Semnal editorial 161 + Fragment în avanpremieră: Bernard Minier – Cercul

Al doilea volum din seria Martin Servaz

Premiul Dora-Suarez 2013

Bernard Minier zguduie lumea romanului polițist.” – Le Monde

„Un roman care îți va face inima să bată de spaimă.” – Elle

Iunie 2010. În mijlocul unui meci de fotbal din Cupa Mondială, comandantul Martin Servaz primește un telefon de la o iubită de demult care îi spune că, în Marsac, profesoara Claire Diemar a fost ucisă cu brutalitate. Ca și când n-ar fi de ajuns, Servaz primește și un e-mail criptic prin care este informat că misteriosul criminal în serie Julian Hirtmann a făcut o nouă victimă.
Moartea și haosul bântuie micul oraș universitar din sudul Franței în care Servaz și-a făcut studiile și unde acum învață fiica lui. Cu ajutorul detectivilor Irene Ziegler și Esperandieu, comandantul Servaz trebuie să afle dacă există vreo legătură între aceste crime înfiorătoare ce redeschid răni vechi din trecutul lui. Și să-i prindă pe ucigași, cât mai repede cu putință.

„Cel de-al doilea roman al lui Minier, Cercul, îi confirmă statutul de vedetă a noului val francez de literatură crime. O lectură tulburătoare!” – The Times

Cercul are personaje puternice și dialoguri autentice, învăluite într-o atmosferă întunecată și apăsătoare, care îl va cuprinde în scurtă vreme și pe cititor.” – Le Parisien

„Noul roman al lui Minier confirmă din plin extraordinarul său talent.” – Le Figaro Littéraire

„Cel puțin la fel de bun ca Înghețat.” – Daily Mail

FRAGMENT

Flăcările electrice ale fulgerelor iluminau, prin lucarne, treptele scârțâitoare sub pașii lor. Lumina lanternelor le sculpta fețele de dedesubt, iar lui Espérandieu i se părea că ochii șefului său străluceau ca două pietricele negre în timp ce căuta, cu nasul în jos, urme de pași pe scară. Urca pășind cât mai aproape de plinte, cu picioarele depărtate, ca un rugbist All Black în timpul ritualului haka. 

— Să sperăm că și domnul procuror a făcut la fel, zise el. 

Cineva lăsase o lampă cu gaz pe ultimul palier. Aceasta arunca raze nehotărâte în jurul ei. Și asupra singurei uși. 

Casa continua să geamă sub asaltul furtunii. Servaz se opri în prag. Își consultă ceasul. 11:10. Un fulger deosebit de intens lumină fereastra sălii de baie și li se imprimă pe retine în momentul în care intrară. Urmă un tunet asurzitor. Mai făcură un pas și măturară mansarda cu pensula lanternelor lor. Trebuiau să se miște rapid. Tehnicienii specializați în cercetarea locului crimei urmau să ajungă în curând, dar pentru moment erau singuri. Camera de la mansardă era învăluită în beznă. Cu excepția spectacolului pirotehnic din spatele ferestrei… și a căzii, un pătrat de luminozitate albastru deschis în mijlocul întunericului, spre spate. 

La fel ca o piscină… iluminată din interior… 

Servaz își simți pulsul bătându-i în gât. Își plimbă atent fasciculul lanternei pe sol. Apoi își propuse să se apropie de cadă lipindu-se de pereți. Nu era deloc ușor: flacoane și lumânări peste tot, corpuri de mobilier joase și chiuvete, un suport de prosoape, o oglindă. O perdea dublă mărginea cada. Era dată la o parte și Servaz putea distinge acum oglindirea apei pe pereții căzii. Și o umbră. 

Era ceva pe fund… Ceva sau, mai degrabă, cineva. 

Cada era un model vechi, din fontă albă, pe patru picioare. Măsura aproape doi metri și era adâncă — atât de adâncă, încât Servaz trebui să parcurgă și ultimul metru care îl despărțea de aceasta pentru a-i vedea fundul. 

Mai făcu un pas. Își stăpâni impulsul de a da înapoi. 

Ea era acolo — și îl privea cu ochii ei albaștri, larg deschiși, ca și cum l-ar fi așteptat. Și gura îi era deschisă, de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva. Dar bineînțeles că era imposibil, pentru că acea privire era moartă. Nu mai avea nimic viu în ea. 

Bécker și Castaing avuseseră dreptate: nici măcar Servaz nu văzuse prea des un spectacol atât de greu de suportat. Poate cu excepția acelui cal decapitat de la munte… Dar, spre deosebire de ei, Servaz știa cum să-și gestioneze emoțiile. Claire Diemar fusese legată cu o sfoară de o lungime absolut incredibilă, care i se răsucea de nenumărate ori în jurul pieptului, gambelor, gleznelor, gâtului și brațelor, îi trecea pe la subsuori și printre coapse și îi strivea pieptul, formând o cantitate considerabilă de dus-întorsuri și de noduri grosolane, cu sfoara aspră mușcând profund din piele de fiecare dată. Espérandieu înaintă și el, și privi pe după umărul șefului său. Un cuvânt îi veni imediat în minte: bondage

Legăturile și nodurile erau pe alocuri atât de numeroase, atât de complexe și de strânse, încât Servaz se gândi că legistului îi va lua ore pentru a le tăia și apoi a le examina, odată ajunse la laborator. Nu văzuse niciodată o așa încâlceală. Probabil că durase mai puțin să o înfășoare în halul ăsta: cel care o făcuse acționase brutal, înainte să o lungească în cadă și să deschidă robinetul. 

Nu-l închisese bine, pentru că încă picura. 

Un zgomot sâcâitor în camera tăcută, de fiecare dată când o picătură atingea suprafața apei. 

Poate că o lovise înainte. Lui Servaz i-ar fi plăcut să poată băga o mână în cadă, să scoată căpățâna din apă și să ridice craniul, astfel încât să poată palpa occipitalul și parietalul — două dintre cele opt oase plate care formează cutia craniană — prin părul lung și brunet. 

Dar nu făcu nimic. Era treaba legistului. 

Lumina lanternei sale ricoșă pe apă. O stinse și mai rămase cu o singură sursă de lumină. Apa era parcă plină de paiete… 

Servaz închise ochii, numără până la trei și îi deschise din nou: sursa de lumină nu se găsea în apă, ci în gura victimei. O lanternă micuță, probabil nu mai groasă de doi centimetri în diametru. Îi fusese înfiptă în gât. Doar capătul îi trecea de orofaringe și luetă, luminând cerul-gurii, limba, gingiile și dinții moartei, în timp ce fasciculul se difracta în apa din jur. 

Cam ca o lampă cu abajur omenesc… 

Servaz se întrebă, confuz, care era semnificația acestui ultim gest. O semnătură? Inutilitatea sa în contextul întregii acțiuni și valoarea sa cu siguranță simbolică îi dădeau de gândit. Rămânea de descoperit simbolul. Reflectă o vreme la ceea ce vedea, precum și la păpușile din piscină, încercând să stabilească importanța fiecărui element. 

Apa… 

Apa era elementul principal. Se zăreau și niște materii organice pe fundul apei și se simțea și un ușor miros de urină. Trase concluzia că femeia murise în această apă rece. Apa de aici și apa de afară… Ploua… Așteptase oare asasinul această noapte furtunoasă pentru a acționa? 

