să o poată traduce, trebuie mai întâi să o înțeleagă; ea îmi spunea un cuvânt și-mi oferea un echivalent în engleză și mă întreba dacă eu consider că se potrivește, că e corect, era foarte atentă la detalii, la nuanțe, să se apropie cât mai mult de ce voiam eu să spun; de exemplu, saltelele din blockuri, pe care dormeau deținuții din lagărele de concentrare, erau umplute cu ceva denumite paiasse, paie adică, sau dacă să păstrăm cuvântul block exact așa cum era, dar nu m-a contactat nimeni ca să mă întrebe chestiuni legate de intrigă; ceea ce am avut totuși au fost discuții cu editorul american, care a vrut să mai tai din scenele de sex, pentru că acestea sunt un subiect sensibil, deci, vezi, sunt diferențe legate de cultură.

15) Care este însemnătatea cutiei pe care Emily o îngroapă alături de celelalte la sfârșitul poveștii?

Ah, da, cutiuța. Cutiuța este locul în care Emily își așază ancheta, cazul. Firește, este vorba de o metaforă, care simbolizează modul în care ea se detașează de caz când ajunge acasă, trebuie să se curețe, să-și elibereze mintea, să scape de ancheta în curs: am închis cutia, am închis cazul, nu mă mai gândesc la el, ci la mine, la echipă, la planurile mele, la ce ziar voi citi, la familia mea, este modul ei de-a scăpa de toate. Are un job de care-i este foarte greu să se detașeze, și trebuie să menționeze acel faimos profiler sud-african, care a fost nevoită să divorțeze de soțul ei, pentru că n-a mai putut face față părții sentimentale, n-a mai putut rămâne alături de cineva din cauza atâtor orori pe care le văzuse, la fel cum a pățit bunicul meu în lagărul de concentrare.

16) Aceste personaje principale apar și în cel de-al treilea volum scris de tine? Mai au ele și alte povești de spus?

Da, sunt deja în volumele 2 și 3 și cu siguranță vor fi și în volumul 4, pe care voi începe să-l scriu foarte curând. De fapt, planul meu era să scriu două romane doar, nicidecum să încep o carieră de romancieră, însă cu siguranță nu sunt pregătită să o termin cu ele, m-am atașat prea tare de fetele mele, sunt aproape precum copiii mei; în timpul concediului de creștere a gemenilor mei, parcă abia așteptam să încep iar să scriu povești cu ele, parcă erau un vechi prieten cu care abia așteptam să ies în oraș, la o băutură, ceva. Da, chiar vreau să mai petrec timp cu ele. Da, mai vreau să le am aproape. (Eu: Și pe criminali.) Da, și pe criminali, ăsta e genul meu.

17) De ce trecutul este atât de prezent în opera ta? Naziștii în „Block 46”, Jack Spintecătorul în volumul doi al seriei, „Keeper”?

Ei bine, e o întrebare foarte interesantă. Cred în psiho-genealogie, în faptul că ceea ce li s-a întâmplat părinților și bunicilor tăi și secretele pe care le-au păstrat față de tine au un impact asupra ta. Chiar cred asta. Există o carte minunată numită „Un secret”, dar nu-mi mai amintesc numele autorului (ceea ce e cu adevărat neplăcut pentru un autor), care se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu un băiat care nu creștea așa cum trebuie, era foarte slab, iar asta se întâmpla deoarece părinții lui nu-i dezvăluiseră un mare secret de familie, dar atunci când află secretul, practic înflorește. Cred că secretele afectează familia, la fel cum s-a întâmplat cu bunicul. Trecutul ne modelează viitorul, ceea ce e fascinant. Criminalii nu se nasc criminali, au fost molestați, deși nu toți, unii sunt mai puternici și așa mai departe. Însă o mulțime de criminali în serie au suferit traume în copilărie. Familia mea a crezut și crede în continuare în Freud și Jung, că trebuie să descoperim rădăcina problemei ca să o putem rezolva. Consider că dacă cineva a ales o anume cale, el a ales-o pentru că așa a fost educat, și că națiunile, popoarele se comportă exact la fel ca indivizii. Provin, de exemplu, din Catalonia, și stau și mă întreb de ce sunt atât de mândri de limba lor? Pentru că ea a fost asuprită secole la rând. Cred că tot ce se întâmplă în istorie are un răspuns în trecut. Și cunoscându-ți trecutul, îl poți accepta, digera. Și trebuie să privești în trecut pentru a accepta viitorul.

