Semnal editorial 96 + Fragment în avanpremieră: Peter V. Brett – Tronul de Cranii

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Tronul de cranii

Peter V. Brett

Fragment în avanpremieră 

VÂNĂTOAREA

333 D.Î., TOAMNA

 

Jardir se trezi la asfințit, cu mintea încețoșată. Zăcea pe un pat de la miazănoapte, cu o singură pernă în locul multora mai mici. Așternutul era aspru, incomparabil cu mătasea cu care se obișnuise. Camera era circulară, cu ferestre din sticlă acoperite cu glife de jur împrejur. Un soi de turn. Pământul neîmblânzit se întindea spre amurg, și nu îl recunoscu. 

Unde în Ala mă aflu? 

Durerea îl străbătu când se mișcă, însă durerea îi era tovarăș vechi, când îmbrățișat, când uitat. Se ridică în șezut, cu picioarele rigide hârșâind când se atinseră. Dădu pătura la o parte. De la coapsă la gleznă era acoperit de ghips. Degetele de la picioare, umflate în nuanțe de roșu, mov și gălbui, se ițeau la capete, aproape, însă imposibil de atins. Avu o tentativă să le îndoaie, ignorând durerea, și fu mulțumit de recompensa unei scurte tresăriri. 

Își aminti de brațul rupt pe când era copil și la neajutorarea săptămânilor de vindecare. 

Se întinse imediat spre noptieră după coroană. Chiar și pe timp de zi exista suficientă magie în ea pentru a vindeca niște oase rupte, mai ales dacă fuseseră deja repuse la loc.

Nu întâlni decât aerul. Jardir se întoarse și se uită lung, înainte să își dea seama ce se petrece. Trecuseră ani de când își permisese o distanță mai mare de o lungime de braț față de coroană și suliță, însă acum lipseau amândouă. 

Amintirile îi reveniră deodată. Lupta din vârful muntelui cu Par’chinul. Felul în care fiul lui Jeph se transformase într-un nor de fum când îl lovise Jardir, numai ca să redevină solid o clipă mai târziu, apucând sulița cu o forță neomenească și răsucindu-i-o din strânsoare. 

Apoi Par’chinul se întorsese și o aruncase de pe stâncă, de parcă ar fi fost doar o coajă roasă de pepene. 

Jardir își linse buzele crăpate. Gura îi era uscată și vezica plină, însă ambele necesități fuseseră anticipate. Apa de lângă pat era dulce și, cu un oarecare efort, reuși să folosească oala de noapte pe care degetele sale o găsiră pe podea, chiar sub pat. 

Pieptul îi era bandajat strâns, iar coastele i se loveau unele de celelalte când se mișca. Peste bandaje, fusese îmbrăcat într-un halat subțire, de culoare cafenie. Poate că era ideea Par’chinului de glumă bună. 

Nu exista o ușă, ci doar o scară care ducea spre cameră. Ținând cont de starea lui, puteau să fie și gratii de închisoare. Nu erau alte ieșiri și nici treptele nu continuau. Se afla în vârful turnului. Camera era mobilată sărăcăcios. O masă pe post de noptieră. Un singur scaun. 

Pe scară se auzi un zgomot. Jardir îngheță, ascultând. O fi fost el deposedat de coroana și de sulița lui, însă anii în care absorbise magie prin ele îi refăcuseră trupul, aducându-l atât de aproape de imaginea lui Everam pe cât era posibil pentru un muritor. Avea văz de șoim, miros de lup și auz de liliac. 

– Ești sigur că te descurci cu el? spuse Prima Soție a Par’chinului. Am crezut că te ucide pe stânca aia. 

– Nicio grijă, Ren, zise Par’chinul. Nu îmi poate face rău fără suliță. 

– Ba da, pe timp de zi, răspunse Renna. 

– Nu cu ambele picioare rupte. Mă descurc, Ren. Sincer. Mai vedem, Par’chinule.

Se auzi un plescăit de buze când fiul lui Jeph îndepărtă o nouă rundă de proteste ale femeii cu un sărut. 

– Am nevoie de tine în Văiugă, să ții lucrurile sub control. Acum, înainte să înceapă să suspecteze ceva.

 – Leesha Paper deja suspectează, zise Renna. Și n-a ghicit rău până acum. 