Se gândi la faptul că nu văzuse urme deosebite când urcase scara. Dacă îi legase corpul în altă parte decât în această cameră și îl trăsese apoi până aici, putea paria că ar fi lăsat zgârieturi fine pe plinte și că ar fi rupt sau măcar frecat, în trecere, mocheta. Le-ar fi cerut tehnicienilor să culeagă probe, dar știa deja răspunsul. Se uită din nou la fată. Îl luă amețeala. Ar fi avut un viitor. Cine merita să moară atât de tânăr? Privirea din apă îi povestea urmarea: îi fusese frică, foarte frică, înainte să moară. Înțelesese că se terminase, că își epuizase orice credit, înainte de a afla cum este să îmbătrânești. La ce s-o fi gândit? La trecut sau la viitor? La ocaziile pierdute, la cea de-a doua șansă pe care n-o va mai avea niciodată, la proiectele care nu vor mai vedea lumina zilei, la iubiți sau la marea dragoste? Sau poate că doar la supraviețuire? Se zbătuse cu sălbăticia unei vietăți prinse în capcană. Dar era deja captivă în strâmta ei închisoare de sfoară în acel moment și simțise cum nivelul apei creștea, încet și inexorabil, în jurul ei. Pe pielea ei. În timp ce panica îi urla ca un uragan în creier, dar ea nu putea urla cu adevărat, din cauza lanternei care o împiedica, mai eficientă decât un căluș, și apoi nu mai respirase decât pe nas, și gâtul o durea, umflat în jurul acelui obiect străin, care îi lipsea creierul de oxigen. Cu siguranță sughițase când apa îi intrase în gură, iar apoi panica i se transformase în teroare pură, pe măsură ce apa îi penetrase nările, îi acoperise fața și îi atinsese corneea ochilor larg deschiși… 

Deodată, reveni curentul și cei doi tresăriră. 

— Rahatul ei de treabă! exclamă Espérandieu. 

— Explicați-mi de ce ar trebui să vă încredințez această anchetă, domnule comandant. 

Servaz ridică privirea către Castaing. Magistratul scoase o țigară și și-o propti între buze. Țigara sfârâi sub picăturile de apă când o aprinse. Semăna cu un totem, în picioare, sub ploaie, în lumina farurilor. Se uita în jos la Servaz, de la marea sa înălțime. 

De ce? Pentru că toți se așteaptă să faceți asta. Pentru că este alegerea cea mai înțeleaptă. Pentru că, dacă nu o s-o faceți, iar ancheta asta eșuează jalnic, O SĂ FIȚI ÎNTREBAT DE CE NU AȚI FĂCUT-O. 

Ochii micuți, adânciți sub arcadele proeminente, străluciră, fără ca Servaz să se poată hotărî dacă era de furie, de amuzament sau din cauza unui amestec al celor două. Atitudinea uriașului era uimitor de puțin descifrabilă. 

— Cathy d’Humières nu-și precupețește laudele la adresa dumneavoastră. 

Tonul îi trăda scepticismul, fără nicio ambiguitate. 

— Spune că grupul vostru de anchetă este cel mai bun cu care a lucrat. Iar ăsta nu e un compliment oarecare, nu-i așa? 

Servaz tăcu. 

— Vreau să fiu ținut la curent cu fiecare dintre mișcările voastre și cu fiecare pas al anchetei, e clar? 

Se mulțumi să dea din cap.

— Anunț SRPJ și îl sun imediat pe directorul dumneavoastră. Regula numărul unu: fără ascunzișuri sau mici aranjamente în ceea ce privește procedura. Altfel spus, nicio inițiativă nu va fi luată fără consimțământul meu prealabil. 

Sub arcadele proeminente, ochii lui Castaing căutară un semn de asentiment. Servaz aprobă din cap. 

— Regula numărul doi: tot ce are legătură cu presa va trece prin mine. Nu veți vorbi cu jurnaliștii. E sarcina mea. 

Ia te uită, își voia și el sfertul său de oră de glorie. Andy Warhol plantase semințele discordiei cu mica lui frază, de acum înainte toată lumea voia să atragă măcar o dată luminile rampei înainte de a dispărea: pe terenurile de sport, arbitrii care exagerau puțin cu sancțiunile, șefii de sindicate care își luau patronii ostatici pentru a-și apăra slujbele, dar și pentru a apărea la televizor, procurorii din provincie, imediat cum se aprindea vreo cameră de filmare. 

— Cu siguranță că ați fi preferat să lucrați cu Cathy d’Humières, dar va trebui să vă obișnuiți cu prezența mea. O să vă păstrez pe durata custodiei poliției, o să deschid un dosar de informație judiciară imediat cum ni se prezintă suspectul. Dacă nu mă satisface munca dumneavoastră, dacă ancheta nu avansează suficient de rapid sau dacă mi se pare mie că nu faceți destul, o să aranjez ca judecătorul să vă ia cazul și să îl predea Secției de cercetări a jandarmeriei. În așteptare, aveți mână liberă. 

Se răsuci pe călcâie și se îndepărtă spre Skoda sa, parcată ceva mai departe. 

— Super, zise Vincent. Chiar avem o meserie plăcută. 

— Cel puțin, știm la ce să ne așteptăm, plusă Samira lângă ei. Ce fel de tribunal este cel din Auch? 

Ea ajunsese pe când ei coborau de la etaj, atrăgând evident atenția jandarmilor cu mantaua ei militară, pe spatele căreia erau imprimate cuvintele Zombi vs Vampiri.

Lecturi 239: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi? (Andreas Auer II: Qui a tué Heidi?, 2017) 476p., TPB, 13×20, Tritonic, 2020, Colecția Thriller & Mystery, Trad. Claudia Dionise, 34 (43) lei, ISBN  978-606-749-475-4

Premii: Pocket 2019

Nota Goodreads: 3.94 (77 note)

Descrierea editurii: „Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față. Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.”

Când credeam că nu mă va mai surprinde nimic, că s-au terminat locurile insolite unde s-ar putea petrece crime, când obosisem deja de atâtea nopți întunecate și sumbre petrecute în pădurile Suediei sau de urmăriri prin ordonatele orașe nordice sau englezești, iată că dau peste o poveste care se petrece pe bucolicele și fermecătoarele pajiști alpine elvețiene, ce par pictate când le vezi și te mai aștepți doar să vezi o vacă mov pe care scrie Milka pentru a fi peisajul complet. Continuă lectura

Semnal editorial 153 + Fragment în avanpremieră: Marc Voltenauer – Cine a ucis-o pe Heidi?

O anchetă a inspectorului Andreas Auer.

Traducere din limba franceză de Claudia Dionise.

Marc Voltenauer, născut în 1973 la Versoix, este un autor elvețian de romane mystery & thriller.

„Prințul romanului polițist recidivează… Voltenauer înnegurează pistele pentru a menține suspansul pe parcursul unei povești eminamente elvețiene.”
Le Matin Dimanche,

Despre carte:
Un asasin ucide un politician în timpul unei reprezentații la Opera din Berlin. Următoarea sa destinație: Geneva. Apoi: Gryon. Este momentul în care în pașnicul sat încep să se producă evenimente dramatice, iar inspectorul Aeur trebuie să le facă față.

Personajul lui principal este inspectorul Andreas Auer, șeful poliției din micul sac de munte, pitoresc și destinație turistică (ski) Gryon.

Romanul a luat premiul POCKET 2019 pentru roman polițist în limba franceză.

FRAGMENT

 

„… pe măsură ce ne înălțăm, aerul devine mai iute și respirăm cu nesaț mirosurile puternice ale pășunilor și ale ierburilor alpine.”

Heidi, Johanna Spyri

Prolog

Gryon, vineri, 5 aprilie 2013

La volanul bătrânului său BMW, Andreas înlănțuia virajele, sfidând limitele impuse de drumul sinuos. La ieșirea dintr-o curbă, mașina șterse marginea prăpastiei. Nu-i păsa dacă ar fi fost luat de radar, dar un accident nu l-ar fi ajutat cu nimic. Se hotărî să încetinească. Radioul încă mai difuza cântecul lui Mylène Farmer, À quoi je sers. Refrenul pătrunzător îl făcea să vibreze pe dinăuntru, ca un ecou al propriei stări:

Mais mon Dieu de quoi j`ai l`air

  Je sers à rien du tout

  Et qui peut dire dans cet infer

  Ce qu`on attend de nous, j`avoue

Ne plus savoir à quoi je sers

Sans doute à rien du tout

Nimic. Andreas nu era bun de nimic, incontestabil. Tocmai fusese sunat de la spital. Ezitase să răspundă, lăsase să sune de câteva ori. Îi era teamă de ce era mai rău. Dar nu voiseră să-i spună nimic prin telefon. Doar să vină imediat. Continuă lectura

Crime Scene Press participă la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2019

Misterul și senzațiile tari, prezente din plin la Gaudeamus: Crime Scene Press lansează două romane din Top 10 Publishers Weekly 2019

Crime Scene Press, singura editură din țară cu un program dedicat în exclusivitate literaturii mystery & thriller, pregătește o prezență extrem de interesantă la cea de-a XXVI-a ediție a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2019, 20-24 noiembrie. 