18) De ce aceste întorsături de situație (trucuri) la finalul poveștii? Ca să șochezi, ca să fii mai originală? Pentru c-am scris, în recenzia lui „Block 46”, că, până la un anumit punct, chiar aș fi înțeles motivațiile ucigașului.

Nu știu dacă am vrut neapărat să șochez. Din punctul meu de vedere, cred că pur și simplu aceasta a fost calea firească a personajului. E clar, când am început să scriu cartea, mi-am zis că voi folosi și niște întorsături de situație, ca să-mi surprind cititorii. Există totuși o idee care m-a surprins și pe mine, pe care n-am avut-o de la început, a fost o schimbare de planuri, să zicem. Dar e adevărat că, atunci când îmi scriu cărțile, îmi doresc ca cititorii să rămână surprinși: Ce? Hai, chiar așa? Dar nu să vreau să șochez. Bine, șochez poate prin descrierea cadavrelor, a crimelor, lucruri care nu pot fi evitate,  dar vreau mai degrabă să surprind, să-i fac pe cititori să se mire că n-au văzut indiciile, că nu s-au prins etc.

Cred că acum suntem obișnuiți să urmărim o mulțime de seriale polițiste, nu mai e ca înainte; avem cititori foarte antrenați, care rezolvă cazul; deși a apărut un nou curent în Marea Britanie, numit „cozy crime”, gen Agatha Christie, cu indicii la vedere și cazuri ușor de rezolvat.

Referitor la motivațiile criminalului, da, primesc adesea o astfel de întrebare: da, până la un anumit punct, se poate înțelege motivația, ce l-a adus în stare să ucidă atâția copii. Nu spun că ce face el e corect, însă dacă înțelegi povestea lui Erich, înseamnă că ai o anumită calitate: ea se numește empatie.

Johana Gustawsson Block 46

Interviu cu Claire North, autoarea romanelor „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August” și „Atingerea”

Bookfest 2019 a fost primul Bookfest la care am participat, deși se apropie deja de majorat. Am compensat, în schimb, cu Gaudeamus, la care n-am lipsit, din 2010 încoace, decât în 2013. Totodată, Bookfest 2019 a avut ca țară invitată de onoare Marea Britanie, prilej cu care au fost invitați nu mai puțin de 11 autori și autoare. Printre autorii și autoarele prezente, s-au numărat Claire Mackintosh, Clare North sau Eugen Ovidiu Chirovici (care îi interesează direct pe cititorii acestui blog), dar și Sarah Perry, Ross Welford sau Nikita Lalwani, deja traduși la noi (poate voi scrie, nu știu exact când, despre „Melmoth”, apărut nu de mult la Nemira).

Însă subiectul acestui articol este interesanta discuție pe care am purtat-o cu Claire North, o tânără și simpatică scriitoare britanică, sâmbătă, 1 iunie, chiar de ziua copilului, de la ora 11, la standul Grupului Editorial Art. Un pic pe grabă și ajungând cu întârziere, însă britanicii sunt răbdători și politicoși prin definiție, așa că autoarea romanelor „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August” (despre care am scris, la un moment dat, aici) și „Atingerea”, ambele apărute la editura Paladin, primul, tradus de Alexandra Fusoi, al doilea, de Ioana Tudor, s-a așezat frumos pe băncuță, la nici jumătate de metru de mine, și a răspuns cuminte la întrebări.