– Nu contează, cât rămân doar bănuieli, spuse Par’chinul. Tu fă mai departe pe neștiutoarea, indiferent ce spune sau ce face. 

– Da, nu-i deloc greu. Îmi place să-i fac în ciudă. 

– Nu irosi prea mult timp cu asta, o sfătui Par’chinul. Trebuie să protejezi Văiuga, dar nu te face remarcată. Încurajează-i pe oameni, dar lasă-i să ducă ei greul. Când pot, ajung și eu, însă doar să te văd. Nimeni altcineva nu trebuie să știe că trăiesc. 

– Nu-mi place, spuse Renna. Soțul și soția nu ar trebui să fie separați. Par’chinul oftă. 

– Nici mie, Ren. Dar am pariat totul pe asta și nu-mi permit să pierd. Ne revedem curând. – Da, spuse Renna. Te iubesc, Arlen Bales. 

– Te iubesc, Renna Bales, răspunse Par’chinul. 

Se sărutară iar și Jardir auzi pași repezi când ea coborî scările turnului. Par’chinul, în schimb, începu să urce. 

O clipă, Jardir se gândi să se prefacă adormit. Poate c-ar fi putut afla ceva sau l-ar fi putut surprinde. 

Clătină din cap. Sunt Shar’Dama Ka. E prea josnic pentru mine să mă ascund. Îi voi întâlni privirea Par’chinului și voi vedea ce a rămas din omul pe care-l cunoșteam. 

Se ridică în capul oaselor, acceptând durerea din picioare. Când intră Par’chinul, avea chipul senin. Par’chinul purta haine obișnuite, la fel ca atunci când se întâlniseră pentru prima dată: o cămașă de bumbac alb, șters, și niște pantaloni uzați. Peste piept avea aruncată cureaua unei genți din piele, ca de mesager. Avea picioarele goale, iar mânecile cămășilor și marginile pantalonilor erau suflecate, arătând glifele tatuate pe piele. Părul lui de culoarea nisipului fusese ras, iar fața pe care și-o amintea Jardir era de nerecunoscut sub toate însemnele.

Chiar și fără coroană, Jardir simțea puterea acelor simboluri, însă aceasta venea cu un cost. Par’chinul arăta mai degrabă ca o pagină dintr-unul dintre manuscrisele sacre despre glife, decât ca un bărbat. 

– Ce s-a întâmplat cu tine, prietene? Nu voise să rostească vorbele cu voce tare, însă ceva îl determinase să o facă. 

– Ai tupeu să mă numești astfel după ce ai făcut, răspunse Par’chinul. Nu mi-am făcut eu asta, ci tu. 

– Eu? întrebă Jardir. Eu am luat cerneală și ți-am profanat trupul cu ea? Par’chinul clătină din cap. 

– M-ai lăsat să mor în deșert, fără arme și fără niciun ajutor, și știai că mai degrabă mi-aș fi pus singur capăt zilelor decât să-i las pe alagai să pună laba pe mine. Trupul meu era singurul lucru care-mi rămăsese pentru glife. 

Cu acele cuvinte, toate întrebările lui Jardir despre supraviețuirea Par’chinului primiră răspuns. Cu ochii minții, își văzu prietenul singur în deșert, însetat și însângerat, luptându-se cu alagai-ii cu mâinile goale. 

Era o imagine glorioasă. 

Evejah interzicea tatuarea cărnii, însă mai interzicea multe alte lucruri pe care Jardir le permisese, de dragul Sharak Ka. Voia să-l condamne pe Par’chin, însă gâtul i se strânse când își dădu seama că omul spunea adevărul. 

Jardir se cutremură, străbătut de un fior de îndoială. Lucrurile se întâmplau doar după voia lui Everam. Fusese inevera ca Par’chinul să trăiască și să îl reîntâlnească. Zarurile spuseseră că oricare dintre ei ar fi putut fi Izbăvitor. Jardir își petrecuse viața luptând să devină demn de acel titlu. Era mândru de ce realizase, însă nu putea nega că ajin’pal-ul său, curajosul străin, ar fi putut avea mai multă onoare în ochii Creatorului. 

– Te joci cu ritualuri pe care nu le înțelegi, Par’chinule, spuse. Domin Sharum este pe viață și pe moarte, iar victoria a fost a ta. De ce n-ai acceptat-o și nu ți-ai luat locul la conducerea Primului Război? 