Unul dintre cele mai așteptate evenimente literare pentru iubitorii genului mystery & thriller este lansarea romanului, „Umbrele din Ada Kaleh” de George Arion.  Cel mai recent volum din seria Andrei Mladin, una dintre cele mai populare din literatura românească se lansează joi, 21 noiembrie, ora 18:00 la standul numărul 48. Va vorbi Daniela Zeca-Buzura. Ada Kaleh. O insulă de pe Dunăre cu o istorie zbuciumată. Un tărâm al legendelor, printre care cea mai cunoscută spune povestea de iubire dintre preafrumoasa Aiseh și pescarul Dragomir. Un petec de pământ cu un destin tragic, el dispărând sub apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier. Cea de a șaptea carte care îl are ca protagonist pe jurnalistul Andrei Mladin ne introduce în atmosfera când sumbră, când de basm a acestei așezări condamnate la dispariție. Împreună cu Ava Noureanu, o colegă de breaslă, el pornește într-o aventură periculoasă – aceea a descifrării unui mister legat de soarta unor tineri deținuți aruncați într-o hrubă de pe insulă. Cei doi își periclitează viețile în investigațiile lor, chestionează martori din țară și din străinătate, ajung să stabilească relații surprinzătoare între ce li s-a întâmplat celor închiși și evenimente de pe șantierul Bumbești-Livezeni. În același timp, Andrei Mladin cunoaște angoasele provocate de o întrebare chinuitoare: este el vinovat de moartea unui necunoscut?

O surpriză pentru cititorii de romane polițiste este apariția a două Bestsellere New York Times, alese de Publishers Weekly printre cele mai bune 10 cărți polițiste ale anului 2019, „Cand iese pustnica păianjen” de Fred Vargas și “Doamna din Lac” de Laura Lippman. În primul, comisarul Adamsberg e obligat să iasă din negurile islandeze în care-l cufundase precedenta lui anchetă și aruncat pe neașteptate în regiunea Nîmes, unde trei bătrâni au murit mușcați de păianjeni. Păianjenul pustnic atacă pe nepregătite, într-adevăr, dar să fie aceasta explicația pentru moartea celor trei, care au fost uciși cu același venin? La Muzeul Național de Istorie Naturală, Adamsberg întâlnește un pensionar care-i spune că doi dintre cei trei octogenari se cunoșteau încă din copilărie, când au trăit în același orfelinat. Acolo au făcut parte dintr-un grup violent de băieți care-și spuneau „gașca păianjenului pustnic”. Adamsberg are de înfruntat două obstacole: al treilea bărbat nu făcuse parte din gașcă, iar cantitatea de otravă necesară uciderii lor e suspectă. Însă când tot mai mulți membri ai vechii găști încep să cadă victime acelorași mușcături de păianjen pustnic, comisarul ajunge, în cele din urmă, să descopere tragedia ascunsă între zidurile orfelinatului.

„Doamna din Lac” ne poartă tocmai într-un Baltimore al anului 1966, plin de secrete pe care toți par să le știe – toți, mai puțin Madeline „Maddie” Schwartz. Când îi ajută pe polițiști să găsească trupul neînsuflețit al unei fete ucise, reușește să primească o slujbă la ziarul de după-amiază din oraș, Star. Aici, are ocazia să-și construiască un renume și se pare că a găsit exact povestea care s-o propulseze: o femeie dispărută al cărei cadavru e descoperit în fântâna dintr-un parc. Numai că femeia e negresă, iar prejudecățile tuturor înseamnă că Maddie devine singura persoană căreia îi pasă de ce a fost ucisă. În căutările sale, Maddie intră în contact cu tot felul de oameni care, până atunci, se aflau cu mult în afara cercurilor ei. Numai că, de multe ori, ambiția și tenacitatea o orbesc, iar incapacitatea ei de a vedea dincolo de propriile nevoi va însemna un dezastru, și pentru ea, și pentru cei din jurul ei…

Stelian Țurlea, va lansa romanul polițist -” Înnebunește-i!”– roman a cărui acțiune se petrece în jurul unui ziarist cunoscut care face o anchetă în legătură cu un politician corupt. Găsește cu greu dovezi, oamenii se feresc să vorbească, speriați. Ziaristul însuși e urmărit, agresat, intimidat, se încearcă arestarea lui, punându-i-se în cârcă uciderea uneia dintre surse. Politicianul corupt are sprijinitori inclusiv în poliție, unde tabere adverse luptă pentru putere. Și în timpul acesta are loc la Gurile Dunării cea mai mare captură de droguri – două tone. Intervin mai vechile noastre cunoștințe, inspectorul Victor Stamate și adjunctul său Petruș, care descâlcesc cât de cât ițele. Evenimentul de lansare va avea loc sâmbătă, 23 noiembrie, ora 12:00. Vorbitor: Tudor Călin Zarojanu.

Tot sâmbătă, începând cu ora 13:00 editura lansează și “Cercul de foc” de V.T. Morgan. O meditație asupra lumii contemporane, în care virtualul ocupă din ce în ce mai mult spațiu, pregătind trecerea spre epoca postumană. Crimele nu lipsesc, reflectând contradicțiile și instabilitatea vremurilor noastre. Vorbitor: Alexandru Arion

Duminică, 24 noiembrie, la ora 12:00, Caius Dobrescu va vorbi despre al patrulea volum din seria Vlad Lupu, „Cu inima-n dinți”, în prezența invitaților speciali Călin-Andrei Mihăilescu și Raul Popescu. În încercarea de a afla mai multe despre enigmaticul Vlad Lupu, arheologul care dezgroapă – uneori la propriu – scheletele unui trecut nefast, Corina le ia interviuri altor doi membri ai cercului de umor absurd Parazitul prietenos: Olimpiu „Pilu” Pop și Gabi Ionescu. În tinerețe, Pilu a fost prins și „reeducat” de Securitate, iar acum vorbește despre sine la persoana a treia. Misiunea pe care a primit-o de la Vlad e simplă: să iscodească activitățile Muzeului Județean de Istorie din Brașov. Însă lucrurile se complică atunci când ia sub aripă un copil al nimănui pe care îl vânează directoarea Muzeului. De cealaltă parte, Gabi Ionescu s-a îndepărtat de tot ce înseamnă Parazitul prietenos și nu își amintește cu prea mare bucurie de momentele petrecute cu Vlad. Certurile și neînțelegerile au creat între cei doi o prăpastie greu de trecut. Dar niciunul dintre ei nu se așteaptă la complotul de amploare pus în mișcare de forțele oculte împotriva cărora luptă. Pentru că în scenă apare Ștoțca, fost torționar securist care caută să profite de pe urma unui proiect european de mare anvergură. Iar dezlegarea misterului e ascunsă în runele secuiești pe care le descoperă Vlad.

Al doilea volum din seria Dark Iceland “Orb în noapte”– de Ragnar Jónasson este un thriller complex, care sondează adâncurile cele mai negre ale minții omenești. Ari Thór locuiește deja de câțiva ani în micul oraș Siglufjördur, cea mai nordică așezare din Islanda.Liniștea micii comunități e spulberată atunci când cineva împușcă un polițist, în miez de noapte, lângă o casă părăsită. Ancheta îl conduce pe Ari Thór printre ițele politicii locale la o confruntare cu primarul din Siglufjördur, dar și la un sanatoriu din Reykjavík, unde cineva e ținut împotriva voinței lui. În oraș apare o tânără misterioasă care fuge de ceva ce nu îndrăznește să dezvăluie nimănui. Devine tot mai limpede că niște întâmplări tragice din trecut țes o vrajă întunecată care-i amenință pe toți cei din prezent. 

