Semnal editorial 135 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Stăpânul umbrelor: Trezirea

În romanul dark fantasy Stăpânul umbrelor – Trezirea, Ana-Maria Negrilă ne propune o călătorie într-un univers fantastic neobișnuit, deși familiar (pentru unii cititori). Pornim alături de personaje enigmatice și fascinante într-o aventură periculoasă, căci, deși nimeni nu știe ce sau cine este Umbra care se ridică deasupra lumii, amenințarea este prezentă și palpabilă. Un soldat care controlează un demon Ellore, doi mediatori de nome, o tânără cu un trecut complicat, posedând abilități paranormale, regi și regine, mesageri și trădători, spioni și creaturi fantastice – destinele lor se împletesc imuabil și periculos într-un joc de putere așa cum numai Ana-Maria Negrilă poate crea.

Deși deznodământul se lasă așteptat în cel de-al doilea volum al seriei, Stăpânul umbrelor – Trezirea ne pune față în față cu problematica Supraomului aflat în căutarea propriului sens, a găsirii identității, a alegerilor dificile și a auto-sacrificiului pentru binele celorlalți.

Aflați într-o călătorie inițiatică, fiecare în felul său, într-o lume în care echilibrul lipsește cu desăvârșire, eroii noștri se văd nevoiți să își folosească propriile puteri pentru a dejuca planurile obscure și (cel mai probabil) malefice ale unor păpușari lipsiți de scrupule. Desigur, în stilul clasic al autoarei, veți avea parte de răsturnări de situație, intrigi complexe, nenumărate puzzle-uri de rezolvat și adrenalină pură.

Cine este stăpânul umbrelor cu adevărat? Cum poate o tânără cu abilități magice să schimbe destinul unei întregi planete și ce putere mai au vechii zei într-un univers pe care ei înșiși l-au devastat cu un război de proporții apocaliptice? Aflați toate acestea în primul volum al seriei Stăpânul umbrelor – Trezirea!

Romanul este disponibil pentru precomenzi cu reducere și transport gratuit, până pe 5 aprilie!

Fragment în avanpremieră

Îl închiseră din nou în cameră, fără să-i mai dea de mâncare de data asta, și se asigurară că era bine legat și păzit. Se întinse pe podea cu capul sucit spre ușă, privind siluetele de afară. Croname voia să-l împiedice să fugă, dar nu-și dădea seama că nu ar fi făcut-o nici dacă l-ar fi suit într-o barcă și l-ar fi dus în larg. Despre asta nu putea fi vorba, dar își imagină amuzat că Croname i-ar fi dat drumul, iar el ar fi trebuit să insiste ca să rămână. Ar fi fost nevoit să inventeze un motiv, dar mai bine că nu fusese pus în situația asta. Preparatorul Kenner avea dreptate. Creează contextul în care vei acționa și vei avea control asupra ta și a celorlalți. 

Deocamdată lucrurile evoluau bine din câte își dădea seama. Croname îl acceptase și voia să se folosească de el. Forma de magie pe care o simțea pe insulă îi punea probleme, pentru că nu reușea să citească mințile oamenilor așa cum ar fi vrut, dar era sigur că va găsi o cale. Îl îngrijora însă misiunea și faptul că energia arhipelagului nu părea să aibă o sursă clară. Se gândise la un obiect, la un copac mai bătrân și mai puternic decât ceilalți, dar își dăduse seama că nu putea fi asta. Trebuia însă să afle, deși nu găsise informații despre originea acesteia nici în mintea lui Stepen.

Se întoarse pe-o parte, blestemându-și mâinile legate, și închise ochii. Își concentră mintea, încercând să intre în starea care i-ar fi permis să vadă mai bine energia insulei. Respiră adânc, simțindu-și trupul ușor, se gândi la cer și își proiectă brusc conștiința în exterior, ridicându-se deasupra casei și a orașului. Spiritul îi era ca o pânză albă, plutind dincolo de energia arborilor. Dacă ar fi avut chip, ar fi zâmbit, dar așa simți doar bucuria de a fi scăpat de trupul incomod și de-a se bucura de frumusețea culorilor așternute peste Corneen. 