Par’chinul oftă.

– Moartea ta nu înseamnă victorie, Ahmann. 

– Atunci, recunoști că eu sunt Izbăvitor? întrebă Jardir. Dacă așa este, atunci înapoiază-mi sulița și coroana, pleacă-ți capul și să încheiem. Toate vor fi uitate și vom putea înfrunta abisul lui Nie unul lângă celălalt, din nou. 

Par’chinul pufni. Își puse geanta pe masă și vârî mâna înăuntru. Coroana lui Kaji strălucea până și în întunericul tot mai apăsător, iar cele nouă geme scânteiau. Jardir nu se putu împiedica să nu o râvnească. Dacă ar fi avut picioare pe care să se poată sprijini, ar fi sărit după ea. 

– Coroana e chiar aici. Par’chinul roti cercul ascuțit pe un deget, ca pe o jucărie de copil. Dar sulița nu îți aparține, cel puțin până nu mă decid să ți-o dau. Am ascuns-o unde nu o poți găsi, chiar și cu picioarele întregi. 

– Cele două obiecte sacre trebuie să fie împreună, zise Jardir. Par’chinul oftă iar. 

– Nimic nu e sacru, Ahmann. Ți-am mai spus o dată că Raiul e o minciună. Ai amenințat că mă ucizi din cauza acelor cuvinte, însă asta nu le face mai puțin adevărate. Jardir deschise gura să răspundă și cuvinte mânioase i se formară pe buze, însă Par’chinul îl întrerupse, prinzând coroana într-o strânsoare puternică și ridicând-o. Glifele de pe pielea lui pulsară de lumină, iar cele de pe coroană începură să sclipească. 

– Asta, spuse Par’chinul despre coroană, este o bandă subțire făcută din craniu de demon al minții și din nouă coarne, îmbrăcate într-un aliaj glifat de aur și argint, echilibrat cu pietre prețioase. Este o capodoperă a artei glifelor și nimic mai mult. Zâmbi. 

– Cam așa cum era și cercelul tău, adăugă apoi. Jardir tresări, ridicând mâna să își atingă lobul acum gol. 

– Vrei să îmi răpești nu doar tronul, ci și Prima Soție? Par’chinul râse. Un sunet autentic, pe care Jardir nu îl mai auzise de ani buni și de care nu putea nega că îi fusese dor.

 – Nu sunt sigur care dintre ele ar fi o povară mai mare, spuse Par’chinul. Nu le doresc. Am o soție, iar printre oamenii mei una este de ajuns.

Jardir își simți buzele întinse de un zâmbet și îl lăsă să transpară. 

– O Jiwah Ka plină de merite este un sprijin, nu doar o povară, Par’chinule. Provocarea este ca noi să fim bărbați mai buni, iar asta este adevărata luptă. Par’chinul încuviință. 

– Adevărat.

 – Atunci, de ce mi-ai furat cercelul? întrebă Jardir. 

– Îl păstrez, câtă vreme te afli sub acoperișul meu, spuse Par’chinul. Nu îmi permit să chemi ajutoare.

 – Poftim? spuse Jardir. Par’chinul își înclină capul, iar Jardir simți privirea fiului lui Jeph pătrunzându-i în suflet, așa cum făcea și a lui Jardir când avea darul văzului prin coroană. Cum reușea Par’chinul fără coroană pe cap? 

– Nu știi! spuse Par’chinul și, după o clipă, râse ușor. Îmi dai mie sfaturi despre căsnicie, când propria ta nevastă te spionează! Batjocura din tonul lui îl înfurie pe Jardir, care se încruntă, deși dorea să își păstreze calmul. 

– Ce înseamnă asta? Par’chinul vârî mâna în buzunar și scoase cercelul. Era un cerculeț simplu, de aur, cu o bilă glifată delicat atârnată de el. 

– În interior se află o bucățică de os de demon, iar cealaltă parte a ei se află în urechea soției tale. Îi permite să audă tot ce faci. Dintr-odată, multe enigme își găsiră rezolvarea în mintea lui Jardir. Cum de părea soția lui să îi cunoască fiecare plan și secret. Multe dintre informațiile sale veneau de la zaruri, însă alagai hora vorbeau adesea în cimilituri. Ar fi trebuit să își dea seama că vicleana Inevera nu s-ar fi putut baza doar pe previziuni. 