De mare interes pentru cititori este „Ape moarte”, de Ann Cleeves, al cincilea volum din seria Shetland. Trupul neînsuflețit al ziaristului Jerry Markham e descoperit într-o barcă din Shetland, lângă casa de lângă port a procuroarei. Tânăra detectivă Willow Reeves e chemată din Hebride să conducă ancheta. După moartea logodnicei sale, inspectorul Jimmy Perez a ieșit din sistem, dar noul caz îi trezește interesul și hotărăște să se implice în investigație. Pentru Willow, faptul că el e de-al locului se dovedește o binecuvântare – numai un om din insule poate înțelege fațada de secrete pe care o construiește această comunitate unită.  Într-o comunitate în care unii țin cu strășnicie de valorile tradiționale, apariția noilor tipuri de energie nu e văzută mereu cu ochi buni. Se dovedește că, înainte să moară, Markham descoperise o pistă – o pistă care, pentru cineva, era îndeajuns de importantă încât să justifice o crimă…

Un nou thriller excepțional, semnat de Jean-Christophe Grangé – “Rîuri de purpură”– naște două enigme: un cadavru mutilat îngrozitor, suspendat între cer și pământ în munții din regiunea Grenoble. Mormântul unui băiețel, „vizitat” în mod misterios pe timpul nopții, în timp ce toate documentele referitoare la el dispar din școala la care mergea. Două enigme pe care se vor încăpățâna să le rezolve doi detectivi atipici: Pierre Niémans, un polițist genial ale cărui metode deloc ortodoxe i-au compromis cariera, și Karim Abdouf, fost răufăcător, actual polițist, a cărui înfățișare bizară nu stârnește deloc încredere în localitatea unde a fost trimis.

“Fluviul de ceață” – romanul lui Valerio Varesi vă va purta într-o vale întunecată din nordul Italiei. Ceața groasă care de obicei se așterne deasupra orașului e spulberată de o furtună dezlănțuită, astfel că, atunci când o barjă e luată de viitură și eșuează mai în aval, dispariția proprietarului său nu trece neobservată. În aceeași noapte, fratele barcagiului cade de la etajul al treilea al policlinicii din localitate. Comisarul Soneri primește misiunea să descâlcească misterul. Inundația și ceața înșelătoare care acaparează din nou Valea Padului îl împiedică la tot pasul, iar tăcerea încrâncenată a locuitorilor de lângă râu ascunde tainele unei lumi în care timpul parcă s-a oprit. O lume în care lupta dintre partizanii comuniști și miliția fascistă continuă, purtată de combatanți în care focul urii nu s-a stins niciodată, doar a ars mocnit, așteptând să se dezlănțuie.

Lista noilor apariții editoriale se încheie cu volumul „ Compartimentul ucigașilor”, scris de Sebastien Japrisot. O tânără frumoasă stă întinsă în cușeta ei din vagonul de dormit al trenului de noapte Marsilia-Paris. Nu e cufundată în somn și nici prinsă în îmbrățișarea unuia dintre mulții ei iubiți – e moartă. Iar misiunea neplăcută de a-l găsi pe ucigaș e pusă în seama unui detectiv blazat, sătul de crime, pe nume Perre Emile Grazziano – Grazzi – care ar prefera oricând să se joace de-a v-ați ascunselea cu băiețelul său decât să intre în jocul de-a șoarecele și pisica împreună cu ucigașul diabolic de viclean și sălbatic. 

PR & Marketing Manager

Delia Tuică

Despre Crime Scene Press

Crime Scene Press este singura editură din România cu un program dedicat în exclusivitate literaturii mystery & thriller. Printr-o selecție riguroasă a titlurilor, girată de către George Arion, cel mai bun scriitor de suspans din România, noul proiect urmărește promovarea genului în rândul cititorilor, arătând faptul că mystery & thriller este, de multe ori, o expresie literară la fel de valoroasă ca oricare alta. Planul editorial cuprinde atât autori români cât și străini, clasici, dar și contemporani, care reprezintă repere de valoare pentru timpul sau spațiul cultural din care provin. Detalii pe www.crimescenepress.ro 

Lecturi 206: Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi text

Jean-Cristophe Grangé – Tărîmul morților (La terre des morts, 2018) 576p., TPB, 13×20, Crime Scene Press, 2019, Trad. Horia Nicola Ursu, Red. Alexandru Arion, 45 (40.5) lei, ISBN 978-606-8959-28-3

Nota Goodreads: 3.98 (793 note)

Descrierea editurii: „Două crime cumplite. Același mod de operare – shibari, o străveche tehnică japoneză de legare a prizonierilor. Comandantul Stéphane Corso se vede nevoit să descindă în lumea tenebroasă a sado-masochismului ca să dezlege misterul. În același timp, trebuie să câștige custodia fiului său după un divorț urât. Dar ceea ce începe ca o simplă anchetă capătă o amploare pe care Corso nu o prevăzuse. Pentru că suspectul principal nu e un infractor de rând, ci un adevărat geniu, și în artă, și în crimă. Un monstru care vânează de mult timp, așteptând momentul prielnic să lovească o dată pentru totdeauna. Ancheta îl aruncă pe Corso într-un vârtej negru al violenței și depravării. Într-o lume în care oamenii se desfată în Rău, Binele devine doar o minciună de consolare. Un roman fascinant și profund, la sfârșitul căruia te așteaptă o lovitură de maestru.”

Sincer să fiu, probabil că a fost romanul polițist de la care am avut cele mai mari așteptări anul acesta. Acum vreo douăzeci de ani (ce mult pare, parcă a trecut o viață de om) am citit un roman care m-a marcat: se numea „Diamante mortale”, a apărut la editura Nemira în colecția Ora H (care ulterior s-a transformat în Suspans) și cu ajutorul lui l-am cunoscut pe Jean-Cristophe Grangé. Mai târziu, i-am văzut două ecranizări, dacă îmi aduc cum trebuie aminte și am ajuns la concluzia că este cel mai solid autor francez de romane polițiste. Până când l-am descoperit pe Bernard Minier, dar asta este o altă poveste.

Jean-Cristophe Grangé scrie romane întunecate și dure, asta e clar, deși n-am citit decât două scrise de el. Însă la editura Trei au mai apărut încă două, despre care am auzit păreri favorabile (mai ales despre unul dintre ele, nu mai rețin care, celălalt fiind așa și-așa), iar editura Crime Scene Press are încă două în tolbă, nu spun care, căci vom putea auzi mai multe informații, oficiale, nu peste mult timp. Așadar, ce m-a reținut să zic oau!, ce roman superb, n-am mai citit niciodată așa ceva și mă declar fanul numărul unu al lui Jean-Cristophe Grangé? Păi, să începem cu începutul: începutul e chiar foarte bun, fiind de fapt unul dintre cele mai promițătoare începuturi de roman polițist pe care le-am citit vreodată, nu mai zic în ultima vreme. O prostituată găsită moartă pe un maidan, mutilată peste măsură și legată cu funii conform tehnicii shibari, o adevărată artă dezvoltată de japonezii cei perverși, cu ajutorul căreia victimele mor asfixiate, pe măsură ce se zbat tot mai tare pentru a scăpa de funia cu care au fost legate.

La fața locului sosește detectivul cel vajnic, Stéphane Corso, șef al diviziei care se ocupă de crimele cele mai oribile de pe teritoriul Parisului. Corso nu e chiar străin de sado-masochism, el însuși revenindu-și cu greu de pe urma unui mariaj destrămat și dorindu-și cu tot dinadinsul să uite cât mai repede chinurile la care a fost supus de scorpia de soție bulgăroaică ce l-a sedus și l-a abandonat ca pe un fraier. Acuma, nu că aș vrea să-i caut scuze lui Corso, un personaj de multe ori respingător și nicidecum modelul suprem în materie de moralitate. De fapt, singura calitate pe care i-am găsit-o a fost tocmai dragostea nețărmurită pe care i-o poartă fiului rezultat din căsătoria cu bulgăroaica cea amatoare de bondage, bătăi cu cravașa la pielea goală și legarea cu funii, însă iar trebuie să mă strunesc. Nu, nu-i caut scuze, căci nu i le-aș putea găsi, de fapt, însă prin comparație cu faptele fostei neveste sau cu ce e în stare să facă odiosul criminal amator de noduri complicate, el chiar pare un soi de mielușel nevinovat care nu știe că lupul cel rău îi dă târcoale.