Pădurea acoperea totul, iar casele de abia se vedeau în luminișuri. Existau poduri, canale ce brăzdau insula, dealuri cu pante line și un vârf stâncos. Când privi în zare, i se păru că vede urma unei forțe necunoscute. Se îndreptă spre ea, dar pe măsură ce se apropia, aceasta se îndepărta. Începu să se răsucească, urmând mișcările acesteia și trimițând săgeți arzătoare unde simțea că exista ceva necunoscut. Trupul din cameră îl chemă, dar îl ignoră pentru că voia să vadă mai multe. Săgețile lui dispărură la orizont, trecând dincolo de umbrele necunoscute. Mintea i se întunecă de nemulțumire. Se răsuci din nou și din nou își trimise săgețile. De data asta le urmări, se cufundă printre umbrele aurii, gustând din puterea aceea. Nu era ceva cunoscut, totuși nu l respinse, iar vârtejul interior i se domoli ca și când ar fi simțit ceva străin. O clipă, spiritul clar îi tremură. Se simțea acasă, se simțea în siguranță. De aceea nici nu era pregătit când energia necunoscută se întunecă și îl înconjură, atacându-l. Se zbătu să iasă la suprafață, deși tenebrele îl trăgeau acum într-un hău înghețat, așa cum fusese la începutul lumii. 

Nu trebuia, nu trebuia…, gândi înainte să facă un ultim efort de a se elibera. 

Când deschise ochii, Sedara era aplecată asupra lui, iar trupul îi strălucea palid în beznă. Când venise noaptea? Se ridică greoi și o fixă. Prin ușile acoperite de cristal tulbure intrau razele lunii.

– Cine ești? îl întrebă șoptit.

Tallen nu îi răspunse, mirat de ce simțise mai devreme. Nu s-ar fi așteptat ca silueta subțiratică să aibă atâta forță. Femeile din Khale nu erau așa. 

– Sunt Tallen Rys, spuse, prefăcându-se că nu îi înțelesese întrebarea. 

– Și ce ești tu, Tallen?

Glasul ei răsună cam răstit, iar mediatorului îi veni să râdă de expresia încruntată ce îi apărea printre umbrele camerei. Așa făceau și unii mediatori din școala din nord. Se încruntau la el și ridicau tonul, crezând că aveau să-l intimideze. Fata subțire, cu haine elegante și părul lung, împletit cu panglici, nu putea fi o amenințare prea mare.  

– De ce vrei să știi? Sunt prizonier aici, spuse bosumflat.

Fata nu păru mulțumită.

– De ce ai venit pe insulă?

Tallen își flexă genunchii și își folosi mâinile ca o pârghie, ridicându-se în șezut. Fata se îndepărtă puțin. Mediatorul se aplecă în față cât de mult putea. Renunță să mai pronunțe cu greutate.

– Nu am venit, ci am fost adus. Nu se poate să nu fi auzit ce s-a întâmplat. Am fost capturat de un vas al piraților și, când am ajuns aici, am fost salvat. Poate nu chiar salvat, de vreme ce sunt încă legat. 

Sedara tăcu, tentată să-l creadă. Tonul lui era sincer, deși se aștepta să fie mai speriat și mai neliniștit pentru ce îl aștepta.

– Unde mă aflu și de ce am fost legat? urmă Tallen liniștit, iar fata se trezi răspunzându-i la întrebări și discutând cu el.

– Ești pe Insula Mare, în arhipelagul Corneen, dar cred că știi asta. 

Vru să insinueze că era mai mult decât o victimă a împrejurărilor, dar tânărul nu se tulbură. Din contră. Surâse și o privi drept în ochi cu o expresie obraznică. Sedara se tulbură fără să vrea. Tânărul nu mai arăta atât de prăpădit cum fusese când ajunsese pe insulă, iar fata observă cât de frumoasă îi părea fața la lumina palidă. Semiîntunericul ascundea vânătăile, iar accentul lui Tallen era plăcut. Rămase cu ochii la el, neștiind cum să mai continue. Înțelesese că mai devreme încercase să spioneze împrejurimile și că Darul lui semăna cu al ei destul de mult ca să aibă un sentiment ciudat de apropiere. 

Dacă ar fi fost Antare așa! gândi, sedusă de liniștea cu care o învăluia tânărul.

– Tu ce ești? o întrebă Tallen privind-o la rândul lui. Nu ești o fată obișnuită.