– Știe că m-ai răpit? întrebă Jardir. Par’chinul clătină din cap.

 – I-am blocat puterea. Nu te va putea găsi înainte să terminăm aici. Jardir își încrucișă brațele. 

– Ce să terminăm? Nu mă vei urma și nici eu pe tine. Ne aflăm în același impas în care ne-am aflat cu cinci ani în urmă, în Labirint.

Par’chinul încuviință. 

– Atunci nu te-ai putut convinge să mă ucizi, iar asta m-a obligat să schimb felul în care vedeam lumea. Să-ți ofer același tratament. Apoi îi azvârli coroana. Din instinct, Jardir o prinse. 

– De ce mi-o înapoiezi? Nu îmi va vindeca rănile? S-ar putea să îți fie greu să mă reții aici fără ele. Par’chinul ridică din umeri. 

– Nu cred că vei pleca fără suliță, însă am secătuit coroana, ca măsură de precauție. Nu multă magie dinspre Miez ajunge atât de sus – arătă cu mâna spre ferestrele care înconjurau camera –, iar soarele curăță camera în fiecare dimineață. Îți va da viziunea, însă doar atât, până nu se reîncarcă. 

– Atunci, de ce mi-o dai? întrebă iar Jardir.

– M-am gândit să discutăm, răspunse Par’chinul. Și vreau să îmi vezi aura în timpul ăsta. Vreau să vezi adevărul cuvintelor mele, forța convingerilor din ele, gravate în propriul meu suflet. Poate atunci vei crede.

 – Să cred ce? întrebă Jardir. Că Raiul e o minciună? Nimic din ce îți este gravat în suflet nu mă poate face să cred asta, Par’chinule. 

Și totuși își așeză coroana pe cap. 

De îndată, camera în care se lăsase întunericul se dezmorți sub viziune, iar Jardir expiră, ușurat, precum orbul din Evejah, căruia Kaji îi redase vederea. 

Prin ferestre, pământul care nu fusese decât umbre și siluete vagi, cu o clipă în urmă, deveni bine definit, luminat de magia care venea dinspre Ala. Toate lucrurile vii aveau o scânteie de putere în miezul lor, iar Jardir vedea acum puterea care strălucea în trunchiurile copacilor, în mușchiul care crescuse pe ele și în fiecare animal care trăia pe crengile și pe coaja lor. Străbătea ierburile câmpiilor și, cu precădere, demonii care bântuiau ținutul și călăreau vânturile. Alagai-ii străluceau ca niște faruri, stârnind în el dorința primordială de a vâna și de a ucide. 

Așa cum îl avertizase Par’chinul, în celula lui se întunecase. Firicele de putere se ridicau spre tavanul turnului, atrase de glifele gravate în ferestre. Scânteiau și prindeau viață, un scut împotriva alagai-lor. 

Dar, deși camera era în penumbră, Par’chinul strălucea mai puternic decât orice demon, atât de puternic, încât ar fi trebuit să-i fie greu să îl privească. Dar nu era cazul. Dimpotrivă, magia era glorioasă ca aspect, bogată, tentantă. Jardir se întinse, prin intermediul coroanei, încercând să atragă atingerea ei către sine. Nu suficient cât Par’chinul să se simtă golit, dar poate suficient cât să-i grăbească vindecarea. Un fir de putere, scurgându-se spre el ca fumul de tămâie. 

Par’chinul își răsese sprâncenele, însă glifele de deasupra ochiului său stâng se ridicară cu o expresie de neconfundat. Aura i se schimbă, arătând mai degrabă surprindere decât ofensă. 

– A, nu! Fă-ți singur rost! 

Dintr-odată, magia se revărsă și fu atrasă înapoi în el.

Jardir își păstră calmul, deși se îndoia că mai conta asta. Par’chinul avea dreptate. Putea citi aura bărbatului, îi putea vedea fiecare sentiment și nu avea nicio îndoială că și prietenul său putea face același lucru. Par’chinul era liniștit, concentrat și nu îi dorea răul. Nu exista nici urmă de înșelăciune în el. Doar oboseală și teama că Jardir ar fi prea rigid ca să se gândească suficient de bine la vorbele lui. 