Așadar, Corso începe să ancheteze cazul stripperiței asasinate și mutilate. Cine și de ce a comis reprobabila faptă, nimeni nu știe. Însă e clar că au de-a face cu un asasin în serie după ce e descoperit un al doilea cadavru, supus aceluiași tip de cazne. Victimele sunt femei tinere, care păreau să nu fi făcut rău nimănui și pe care, din păcate, viața le-a împins spre o meserie cu care nu s-ar putea lăuda în fața părinților. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie hăcuite de un maniac și să li se înfigă pietre în gura despicată cu cuțitul. Ca de fiecare dată, ancheta înaintează în pași de melc, martorii sunt puțini sau inexistenți și pe detectiv îl cam încearcă dilemele morale și niște introspecții cam lungi pentru gustul meu. Însă cazul e extrem de interesant, personajele sunt vii și perverse, putrede până în măduva oaselor și misterul se adâncește pe măsură ce noi și noi indicii ies la iveală: cu ceva vreme în urmă, un violator își făcuse de cap prin munții de la granița Franței cu Elveția și lăsase victimele însărcinate; Corso e un fost delincvent dependent de droguri, căruia probabil că i-ar fi putrezit până la urmă ciolanele în închisoare dacă nu i-ar fi întins o mână de ajutor șefa poliției; apare în scenă și-un pictor, fost pușcăriaș, care nu pare că ar avea chiar toate țiglele pe casă, deși are peste șaizeci de ani și pare un soi de artist genial și idol al femeilor tinere. Și tot așa.

Acuma, povestea avea toate premisele să fie genială: cadru interesant, crime atent puse în scenă, personaje complexe și întunecate, povestea curge foarte bine și parcă este altceva, se cunoaște mâna de scriitor matur (în pofida scăpării, zic eu, cu procesul) și felul de-a scrie, diferit, față de autorii anglo-saxoni sau nordici, și, pe deasupra, romanul beneficiază de una dintre cele mai reușite traduceri pe care le-am citit de ceva vreme încoace. Horia mi-e prieten și i-aș face un bine dacă l-aș critica (constructiv), nu lăuda pe degeaba (scena crimei e totuși locul faptei, și mie mi s-a atras atenția de către un prieten 🙂 ). Însă aici nu e cazul: cuvintele sunt perfect așezate, exact acolo unde trebuie, cât să facă povestea să nu sune strident. Și-atunci, care e problema? Problema mea cea mare a fost cu scena procesului, jenant de-a dreptul, ca să folosesc un eufemism. Corso pare chitit să aresteze pe cine nu trebuie și calcă în străchini ori de câte ori se ivește ocazia. Și ocazia se ivește destul de des. Și totul culminează cu procesul. Nu zic cine și de ce ajunge să fie judecat. Cert e că de-abia de acolo încep adevăratele revelații. Șocante, într-adevăr, dar cam puțin, zic eu, pentru un autor de talia lui Grangé. Rămâne să ne auzim/citim cu ocazia următorului roman care va apărea la Crime Scene Press, un clasic de-al autorului. Pe curând!

Lecturi 189: Bernard Minier – Înghețat

Bernard Minier – Seria Martin Servaz I: Înghețat (Commandant Martin Servaz I: Glacé, 2011) 528p., 15.2×22.8, Editura Trei, 2019, Colecția Fiction Connection, Trad. Diana-Alina Ene, Red. Constantin Piștea, 55 (46.75) lei, ISBN 978-606-400-667-7

Premii: Prix Polar 2011

Nota Goodreads: 3.88 (3265 note)

Descrierea editurii: „Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale. Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afle ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2 000 de metri. O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.”

Am citit această cutremurătoare poveste la început de iunie. De fapt, am terminat-o chiar ieri, deși o începusem înainte de Bookfest. Mai bine așa, că oricum mi-a dat frisoane. Povestea e lungă, ancheta este extrem de complicată, motivațiile personajelor rămân ascunse până dincolo de jumătatea poveștii, iar pistele false te zăpăcesc și te împiedică să îți dai seama ce se petrece de fapt. De fapt, asta se petrece: demonii trecutului și păcatele crezute de mult uitate și iertate se întorc să-i bântuie pe cei implicați în această poveste extrem de întortocheată. Autorul va lansa astăzi versiunea românească a cărții, la Librăria Cărturești Carusel, alături de Mihaela Dedeoglu, Liviu Iancu și Magdalena Mărculescu, la ora 19:00, așa că dacă sunteți curioși să-i puneți întrebări, să aflați ce l-a determinat să-și plaseze povestea într-un ținut înghețat, pustiu și neprimitor și să creeze un personaj atât de neobișnuit precum Martin Servaz, puteți merge în cea mai frumoasă librărie din țară și să vă satisfaceți curiozitatea.

Dar să revenim la poveste. Cadavrul decapitat și jupuit al unui cal, suspendat de firele telefericului la 2000 de metri altitudine, în plină iarnă, nu cu mult înainte de Crăciun, în Munții Pirinei, declanșează ancheta care va fi condusă de Martin Servaz. Polițist versat, cu un fler și o intuiție extraordinare, acesta se înfurie teribil când află că trebuie să ancheteze moartea unui cal, fie el și calul unuia dintre cei mai bogați oameni de afaceri francezi, Eric Lombard. Și e și firesc: Servaz era ocupat cu anchetarea uciderii unui om fără adăpost de către trei tineri minori, care nu simt nici cea mai mică remușcarea pentru abominabila faptă. De fapt, una dintre temele principale ale poveștii este chiar asta: ce-l împinge pe om să comită fapte oribile? Există răul absolut, întruchipat într-o persoană cu aspect normal, pe care nu ai bănui-o, la prima vedere, că ar fi în stare să comită fapte violente?

Ei bine, în apropierea locului în care este găsit capul de cal jupuit se află un institut de boli mintale în care sunt internați cei mai odioși criminali care au acționat în ultimii ani prin Europa. Vedeta incontestabilă: Julian Hirtmann, un elvețian care violase, măcelărise și făcuse dispărute patruzeci de tinere în ultimii ani, mare amator de orgii sexuale la care participa mai toată spuma societății elvețiene din Geneva. Bine, povestea e mult mai lungă, însă ar însemna să mă întind prea mult și să vă răpesc din plăcerea lecturii, iar firul acesta are doar un rol parțial în toată povestea. La fel ca și povestea lui Diane Berg, psihologul care vine să lucreze un an la Institutul Wargnier și care începe să descopere mișculațiile care se petrec în acest institut: pacienți cărora li se administrează șocuri electrice și pastile la limita legalității în cantități incredibil de mari, personal cu probleme mentale, doctori care au aventuri cu asistentele, medicamente care nu ar avea ce căuta acolo și tot așa.

Însă ce m-a frapat la toată această poveste, în integralitatea ei, a fost faptul că nu există personaj fără schelete în dulap, fără secrete ascunse, fără taine îngrozitoare, fără sechele trecute care i-au transformat în ceea ce sunt acum, de la polițiști, jandarmi, judecători și procurori, plus primari, și până la criminalii cei mai oribili, paznicii condamnați în trecut pentru atac, asistentele condamnate pentru fapte reprobabile și așa mai departe. Toți, dar absolut toți cei implicați au ceva de ascuns. Unii, chestii mai puțin grave, alții, chestii de-ți fac părul măciucă. Iar când un bărbat gol, un biet farmacist, cum se dovedește ulterior, este găsit spânzurat, gol și atârnat de un pod, de către un creator de benzi desenate ieșit la alergat, ei bine, atunci și Servaz găsește un motiv întemeiat să rezolve cazul. Căci e un caz, nu-i așa, altfel n-ar ieși o serie solidă fără o serie de crime oribile legate între ele.

Dar ce se întâmplă, oare, de locul acela liniștit, deși dătător de fiori, un pustiu înghețat din munți, devine scena unor fapte îngrozitoare? Ce e cu calul, de ce insistă atât de mult bogătașul Lombard să se afle cine i-a omorât calul (vreun fost angajat dornic de răzbunare, oare?), ce e cu tabăra pentru copii părăsită, ce-i cu institutul, cum e posibil ca la locul faptei să fie găsite probe de ADN ale unui pacient internat în Institutul Wargnier, de unde este imposibil să se evadeze, darămite ca pacientul să plece și să se întoarcă, și nu o dată, ci de două ori, ce e cu grupul celor patru bărbați, cu inelele lor identice, ce e cu judecătorul ieșit la pensie, cu Servaz, cu Irène Ziegler, cu Xavier, cu Margot, fiica adolescentă a lui Martin Servaz, cu Diane Berg, cu Espérandieu, adjunctul și prietenul lui Servaz, cu soția acestuia, cu toată lumea, în general? Întrebări peste întrebări, într-o poveste luuungă, foarte lungă, întortocheată și sinuoasă, plină de piste false, complicată și tenebroasă, dătătoare de fiori și ramificată pe nu știu câte planuri, însă fermecătoare de-a dreptul.