Sedara tăcu, neștiind ce să îi răspundă. Într-un fel era o fată obișnuită sau, cel puțin, își dorea să fie una. O fiică demnă de Croname. Simți cum gândurile i se încâlcesc sub privirea tânărului. Seara se apropia, lumina scădea în odaie, iar Tallen începea să piardă din substanță și să devină mai mult o umbră. Deja nu-i mai vedea bine trăsăturile, ca și când o forță le-ar fi șters una câte una. Miji ochii și se aplecă spre el, vrând să se asigure că tânărul nu dispărea cu adevărat. Îi simți respirația liniștită și forța ce-l înconjura. 

Ridică încet mâna și îl atinse pe obraz, simțind furnicături în degete. O atrăgea, o intriga. Dintr-o dată, chipul tânărului începu să strălucească, și curând, brațul fetei împrumută din lucirea caldă. Darul ei o avertiză să se îndepărteze, dar era atâta calm în forța lui Tallen, încât rămase nemișcată. Mintea i se întinse însă spre viitor, iar imaginile unei câmpii înghețate îi apărură în fata ochilor. Vedea totul de undeva, de sus, de pe un colț de stâncă, iar jos, în vale, un grup de trei călăreți se luptau cu viscolul. Ciudat, pentru că în jurul ei era lumină, iar Tallen o înconjura cu brațul, spunându-i că era în siguranță. 

Dar nu ești! auzi o voce, iar corbul flutură pe lângă fața ei trezind-o din visare. 

Își retrase mâna și se ridică în picioare.

– Dacă îți închipui că va merge… spuse aproape înecându-se cu cuvintele. N-o să te las, orice ar fi. 

Tallen râse. Nu o lua în serios.

– Nu știu la ce te referi, fată ciudată, dar vom vedea ce va fi.

Sedara îi întoarse spatele și deschise ușa, hotărâtă să vorbească cu Croname și să scape de străin. Întoarse capul o clipă, șovăind în prag, iar Tallen murmură ceva. Dacă nu ar fi fost seară, i-ar fi văzut expresia batjocoritoare.

– Ne vom mai vedea, nu-i așa? o întrebă, iar Sedara își dădu seama că fusese păcălită și că, indiferent ce secret intenționase să afle de la el, nu reușise decât să îi permită să găsească o cale spre mintea ei.

– Ești periculos, spuse cu o îndârjire pe care nu o mai simțise până atunci. Dar n-o să faci ce vrei, nu aici!

Gaudeamus 2019: Lansare roman Diluvium de George Cornilă + Cover reveal Seria Cronici din Voss, de Șerban Andrei Mazilu

La împlinirea a cinci ani de existență, editura Crux Publishing este onorată să vă invite la o nouă ediție a târgului de carte Gaudeamus (Romexpo, 20-24 noiembrie) alături de scriitorul George Cornilă – unul dintre cele mai importante nume în literatura contemporană science-fiction și fantasy, recent premiat cu Marele Premiu Ion Hobana pentru romanul science-fiction Expurgo.

Vă dăm întâlnire sâmbătă, 23 noiembrie, începând cu ora 16.00, la standul editurii Crux Publishing pentru a ne bucura de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului. Cu această ocazie, vom lansa oficial și colecția Realism magic, Diluvium fiind titlul cu care deschidem această nouă colecție.

Romanul Diluvium de George Cornilă va fi lansat în prezența invitatei noastre speciale, Ana-Maria Negrilă, absolventă a Facultății de Limba şi Literatura Română a Universității București, doctor în literatură veche, traducătoare și scriitoare, autoarea seriei space opera Stelarium și a romanului science-fiction Împăratul ghețurilor (recent tradus și publicat și în Ungaria).

Diluvium – Locul în care își dau mâna fantasy-ul istoric și realismul magic

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă.

Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva.

Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

lansare diluvium de george cornila

GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este scriitor, publicist, traducător și cititor avid. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016) și Expurgo (Crux Publishing, 2019), al colecției de proză scurtă Arlequine (Crux Publishing, 2018) și al volumului de povești pentru copii Toxi Foxy (2018).

Scrierile sale au primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu SRSFF Hobana (pentru romanul Expurgo, Crux Publishing, 2019), fiind de asemenea nominalizate la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018; 2019), Premiul RomCon (2019) și Eurocon (2019).