– Spune-mi din nou de ce mă aflu aici, Par’chinule, zise Jardir. Dacă scopul tău este, într-adevăr, cel pe care mi l-ai pomenit mereu, să scapi lumea de alagai, atunci de ce mi te opui? Eu sunt aproape de îndeplinirea visului tău. 

– Nu atât de aproape precum crezi, spuse Par’chinul. Iar felul în care procedezi mă dezgustă. Sufoci și ameninți omenirea cu propria ei mântuire, fără să-ți pese de costuri. Știu că krasianilor tăi le place să se îmbrace în alb și negru, însă lumea nu este atât de simplă. Există culoare și o cantitate însemnată de cenușiu. 

– Nu sunt idiot, Par’chinule! 

– Uneori mă întreb, zise Par’chinul, iar aura lui scânteie. Îl umplea de amar că vechiul lui prieten, pe care-l învățase atât de multe și îl respectase mereu, avea asemenea gânduri despre el.

– Atunci, de ce nu m-ai ucis și nu mi-ai luat sulița și coroana? întrebă Jardir. Martorii făcuseră legământ de onoare. Oamenii mei te-ar fi acceptat ca Izbăvitor și te-ar fi urmat spre Sharak Ka. 

Aura calmă a Par’chinului fu străbătută de iritare. 

– Încă nu pricepi, se răsti el. Eu nu sunt Izbăvitor! Nici tu nu ești! Izbăvitor este întreaga omenire, într-un tot, și nu un ins în locul omenirii. Everam este doar un nume pe care l-am dat ideii, nu vreun uriaș din ceruri, care ține la distanță întunecimea spațiului. 

Jardir strânse din buze, știind că Par’chinul vede o flacără străbătându-i aura ca reacție la blasfemie. Cu ani în urmă promisese să-l ucidă pe Par’chin, dacă mai rostea asemenea cuvinte. Acum, aura acestuia îl provoca să încerce. 

Jardir se simți tentat. Nu testase cu adevărat puterea coroanei împotriva Par’chinului, iar cu ea pe cap nu mai era pe cât de neajutorat părea. 

Dar exista și altceva în aura ajin pal-ului său care-l ținu în frâu. Era pregătit de un atac și avea să-l întâmpine, pregătit, însă asupra lui plutea o imagine: alagai dansând deasupra lumii în flăcări. 

Era lucrul de care se temea că urma să se întâmple dacă nu ajungeau la o înțelegere. 

Jardir inspiră adânc, îmbrățișându-și furia și dându-i drumul, odată cu expirația. De partea cealaltă a camerei, Par’chinul nu se mișcase, însă aura lui se dădu înapoi ca un Sharum coborându-și sulița. 

– Ce mai contează, spuse Jardir, într-un târziu, dacă Everam e un gigant din ceruri sau un nume pe care l-am dat onoarei și curajului, care ne întărește pe timpul nopții? Dacă oamenilor le este dat să acționeze toți ca unul, trebuie să existe un conducător.

 – Așa cum un demon al minții își conduce acoliții? întrebă Par’chinul, sperând să întindă logicii lui Jardir o capcană. 

– Întocmai, spuse Jardir. Lumea alagai-lor a fost dintotdeauna o imitație a lumii noastre. Par’chinul încuviință. 

– Da, războiul are nevoie de generali, însă aceștia ar trebui să își servească poporul, și nu invers.

 Acum, fu rândul lui Jardir să ridice o sprânceană.

A patra parte din seria Demon

Tronul de cranii din Krasia e pustiu.

Jardir ar fi trebuit să cucerească întreaga lume cunoscută și să unifice toate popoarele în lupta împotriva demonilor. Dar Arlen Bales, Omul Pictat, i se opune și, după un duel la care onoarea i-a condamnat, amândoi dispar într-o prăpastie.

Odată rămasă fără Mântuitori, lumea recade în haosul luptelor pentru putere, iar forțele Răului proliferează.

În Sud, Inevera trebuie să-și împiedice fiii să se omoare între ei și să se arunce într-un război civil nimicitor, iar în Nord, Leesha și Rojer se străduiesc să-și formeze propriile alianțe care să țină calea krasienilor atunci când se vor întoarce.

Numai Rena Bales poate ști ceva despre soarta celor doi bărbați care ar fi trebuit să salveze omenirea, dar și ea a dispărut.