E drept, multe romane ale subgenului french-noir n-am citit, însă se pare că acest subgen poate face o concurență serioasă nordic-noirului ce-a cucerit lumea de câțiva ani încoace. Johanna Gustawsson de curând, acum și Bernard Minier (plus Jean-Christophe Rufin, foarte curând, și Jean-Christophe Grangé, destul de curând). O poveste solidă, sordidă și tenebroasă, într-un peisaj de poveste (de groază, nu degeaba este supranumit Bernard Minier „Stephen King al Franței”), și un personaj mai mult decât fascinant: Martin Servaz – reticent față de tot ce înseamnă mijloace moderne de anchetare (și care se simte nesănătos de atras de soția însărcinată a adjunctului său, Espérandieu), divorțat din cauza dragostei prea mari față de locul de muncă (aici se cam aseamănă cu suspect de mulți detectivi eroi de serii), mare amator de clasici latini (pe care-i citează ori de câte ori găsește o ocazie potrivită) și de muzica lui Mahler (poate că tocmai de aceea se simte criminalul Hirtmann apropiat de el), însă determinat, încăpățânat și pornit pe fapte mari, inteligent, perspicace și înțelegător când e cazul, având, totodată, și o capacitate rar întâlnită la oameni: să recunoască atunci când greșește.

Ce am apreciat în mod deosebit: diversitatea personajelor (lesbiene, gay, bisexuali, amestec de rase, misogini, rasiști, oameni pentru care semenii sunt simple unelte, criminali grețoși, nemernici, violatori, tăinuitori, tot tacâmul), povestea solidă, pe care autorul (aflat la debut aici) a stăpânit-o cu o mână de maestru, și complexitatea poveștii, în ansamblul ei, ce merge până hăt-departe, cu ani și ani în urmă. Plus faptul că nu o dă în clișee, ba chiar aș zice că se ferește de ele. Aș mai adăuga câte ceva, dar vă las să descoperiți singuri. Eu m-am lăsat păcălit de vreo câteva ori, am bănuit ba un personaj, ba altul, însă nici prin cap nu mi-a trecut cine a comis faptele și, mai ales, de ce. Recomandată!

PS: carte citită în avanpremieră.

PPS: nu uitați de întâlnirea de azi cu autorul, la Cărturești Carusel, de la ora 19:00.

PPPS: eu îi voi lua un interviu autorului, sâmbătă, în cadrul Festivalului Misterele Bucureștiului, așa că dacă vă vin idei de întrebări, le aștept cu plăcere.

PPPPS: serialul care ecranizează acest prim volum este disponibil pe Netflix. Încă nu l-am văzut, dar promit să repar greșeala și, atunci când voi citi cel de-al doilea volum al seriei, deja tradus, care va apărea tot la editura Trei, să revin cu impresii. Lectură plăcută!

„De unde venea această fascinație pentru violență? se întrebă el. Avalanșa de imagini șocante de la televizor, cinema și din cărți. Reprezenta ea o modalitate de a invoca teama? În general, acești artiști nu cunoșteau violența decât în mod indirect, în manieră abstractă. Altfel spus, n-o cunoșteau deloc. Dacă polițiștii confruntați cu inimaginabilele scene ale crimelor, pompierii obligați să descarcereze în fiecare săptămână victime ale accidentelor rutiere ori magistrații care aveau de-a face zi de zi cu fapte atroce s-ar fi apucat să picteze, să sculpteze ori să scrie, cine știe ce și-ar fi imaginat, ce le-ar fi ieșit? Același lucru sau ceva diferit?”

Lista cu dorințe pentru Bookfest 2019 (în imagini)

Editura Art

Editura Arthur

Editura Corint

Editura Crime Scene Press

Editura Epica

Editura GraficArt

Editura Herg Benet

Editura Humanitas

Editura Litera

Editura Nemira

Editura Paralela 45

Editura Polirom

Editura Rao

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Editura Storia Books

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Editura Trei

Editura Vellant

Editura YoungArt

Editura Paladin

Semnal editorial 71 + Fragment în avanpremieră: Bernard Minier – Înghețat

Primul volum din seria Martin Servaz

Adaptarea TV a bestsellerului internaţional al lui Bernard Minier este difuzată de NETFLIX

Captivant! Un succes remarcabil! – Le Point

Într-o vale greu accesibilă din Pirinei, câţiva muncitori descoperă cadavrul decapitat al unui cal, suspendat pe un versant îngheţat. În aceeași zi, Diane Berg își ia în primire postul de psiholog la centrul psihiatric de maximă securitate din vale.
Cazul straniu al calului decapitat îi este încredinţat lui Martin Servaz, un comandant de poliţie înzestrat cu o intuiţie extraordinară. Împreună cu Irène Ziegler, căpitan de poliţie, Servaz vrea să afl e ce a fost în mintea celui care a omorât animalul, l-a jupuit, apoi l-a agăţat la o altitudine de peste 2 000 de metri.
O atmosferă apăsătoare, o intrigă plină de suspans și o explorare a celor mai tainice frici ale noastre.

Fragment

3

„Elicopterul începu asaltul muntelui ca un țânțar survolând dosul unui elefant. Marele acoperiș de ardezie al centralei și parcarea plină de mașini rămaseră în urmă brusc — prea brusc pentru gustul lui Servaz, care simți un gol de aer traversându‑i stomacul.

Dedesubt, tehnicienii se agitau în combinezoanele lor albe, pe fundalul de aceeași culoare al zăpezii, făcând drumuri de la stația telefericului la furgoneta‑laborator, pentru a transporta valizele cu probele prelevate la locul faptei. Văzută de sus, agitația lor părea neînsemnată: efervescența unei coloane de furnici. Spera că‑și cunoșteau bine meseria. Chiar dacă nu întotdeauna, pregătirea tehnicienilor criminaliști lăsa uneori de dorit. Lipsă de timp, de mijloace, de bani — mereu aceeași placă, în ciuda discursurilor politice cu promisiuni despre zile mai bune. Apoi cadavrul calului fu introdus într‑o husă, fermoarul tras și sacul rostogolit pe o targă mare până la ambulanța lungă ce demară cu sirena pornită, ca și cum ar mai fi fost vreo urgență pentru bietul căluț.

Servaz privi înainte prin parbrizul de plexiglas bombat.

Cerul se degajase. Cele trei conducte gigantice ce ieșeau din spatele clădirii escaladau coasta muntelui. Pilonii telefericului urmau același traseu. Riscă încă o privire în jos — și o regretă imediat. Centrala era deja departe în fundul văii, mașinile și furgonetele se micșorau în mare viteză, puncte neînsemnate de culoare, aspirate de altitudine. Conductele plonjau spre ele ca niște săritori pe skiuri din înaltul trambulinei: un vârtej de piatră și gheață ce te lăsa cu suflarea tăiată. Servaz păli, înghiți în sec și se concentră pe vârful masivului. Cafeaua pe care o cumpărase de la automatul din hol urcase undeva în esofag.

— Nu vă simțiți prea bine.
— Nicio problemă. Mă descurc.
— Aveți rău de înălțime?
— Nu…
Ziegler zâmbi sub casca cu microfon. Servaz nu‑i mai vedea ochii în spatele ochelarilor de soare — dar îi putea admira bronzul și puful fin de pe obrajii mângâiați de lumina puternică ce se reflecta de pe culmi.

— Tot circul ăsta pentru un cal, zise ea dintr‑odată.