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni stând jos

Am început în picioare, lângă standul invitatului de onoare, apoi am continuat la stand. Și-am început cam abrupt, ce-i drept, însă ce a ieșit, vedeți în rândurile ce urmează:

Poveștile tale se petrec prin toate colțurile lumii. De curând, am început să citesc „The Sudden Appearance of Hope”, în care am fost purtat în Dubai, Tokyo, Seul, New York și multe alte locuri, apoi am început să citesc „The End of the Day”, care începe în Peru, se continuă la Londra, apoi ajungem tocmai în Groenlanda.

Claire North: Ei bine, nu călătoresc în toate aceste locuri. Fac cercetări, mă documentez în privința lor, însă jobul de zi cu zi nu-mi permite să ajung în toate locurile pe care le descriu. Dar mă documentez temeinic în privința lor. Nu demult, am fost în SUA, iar când am aterizat pe aeroportul din Chicago, era o furtună îngrozitoare. Apropo, și în București a fost o furtună destul de puternică azi-noapte.

Da, chiar a fost. Avem parte de niște fenomene destul de extreme în ultima perioadă. Nu demult, am avut parte și de o tornadă.

Claire North: Chiar? A, da, parcă am văzut ceva la știri.

Am mers apoi la standul Grupului Editorial Art, unde am scos la iveală cărțile ei traduse de editura Paladin, pe care i le-am arătat.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos şi pantofi

Claire North: Îmi plac foarte mult copertele, sunt chiar reușite. Cea de la „Harry August” știu că apare și pe o ediție paperback originală, însă cealaltă mi se pare foarte interesantă (la „Atingerea”). Limba voastră mi se pare foarte… neobișnuită. De ce oare?

Ei bine, i-am răspuns eu, pe teritoriul țării noastre, de-a lungul istoriei, s-au perindat extrem de multe popoare, de la romani, goți, huni, la turci, ruși, germani și greci. Așa că limba română este un amalgam de limbi, pornind însă de la o rădăcină latină, ceea ce-o transformă într-una din cele mai dificil de învățat limbi de pe planetă. Ca să-ți dau exemplu, uite, aici sunt diacriticele, pe care probabil nu le știi (și i-am arătat în carte, în „Harry August”, după cum se observă și în poze).

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, stând jos

Bun, deci cum ți-a venit ideea de la care a pornit „Atingerea”, cu creatura care sare dintr-un corp în altul, ca un fel de parazit extraterestru?

Claire North: În viața de zi cu zi, când nu scriu, sunt responsabilă cu luminile la un teatru. Și stau acolo, sus, printre reflectoare și becuri, și reglez iluminatul, creând efecte și tot așa. Într-o seară ploioasă, priveam cum oamenii de pe stradă intrau într-un con de lumină și dispăreau, apăreau și dispăreau, și tot așa. Atunci mi-a venit ideea cu săritul dintr-un corp în altul, suntem vizibili un moment, apoi dispărem, ne vede cineva, apoi nu ne mai vede. Și așa am început să scriu „Atingerea”.

Îți asumi povestea ca fiind SF? Scrii SF sau povești în care SF-ul este doar un pretext, scrii parabole, sau, pur și simplu, povești SF?

Claire North: sunt scriitoare de SF, deci scriu SF. Nu mă ascund în spatele unor metafore, nu mă deghizez, nu-mi deghizez scrierile în altceva, scriu SF, dar și urban fantasy, fantasy și cărți pentru copii (Notă: Claire North este pseudonimul lui Catherine Webb, care mai scrie și sub pseudonimul Kate Griffin). Însă, când scriu sub numele de Claire North, scriu SF.

Ce înseamnă venirea lui Charlie din „The End of the Day”? El este Vestitorul Morții, însă, cu toate acestea, personajele pe care le vizitează nu mor de fiecare dată. Ce e cu el? Care e rolul lui? Și de ce atât de determinat, dacă e un simplu job pentru el, să meargă până în pânzele, inclusiv într-o călătorie extrem de primejdioasă, până în pustiurile înghețate ale Groenlandei, ca să-i ducă unui cercetător niște pliculețe de ceai?