„Cu un crescendo aproape perfect, cartea asta îți face inima să gonească și adrenalina s-o ia razna.“
Book Frivolity

Data apariției 1 oct. 2019
Titlu original The Skull Throne
Colecția Fantasy
ISBN 978-606-43-0549-7
Cod bară 9786064305497
Autor Peter V. Brett
Traducător Iulia Dromereschi
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 760
Număr volume 1
Editura Nemira

Lecturi 203: Joe Abercrombie – Eroii

Joe Abercrombie – Eroii (First Law World V: The Heroes, 2011) 740p., TPB, 13×20, Armada, 2019, Trad. Monica Șerban, Red. Oana Ionașcu, 69.99 (55.99) lei, ISBN 978-606-43-0435-3

Nominalizări: Locus Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), David Gemmell Legend Award Nominee for Best Fantasy Novel (2012), British Fantasy Award Nominee for Best Novel (2012), David Gemmell Ravenheart Award Nominee for Best Fantasy Cover Art (2012), Goodreads Choice Award Nominee for Fantasy (2011)

Nota Goodreads: 4.29 (37001 note)

Descrierea editurii: „Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou. Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte. Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.”

Se spune că ritmul de apariției al seriilor la noi este mai mult decât lent. Că trec ani întregi între aparițiile volumelor unei serii și că uităm ce s-a întâmplat de la un volum la altul, ba uneori e nevoie să recitim volumul sau volumele anterioare ca să ne amintim cine ce face și de ce. Cel puțin acesta este cazul meu, care nu pot spune că mă pot lăuda cu o memorie chiar prodigioasă când vine vorba de personaje sau de detalii legate de anumite întâmplări. Există însă serii care trebuie savurate pe îndelete, cel mult un volum pe an, căci autorii lor sunt mai boemi, au și alte joburi, lucrează la mai multe serii în paralel sau pur și simplu simt nevoia să acorde o atenție deosebită fiecărui volum în parte, scriind cu anii la el sau cizelându-l până când consideră că a atins perfecțiunea. După părerea mea, un volum pe an sau la un an și jumătate diferență este ok în cazul lui Joe Abercrombie. Omul nu funcționează după aceleași principii precum Brandon Sanderson, nu are o armată de asistenți în spate care să-i sistematizeze operele și nici nu scrie pe bandă rulantă, inundând piața cu câte un volum sau două pe an. Eu unul nu mă supăr dacă citesc cel mult un volum pe an de Abercrombie, nu risc o supradoză, nici o dependență și mă pot bucura pe îndelete de fiecare volum nou apărut.

E drept că parcă s-a mai diluat ceva de la primele trei volume care alcătuiesc prima parte, prima secvență a seriei „Prima Lege”, parcă nu mai e același zvâc ca acolo, însă talentul rămâne talent. E drept că nici nu mai beneficiază de aportul a două personaje senzaționale, Sand dan Glokta, inchizitorul schilod și monstruos de cinic, și Logen Nouădegete, zis și Sângerosul Nouă, o creatură însetată de sânge, devenită personaj de legendă cu care să-i sperii chiar și pe cei mai înveterați asasini și tipi de joasă speță, care, în principiu, nu se sperie cu una, cu două. Însă Joe Abercrombie exact la acest capitol excelează și în următoarele volume, cele așa-zis de sine stătătoare din universul seriei „Prima Lege”, „Dulce răzbunare” (despre am scris acum doi ani, aici) și „Eroii”, căci în privința volumului șase, „Red country” (din surse directe, Logen Nouădegete reapare, în sfârșit, în acest al șaselea volum, deci toți cei care afirmă că a fost omorât de Dow cel Negru mint cu nerușinare), încă nu mă pot pronunța, dat fiind că nu l-am citit: la personaje.