Comandantul înțelese că nici ea nu aproba mai mult decât el toată acea desfășurare de forțe și că profita că erau departe de urechile indiscrete, pentru a i‑o mărturisi. Se întrebă dacă poziția lui ierarhică o obliga sau dacă era sinceră.
— Nu vă plac caii? îi zise ca s‑o tachineze.
— Îmi plac foarte mult, răspunse ea cu un surâs, dar nu asta e problema. Avem aceleași dificultăți ca toată lumea: lipsă de mijloace, de materiale, de personal — și criminalii sunt întotdeauna cu un pas înaintea noastră. Deci să investești atâta energie într‑un animal…

— În același timp însă, cineva capabil să facă așa ceva unui cal…
— Da, admise ea cu o grabă care îl făcu să se gândească că‑i împărtășea neliniștea.
— Explicați‑mi ce s‑a întâmplat acolo sus.
— Vedeți platforma aceea metalică?
— Da.
— E punctul terminus al telefericului. Era agățat chiar acolo, la întretăierea de linii, dedesubtul cablurilor. O adevărată punere în scenă. O să vedeți pe filmare. De la depărtare, muncitorii au crezut la început că e vorba de o pasăre.
— Câți muncitori?
— Patru, plus bucătarul. Platforma superioară a telefericului îi conduce la intrarea în uzina subterană: e chestia aia din beton, acolo, în spatele platformei. Cu ajutorul unei macarale, coboară în fundul puțului materialul care e încărcat apoi în tractoare cu două locuri și remorcă. Puțurile duc la 70 de metri mai jos spre o galerie din inima muntelui. 70 de metri, asta înseamnă o coborâre dată naibii. Pentru a ajunge la uzină, muncitorii folosesc aceeași galerie care duce apa din lacul superior la conductele ranforsate: vanele lacului sunt închise în momentul în care trec ei.

Aparatul survola în acel moment platforma înfiptă în coasta muntelui ca o macara. Era aproape suspendată în vid — și Servaz simți din nou senzația de gol urcându‑i în vintre. Dedesubt, panta plonja într‑o prăpastie abruptă. Lacul inferior era vizibil la o mie de metri mai jos, între culmi, cu uriașul lui baraj în formă de arc de cerc.

Comandantul observă urme în zăpadă în jurul platformei, acolo unde criminaliștii prelevaseră probele și răscoliseră locul faptei. Dreptunghiuri galbene din plastic cu numere negre, unde găsiseră indicii. Și proiectoare cu halogen încă prinse în magneți pe metalul stâlpilor. Își zise că, măcar de data asta, nu le fusese greu să izoleze scena crimei; doar frigul le dăduse probabil de furcă.

Căpitanul Ziegler arătă spre eșafodaj.
— Muncitorii nici măcar n‑au ieșit din cabină. Au sunat jos și au coborât la fel de repede. Îngroziți. Poate se temeau că dementul care a făcut asta mai era prin preajmă.

Servaz o urmărea atent pe tânăra femeie. Cu cât o asculta mai mult, cu atât îi creștea curiozitatea și i se înmulțeau întrebările.

— După dumneavoastră, un singur om ar fi fost în stare să ridice la o asemenea înălțime corpul unui cal mort și să‑l fixeze în mijlocul cablurilor fără ajutor? Pare dificil, nu?

— Freedom era un yearling de vreo două sute de kilograme, răspunse ea. Chiar să ridici doar capul cu gâtul înseamnă aproape o sută de kilograme de carne. Ați văzut și dumneavoastră elevatorul de mai devreme: genul acela de mașinărie poate deplasa sarcini utile enorme. Doar că, admițând că un bărbat ar putea reuși să care un cal cu o căruță sau un elevator, n‑ar fi putut să‑l suspende și să‑l lege singur la întretăierea de cabluri, așa cum a fost găsit. Și apoi, aveți
dreptate: ar fi fost necesar un vehicul ca să‑l aducă aici sus.

— Iar paznicii n‑au văzut nimic.
— Și sunt doi.
— Și nici n‑au auzit.
— Chiar doi fiind.

Nici unuia, nici celuilalt nu trebuia să i se amintească faptul că 70 la sută din autorii crimelor erau identificați în primele 24 de ore de la săvârșirea faptei. Dar când era vorba despre un cal? Iată genul de întrebare care mai mult ca sigur nu figura în statisticile poliției.

— Prea simplu, zise Ziegler. La asta vă gândiți, nu? Prea simplu. Doi paznici și un cal. Ce motiv ar fi avut ei să facă una ca asta? Dacă ar fi vrut să fure un cal de‑al lui Eric Lombard, de ce să‑l urce tocmai în vârful liniei de teleferic, la locul lor de muncă, unde ar fi fost primii suspectați?

Servaz reflectă la spusele ei. Da, de ce? Pe de altă parte, era totuși posibil să nu fi auzit nimic?
— Și apoi, de ce ar face ei așa ceva?
— Nimeni nu e doar paznic, polițist ori jandarm, răspunse el.
Toată lumea are secrete.
— Și dumneavoastră?
— Dumneavoastră nu?
— Ba da, dar mai e și Institutul Wargnier, se grăbi ea să sublinieze în timp ce manevra elicopterul. (Servaz își ținu din nou respirația). Acolo sunt o grămadă de indivizi capabili de așa ceva.

— Vrei să spui că unul a reușit să iasă și să revină, fără ca personalul să‑și dea seama? (Reflectă un moment). Să mergi până la Centrul Ecvestru, să omori un cal, să‑l scoți din boxă și să‑l cari singur într‑un vehicul? Și asta fără ca nimeni să observe, nici aici, nici acolo? Apoi să‑l ciopârțești și să‑l urci aici, să…

— Bine, bine, e absurd, i‑o tăie ea. Și apoi, revenim mereu în același punct: cum ar reuși, chiar nebun fiind, să agațe calul acolo sus fără niciun ajutor?
— În cazul ăsta, doi demenți evadând fără să fie observați și întorcându‑se în celule fără să încerce să spele putina? Nici asta nu stă în picioare!
— Nimic nu stă în picioare în povestea asta.”

„Un adevărat fenomen în Franţa, debutul lui Minier îţi dă fiori, trimiţându-te cu gândul la Hannibal Lecter și la stilul captivant al lui Stephen King.” – Daily Mail

„Îngheţat e un thriller dens, cu o intrigă tulburătoare, având în centru o răzbunare la fel de sângeroasă precum decapitarea unui cal.” – Sunday Times

„Ţineţi minte numele lui Bernard Minier. Va deveni unul dintre maeștrii thrillerului francez.” – Le Figaro

„Îngheţat îmbină foarte ingenios o serie de crime înfi orătoare, o atmosferă sumbră și ancheta unui detectiv tenace.”- Publishers Weekly

Bernard Minier s-a născut în 1960 la Béziers. A lucrat mulţi ani ca inspector vamal înainte să debuteze, în 2011, cu romanul Îngheţat, care s-a bucurat de un mare succes de public și de critică, obţinând Prix de l’Embouchure (2012), Prix des bibliothèques et des médiathèques de Grand Cognac (2013), Premiul pentru cel mai bun roman francofon la Festival de Cognac (2015). Romanul a fost ecranizat sub forma unui serial de Gaumont și M6, fiind disponibil pe Netflix.
Cărţile sale au fost traduse în 21 de limbi și s-au vândut în trei milioane de exemplare în întreaga lume.
În prezent, locuiește în Essonne, la sud de Paris. Îl puteţi urmări pe http://www.bernard-minier.com.
De același autor, în pregătire la Editura Trei, Cercul — al doilea roman din seria Martin Servaz.

Autor: Bernard Minier

Nr. de pagini: 528

ISBN: 978-606-400-667-7

Titlul original: Glacé
Limba originală: franceză
Traducere de: Diana-Alina Ene
Anul apariţiei: 2019

Format: 152 x 228 mm, paperback cu clape

DISPONIBILĂ DIN 3 IUNIE 2019

Lecturi 185: Johana Gustawsson – Block 46

Johana Gustawsson – Block 46 (Emily Roy & Alexis Castells I: Block 46, 2011) 320p., TPB, 13×20, Tritonic, 2019, Colecția Mystery & Thriller, Trad. Claudia Dionise, Red. Teodora Matei , 43 (34) lei, ISBN 978-606-749-426-6

Premii: Balai de la Découverte 2016, Nouvelle Plume d’Argent 2016

Nota Goodreads: 3.99 (511 note)

Descrierea editurii: „Falkenberg, Suedia. Comisarul Bergström descoperă cadavrul unei femei mutilat oribil. Londra. Profilerul Emily Roy investighează o serie de crime ale unor copii, care prezintă aceleași leziuni ca victima suedeză: traheea secționată, ochii enucleați și un misterios Y gravat pe braț. În Suedia, Emily se întâlnește cu o veche cunoștință: Alexis Castells, un scriitor fermecător, specializat în criminali în serie. Împreună, aceste două personalități discordante, se îmbarcă într-o vânătoare care îi va conduce spre atrocitățile lagărului Buchenwald din 1944.”