Claire North: Rolul lui Charlie nu este să le vestească moartea celor pe care-i vizitează, ci să le asculte poveștile. Atât, să le asculte poveștile. Poveștile acelor oameni sunt importante, sunt deosebite, iar Moartea îl trimite pe Charlie ca să le asculte poveștile. Așa ajungem să-i cunoaștem pe oameni, ascultându-le poveștile.

Am observat o oarecare încetinire de ritm în poveștile tale, după „Atingerea” a urmat „The Sudden Appearance of Hope”, un thriller SF în care o tânără este uitată de toată lumea și devine hoață de talie mondială, apoi a urmat „The End of the Day”, cu Charlie, Vestitorul Morții, după care, „84K”. Încerci să domolești acțiunea, ritmul, sau așa s-a nimerit, pur și simplu?

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, stând jos

Claire North: chiar ți se par mai puțin alerte? (Râde) Nu, n-am încercat cu tot dinadinsul, așa s-a nimerit. Nu-mi fac planul să scriu o poveste alertă, apoi mai puțin alertă, așa se nimerește, așa scriu.

Observ că tehnologia joacă un rol extrem de important în poveștile tale. Chiar suntem în pericol să avem un „Perfection”, cum se întâmplă în „The Sudden Appearance of Hope”? (O aplicație care îi face pe oameni mai sănătoși, mai frumoși, mai „perfecți”, dar care le permite creatorilor săi accesul la absolut toate datele utilizatorilor, privându-i de intimitate, de viață personală).

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, oameni stând jos

Claire North: părerea mea este că acest lucru deja se întâmplă, nu mai avem intimitate, depindem în totalitate de dispozitivele despre care considerăm că ne fac viața mai ușoară, însă ne fac complet dependenți de ele, de rețele sociale și așa mai departe.

La fel cum se întâmplă cu Compania din „84K”? Sau mai avem până acolo?

Claire North: suntem deja acolo. Marile companii au ajuns să ne dețină. Să ne dețină datele personale, cu care fac ce vor, când vor. Nu știu cum stă treaba la voi, dar la noi marile companii au ajuns să cam dețină controlul asupra oamenilor.

De ce o distopie atât de întunecată, după câteva thrilleruri atât de alerte? De ce o schimbare atât de radicală de ritm, de subgen, mai ales că nu ai mai abordat niciodată până acum distopia?

Claire North: chiar e atât de întunecată?

Da, este. Crime multe, în care cei bogați pot comite crime pentru care plătesc o simplă amendă (colosală, dar totuși), o combinație de „Povestea Slujitoarei” și „1984”. Apropo, te-ai inspirat din ele?

Claire North: da, chiar m-am inspirat din aceste povești, dar și din altele. Îmi pare rău că a ieșit atât de întunecată.

Cum ai reacționat când ai aflat că ai luat un premiu atât de important cum este World Fantasy Award pentru „The Sudden Appearance of Hope”? Care, apropo, pare un premiu care se acordă mai mult pentru fantasy, dark fantasy sau chiar horror, uneori, nu pentru SF?

Claire North: am fost flatată, impresionată, desigur, mai ales având în vedere romanele cu care a concurat romanul meu. Bine, prima oară am luat alt premiu (John W. Campbell Memorial Award pentru „Primele cincisprezece vieți ale lui Harry August”), atunci a fost marea surpriză.

Au premiile darul de a influența vânzările cărții premiate? Îți oferă mai multă vizibilitate, faimă, fani, exemplare vândute?

Claire North: din păcate, nu prea. Nu cred că am simțit o creștere a vânzărilor după ce am luat premii. Nu știu cum stă treaba la voi, dar nu avem chiar atât de mulți fani, cât să se simtă o creștere a vânzărilor semnificativă. (Aici chiar m-a uimit, sincer, și i-am și zis-o.)

De ce preferi tineri ca personaje? Sau adolescenți, mai degrabă?

Claire North: nu încerc neapărat să respect un tipar, o formulă, să folosesc doar tineri. Și nu în toate poveștile am personaje tinere pe post de personaje principale.