O adevărată panoplie de personaje din cele mai diverse, de la lași, pungași și trădători, pentru care înjunghiatul pe la spate a devenit o adevărată trăsătură de caracter, chiar o virtute, am putea spune, și până la oameni de onoare, puțini, foarte puțini, de-i poți număra pe degetele Sângerosului Nouă, puține și pline de cicatrice, cum sunt ele, personaje de care te atașezi imediat, alături de care suferi sau te bucuri deopotrivă, dar și pe care ajungi să le disprețuiești, să le detești sau să le urăști cu patima cu care-i urăsc și ele, la rândul lor, pe cotropitori. Numai aici, în acest al cincilea volum, avem asasini nemiloși, trădători, tâlhari, scorpii care nu mai știu cum să ticluiască planuri pentru a-și vedea soțul cocoțat cât mai sus în ierarhie, soldați de elită care se lamentează și-și plâng de milă, deși ar fi capabili să căsăpească ei singuri o întreagă armată (sunt senzaționale înfruntările care-l au în centru pe Bremer dan Gorst, de mult n-am mai întâlnit asemenea scene), generali incompetenți și lași, mercenari lacomi și lipsiți de onoare, caporali care preferă să tragă un pui de somn la umbra unui copac, ferindu-se cu dibăcie de confruntările directe cu dușmanul, lași care se ascund prin dulapuri și apoi sunt confundați cu eroii neînfricați, conducători de trupe care uneltesc tot timpul și nu mai știu cum să se sape unul pe altul și să se înjunghie pe la spate, pentru a-i intra în grații tartorului suprem și mulți, mulți alții.

De data asta, în acest al cincilea volum, Abercrombie îi cam lasă în pace pe membrii trupei de mercenari al cărei conducător a fost celebrul Sângerosul Nouă, acum dispărut dintre cei vii sau plecat pe cine știe ce alte meleaguri, în căutare de trupuri noi și numai bune de spintecat, și se ocupă de o serie nouă de personaje, pe care o puteți găsi notată în primele trei pagini ale poveștii. Pe de o parte îi avem pe cei din Uniune, sosiți în Nord ca să stârpească odată pentru totdeauna amenințarea teribilă a încăpățânaților și dârjilor sălbatici nordici, în frunte cu Dow cel Negru, cel despre care se spune c-a reușit minunea minunilor, adică să-i facă de petrecanie lui Logen Nouădegete, după ce acesta, la rândul său, îi făcuse de petrecanie fostului rege al nordicilor, Bethod, iar de partea cealaltă avem cea mai trăsnită trupă asamblată vreodată pentru a se opune oștirii Uniunii: triburi nordice înveșmântate în blănuri și înarmate cu fierătanii ascuțite cu aspect înfricoșător, mercenari tocmiți pe galbeni mulți de Dow cel Negru sau flăcăi lați în umeri, care-au abandonat munca la câmp, aducătoare de puține satisfacții, pentru a se umple de glorie pe câmpul de luptă, străbătuți de un sentiment patriotic deosebit când aud că nenorociții de unioniști au dat buzna să le ocupe pământurile lăsate lor de strămoșii care le cuceriseră vărsând râuri de sânge și așa mai departe.

Dar mai sunt, nu vă temeți, v-am zis doar că punctul forte al acestor volume noi sunt tocmai personajele și nu se cade să dau totul din casă, răpindu-vă plăcerea să le descoperiți voi înșiși pe parcursul celor peste șapte sute de pagini care alcătuiesc acest nou volum. Să nu uit cine mai apare: Caul Fiori-îți-dau, un personaj fără un ochi, de-a dreptul înspăimântător și care pare cel mai stabil psihic dintre toți, până la un moment dat, Copoiul, aliatul de odinioară al lui Logen Nouădegete, trecut acum de partea Uniunii, căci pe Dow cel Negru, fostul tovarăș, îl consideră nu numai labil psihic, maniac însetat de sânge și brută lipsită de discernământ, ci și un adevărat pericol atât pentru popoarele nordice, cât și pentru oamenii din jurul său, firește, Dow cel Negru, despre care nu-mi mai aduc aminte mare lucru din volumele anterioare, decât că este, desigur, o brută uriașă însetată de sânge, plus, favoritul meu dintre toți, Bremer dan Gorst, soldat de elită și campion absolut, din păcate „binecuvântat” de mama natură cu un glas pițigăiat ca de fetiță, fost protector al regelui Uniunii, acum căzut în dizgrație după ce-a picat, nu demult, într-o capcană mișelească ce era gata să se soldeze cu un regicid și decăzut la stadiul de observator regal al colosalelor înfruntări din preajma dealului pe care stau cocoțați, indiferenți la zbaterile celor de dedesubt, Eroii, statui colosale, cioplite pentru a-i onora, desigur, pe eroii de odinioară ai nordicilor.