NB: roman citit în avanpremieră; traducerea va apărea în luna iunie, la editura Tritonic, și va fi lansat, în prezența autoarei, la Galați, Alba Iulia și București, în cadrul festivalului Misterele Bucureștiului.

Cum ziceam mai sus, un nou roman citit în avanpremieră. Va mai urma unul (și multe altele, sper, deja m-am obișnuit și-mi place, o spun complet lipsit de modestie), tot din același gen, pe care îl aștept de foarte mult timp, adică de când am auzit de ecranizare 🙂 . Un thriller nu extraordinar de alert, dar care pune însă mai mult accent pe motivațiile criminalului și mai puțin pe ancheta în sine. Iar motivațiile criminalului, sechelele care l-au transformat în monstrul actual, ei bine, să zicem că pe oricare dintre noi ne-ar fi transformat în monștri. Probabil.

Dar să detaliez nițel. Buchenwald, Germania, 1944. Tânărul Erich Hebner, student la chirurgie, este adus cu trenul alături de alte sute de prizonieri a căror inevitabilă soartă este pieirea în chinuri. Naziștii sunt la putere și omoară prizonierii după bunul plac, copii, bărbați, femei, bătrâni, nu țin cont. Bătut, torturat și umilit zilnic, Erich are „norocul” să ajungă în Block 46, locul de unde n-a mai ieșit nimeni viu: locul în care se fac experimente pe oameni, se zvonește. Însă „norocul” face ca Erich să se priceapă foarte bine la meseria pentru care se pregătea și să apuce să facă multe autopsii. Foarte multe autopsii.

Șaptezeci de ani mai târziu, trei băieței de până-n șapte ani sunt descoperiți mutilați în Anglia: sufocați, cu traheea extrasă, ochii scoși din orbite, litera Y scrijelită pe braț. În același timp, tocmai în Falkenberg, pe coasta de vest a Suediei, este descoperită o femeie purtând aceleași răni oribile. Ce-l determină pe criminal să-și schimbe preferințele și cum de-a bătut atâta drum, pentru a asasina o femeie în toată firea? Și credeți că anchetatorii nu vor avea nevoie și de ajutorul unui profiler, în cazul de față, Emily Roy, o canadiancă sosită să lucreze în echipa New Scotland Yard, ce aduce cu ea niște inerente traume psihologice, fără de care nici n-ar fi fost completă toată povestea asta și-așa destul de lugubră? Dar de ajutorul unei scriitoare, o franțuzoaică pe nume Alexis Castells, care se ocupă de cei mai odioși criminali care au trăit vreodată pe fața pământului? Mai ales dacă cea mai bună prietenă a scriitoarei este chiar femeia asasinată, găsită abandonată și mutilată? Ba da, iar cele două personaje feminine reprezintă sarea și piperul poveștii.

Acum, ce am apreciat în mod deosebit la poveste, deși nu chiar de la început, cu toate că bănuiam care-i motivul pentru care autoarea cea vicleană a inserat fragmente din povestea tragică a neamțului Erich petrecută cu multe decenii înainte de povestea propriu-zisă, a fost tocmai pendularea aceasta între prezent și trecut, la mai bine de șaptezeci de ani distanță, cu ajutorul căreia Johana Gustawsson a încercat să ofere o posibilă explicație pentru cum se poate transforma cineva din ființă umană în monstru însetat de sânge nevinovat: torturat și aproape ucis la Buchenwald, salvat în ultima clipă, ajuns în Suedia, apoi în Anglia, după care cunoaște o femeie și… să bănuim că își vede de viața lui, încercând să-și uite trecutul.

Ei bine, povestea pare un amestec între „Lista lui Schindler”, „Pianistul” și un nordic-noir sadea, cu care nu s-ar rușina niciun autor nordic de care a auzit toată lumea iubitoare de povești macabre, cu criminali grețoși și victime torturate în cele mai groaznice moduri. Ce scoate însă în evidență această poveste este tocmai backgroundul criminalului în serie, precum și faptul că anchetatoarele nu mai sunt detectivi alcoolici și divorțați, plini de probleme de comportament, ci femei independente, determinate și curajoase, care nu dau înapoi când vine vorba să participe la rezolvarea unei anchete pe care, de obicei, o duc la bun sfârșit (sau cel puțin așa ne-au obișnuit autorii de astfel de thrillere) detectivi trecuți prin toate grozăveniile de pe pământ (îmi aduc însă aminte și de două dintre detectivele mele preferate, Helen Grace și Erika Foster). Ar mai fi niște chestii, în special modul de operare al criminalului și criteriul după care își alege victimele (băieței proveniți din familii destrămate, abandonați și neglijați de părinți indolenți și incapabili să-și crească odraslele, pe care el, criminalul, consideră că-i salvează răpindu-i și făcându-și apoi mendrele cu ei în beciul de sub casă), însă și-așa am povestit cam mult, prin urmare vă las în compania uneia dintre cele mai interesante povești cu criminali în serie pe care am citit-o în ultima vreme.

Ce mi-a plăcut: personajele principale, care se remarcă în ciuda faptului că nu primesc extraordinar de mult spațiu; două tipe dure ca piatra, în ciuda unui aspect destul de fragil (și-a unei meserii ce presupune doar discuții cu criminalii și scrierea despre aventurile sângeroase ale acestora, nu contactul direct cu crima, victima și sângele, cum este cazul cu unul dintre personaje, în speță Alexis Castells), dispuse să meargă până în pânzele albe pentru a dibui un monstru care torturează și omoară copii; faptul că scriitoarea a avut curaj să dea o anchetă atât de grea pe mâna acestor două personaje feminine, cu toate că nici polițiștii de sex masculin nu stau cu mâinile în sân; povestea lui Erich: dură, crudă, încă o dovadă în plus că rănile cauzate de atrocitățile comise în timpul celor două războaie mondiale ale secolului douăzeci nu s-au închis și nu se vor închide prea curând; finalul: surprinzător, dând peste cap toate concluziile pe care începusem să le trag încă de pe la jumătatea volumului.

Ce nu mi-a plăcut: un clișeu, clișeu, clișeu, dinspre final, care nu-mi dă pace și mă roade ori de câte ori îl întâlnesc în astfel de povești; în plus, povestea se pornește cam greu, abundența de personaje apărute încă de la primele pagini nu ușurează nici ea absolut deloc lectura și imersiunea în poveste; dar ca să ai parte de o poveste complexă, este nevoie de astfel de tertipuri scriitoricești; Johana Gustawsson, în ciuda faptului că se afla la debut cu „Block 46”, părea să stăpânească la perfecție modul în care trebuie să știi să prinzi în mreje chiar și un cititor mai pretențios din fire.

PS: „Block 46” va avea lansări în 3 orașe din România. Autoarea va vizita România cu ocazia primei ediții a festivalului „Misterele Bucureștiului”, organizat cu ocazia Sezonului Franța-România de Muzeul Național al Literaturii Române, Institut Francais du Bucarest și Quais du Polar. Lansările volumului „Block 46” vor avea loc pe 6 iunie la Galați, în timpul târgului de carte Axis Libris, pe 7 iunie la Alba Iulia, cu ocazia târgului de carte organizat de Biblioteca Județeană, și pe 8 iunie la MNLR din Capitală.

PPS: și, dacă totul va ieși cum trebuie și planurile se vor realiza așa cum am vrea noi, autorul acestor rânduri va sta de vorbă cu autoarea lui „Block 46” în cadrului festivalului „Misterele Bucureștiului”. Detalii, cât de curând.