„Harry August” mi se pare inspirată de romanul „Replay” al lui Ken Grimwood (apropo, să știi că și romanul său a fost premiat cu World Fantasy, cum e cazul și cu romanul tău, „The Sudden Appearance of Hope”) sau filmul „Ziua Cârtiței” (Groundhog Day). Le-ai citit/văzut?

Claire North: n-am citit cartea, dar e pe listă de mult timp și abia aștept să o citesc, și n-am văzut nici filmul, însă bine că mi-ai amintit de el.

Te preocupă tehnologia în mod deosebit și impactul acesteia asupra noastră, asupra existenței noastre de zi cu zi, la fel ca în episoadele din „Black Mirror”. De ce?

Claire North: tehnologia e peste tot în jurul nostru, suntem dependenți de ea. Așa că nu e de mirare că o folosesc atât de des în scrierile mele și că joacă un rol atât de important în ele.

Aici ni s-a terminat timpul, Claire North urma să înceapă, de la 12:00, evenimentul alături de Alexandra Fusoi și Oliviu Crâznic, pe care îl puteți urmări aici.

Mulțumesc editurii Paladin, Oanei Boca Stănescu și Ioanei Gruenwald (Headsome Communication) pentru invitație!

Serile Nautilus – scriitorul John Scalzi în dialog cu Ana Nicolau la Cărturești Verona

Image may contain: 1 person, smiling, text

Editura Nemira continuă Serile Nautilus – evenimente lunare dedicate iubitorilor de science fiction & fantasy – cu scriitorul John Scalzi, invitat prin skype la o discuție cu Ana Nicolau, luni, 15 mai, de la ora 19.00, la Ceainăria Cărturești Verona. 

Următoarea ediție are loc luni, 19 iunie, cu scriitorul Lev Grossman, autorul seriei Magicienii.

John Scalzi este unul din cei mai de succes scriitori de science fiction de astăzi: în 2015  a semnat un contract de 3,4 milioane de dolari semnat pentru 13 cărţi cu prestigioasa editură Tor Books. SeriaRăzboiul bătrânilor l-a impus încă de la debut datorită temelor războiului cu specii extraterestre și a avansului tehnologic care schimbă însăși umanitatea. Continuă lectura

Celebra scriitoare fantasy Robin Hobb este invitată prin skype la Serile Nautilus, luni, 24 aprilie

Image may contain: 1 person, text

Editura Nemira continuă Serile Nautilus – evenimente lunare dedicate iubitorilor de science fiction & fantasy – cu scriitoarea Robin Hobb, invitată prin skype la o discuție cu Ana Nicolau, luni, 24 aprilie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. 

Următoarea ediție are loc luni, 15 mai, cu scriitorul John Scalzi.  Continuă lectura

Viitoare apariții SF & Fantasy XI: Interviu cu Mihai-Dan Pavelescu, coordonatorul editurii Paladin

No automatic alt text available.

Până anul trecut a fost coordonator Michael Haulică. Apoi din toamnă a preluat frâiele Mihai-Dan Pavelescu. I-am pregătit un set de întrebări pentru a afla planurile pe anul acesta și anul viitor.

  • 1) Încep cu o întrebare ceva mai ciudată, cred: de când ai trecut la cârma colecțiilor scoase de Paladin, parcă s-a accelerat ritmul aparițiilor. Ce s-a schimbat? Înainte ieșeau cărți doar la târguri, cinci-șase  șapte-opt (am recalculat, sunt peste patruzeci într-un interval de cinci ani, deși în 2012 a apărut o singură carte) pe an, acum deja avem patru doar în ianuarie și februrarie (dacă va apărea și Orion va răsări a lui Poul Anderson).

Orion va răsări

Îmi este imposibil să răspund la întrebarea „Ce s-a schimbat?” din simplul motiv că nu ştiu cum se desfăşurau lucrurile anterior.

  • 2) Ce se preconizează a apărea în perioada imediat următoare, adică în martie și pentru târgul Final Frontier de la începutul lunii aprilie?

Continuă lectura