N-am să vă plictisesc cu dualitatea bine-rău, cu povești despre moralitate și jocuri politice sau strategice, ori cu antieroii ridicați la rang de eroi în scrierile lui Abercrombie sau cu faptul că fiecare este un cinic până în măduva oaselor, care nu înțelege rolul războiului, dar care-l practică bucuros și nu-și poate găsi locul nici măcar atunci când încep să-i scârțâie oasele bătrâne, nici cu faptul că fiecare are dreptate în felul său, că fiecare posedă un adevăr și că adevărul are atâtea fațete câte personaje ajung să îl enunțe. În schimb, pot spune că Abercrombie, deși nu e într-o formă maximă, izbutește totuși să te țină cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină, în ciuda faptului că ai cam puțină magie, cam puțin fantastic într-o poveste fantasy (vreo două dispariții în neant din partea vrăjitoarei înveșmântate în bandaje care se spune că l-ar proteja și sfătui pe Dow cel Negru) și că a ajuns să mă exaspereze tachinarea asta, aluziile astea nesfârșite ale autorului în privința lui Logen Nouădegete: păi dacă tot îl iubește lumea atâta și se vede clar că și pentru autor este personajul favorit, atunci de ce nu-l readuci la viață? De ce tot bați apa-n piuă, de ce tot bați șaua să priceapă iapa, că a scăpat, că n-a scăpat, că va apărea, că nu va apărea (va apărea, v-am mai spus, dar nu aici) și așa mai departe? Ca să ne faci să citim și următorul volum? Păi nu se știe deja că-l vom citi? Pe el și următoarele, până când se va sătura autorul să mai scrie povești cu antieroi? Recomandată!

Lista cu dorințe pentru Bookfest 2019 (în imagini)

Editura Art

Editura Arthur

Editura Corint

Editura Crime Scene Press

Editura Epica

Editura GraficArt

Editura Herg Benet

Editura Humanitas

Editura Litera

Editura Nemira

Editura Paralela 45

Editura Polirom

Editura Rao

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Editura Storia Books

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Editura Trei

Editura Vellant

Editura YoungArt

Editura Paladin

Semnal editorial 38 + Fragment în avanpremieră: Mark Lawrence – Regele Spinilor

Regele spinilor

Mark Lawrence

Fragment în avanpremieră

„În noaptea aceea, adormit fiind, am văzut bebelușul prima oară, zăcând fără suflare în iarba înaltă de lângă tabăra noastră. M-am dus spre el, care era păzit de Gorgoth și Gog, care dormeau acum lângă el. Locul în care stătuse era acum gol. Am simțit o mireasmă, poate mosc alb. M-am întors în pat ridicând din umeri. Unele lucruri e mai bine să le uiți. Continuă lectura

Semnal editorial 30 + Fragment în avanpremieră: Joe Abercrombie – Eroii

Trei bărbați. O bătălie. Niciun erou.

Se spune că Dow cel Negru a omorât mai mulți oameni decât iarna aprigă și că și-a făcut drum spre tronul Nordului pe un deal de cranii. Regele Uniunii, un vecin tot mai invidios, nu se poate uita indiferent la cum ajunge tot mai puternic. S-au dat ordinele, iar armatele se târăsc deja prin noroi, la miazănoapte.
Mii de oameni se îndreaptă spre un cerc uitat de pietre, pe un deal oarecare, într-o vale fără nume, cu o mulțime de metale foarte ascuțite la brâu.

Continuă lectura

Eveniment editorial – Foc și sânge, de George R.R. Martin, exclusiv pe nemira.ro


Cea mai așteptată carte a anului apare în imprintul Armada în luna mai: FOC ȘI SÂNGE, de George R.R.Martin, istoria Targaryenilor care începe cu 300 de ani înainte de Urzeala Tronurilor, este la precomandă pe nemira.ro și ajunge în librării pe 27 mai!

Cartea este la precomandă exclusiv pe nemira.ro, iar toți cei care o cumpără în perioada 19 februarie-3 martie sunt înscriși automat într-o tombolă și pot câștiga: 5 pachete Cântec de gheață și foc și 10 vouchere în valoare de 50 de RON. De asemenea, primele 100 de comenzi plasate vor primi cartea într-o sacoșă de pânză specială Armada. Regulamentul tombolei aici. Continuă lectura