În deschiderea evenimentului, editura Crux Publishing va relansa și seria (care mi-a plăcut foarte mult atunci când a apărut, fiind altceva în peisajul românesc fantasy) dark fantasy/clockpunk Cronici din Voss de Andrei Mazilu (Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților), ambele în ediție revizuită, cu grafică semnată de cunoscutul artist Tudor Popa. 

Ne revedem, așadar, sâmbătă, pe 23 noiembrie, la Romexpo, în cadrul Târgului Gaudeamus 2019 la standul editurii Crux Publishing începând cu ora 16.00, pentru a ne bucura de literatură fantastic de bună!

Nu uitați că romanul Diluvium este disponibil pentru precomenzi cu reducere, transport gratuit și autograf până pe 24 noiembrie!

Lecturi 209: Carmen Maria Machado – Corpul ei și alte desfătări

Carmen Maria Machado – Corpul ei și alte desfătări (Her Body and Other Parties, 2017) 320p., TPB, 13×20, Vellant, 2018, Colecția Endorfiction, Trad. Vali Florescu, Red. Alunița Voiculescu, 29.9 lei, ISBN 978-606-980-039-3

Premii: Shirley Jackson Award for Single Author Collection 2017, Lambda Literary Award for Lesbian Fiction 2018, National Book Critics Circle Award for John Leonard Prize 2017, NAIBA Book of the Year for Fiction 2018, Brooklyn Public Library Literary Prize for Fiction & Poetry 2018

Nominalizări: Nebula Award Nominee for Best Novelette 2015, World Fantasy Award Nominee for Collection 2018, PEN/Robert W. Bingham Prizee Nominee for Shortlist 2018, Los Angeles Times Book Prize Nominee for Art Seidenbaum Award for First Fiction 2017, Dylan Thomas Prize Nominee for Shortlist 2017, National Book Award Finalist for Fiction 2017, Kirkus Prize Nominee for Fiction 2017

Nota Goodreads: 3.91 (26515 note)

Descrierea editurii: „Povestirile lui Carmen Maria Machado vibrează de originalitate, bizarerie și senzualitate, forțând cusăturile pielii personajelor și ale limbajului în moduri aproape imposibile, de neuitat. Într-un amestec perfect unic de horror erotic cu basm și cultură pop cu mit, Machado reușește să spună o altă poveste a feminității, una nefamiliară, poate șocantă, dar una pe care trebuie să o știm. În „Corpul ei și alte desfătări”, există o poveste despre o femeie care îi dă unui bărbat totul, dar el vrea mai mult – vrea să știe secretul panglicii verzi care a devenit una cu trupul ei. Există o poveste despre o femeie care începe să dispară, la propriu, din cauza unei epidemii misterioase. Există o poveste despre o femeie care ar face orice să-și hrănească soțul cu o bucată de ficat proaspăt. Există o poveste despre o femeie care s-a născut prea devreme. Există o poveste despre o femeie care a dat naștere în taină unor pui de lup.”

Să începem mai întâi cu colecția în care a apărut această bizară, dar totodată fascinantă carte: Endorfiction. Editura Vellant, alături de alte câteva edituri, extrem de puține, se pare, cum ar fi Hecate (care sper că rezistă în continuare) sau Baroque Books & Arts, nu pare îndeosebi preocupată și de aspectul financiar sau, mai degrabă, de cel comercial când își selectează cărțile pe care urmează să le publice. Cinste lor! Și editura Vellant are probabil cele mai interesante coperte de pe piață la ora actuală, adevărate opere de artă în sine, întărind parcă ideea că oamenii din spatele acestor cărți pun mare preț și pe cum arată cartea care va intra pe mâinile cititorului, nu numai pe ceea ce se află între copertele acesteia. În colecția Endorfiction, coordonată de neobosita Alexandra Rusu, apar cărți puține, dar însemnate. Cărți care nu prea par pe gustul tuturor, dar care își găsesc totuși public. Cărți incomode, cu subiecte delicate, din zone literare ceva mai puțin vizitate de cititorul obișnuit.

Cum este cazul cu volumul de față. Mărturisesc că de ceva vreme nu mă mai preocupă în mod deosebit ce carte a luat nu știu câte premii, cum era cazul până acum cu premiile de gen din SF, fantasy și horror, premii pe care le urmăream an de an, notându-mi cu mare conștiinciozitate câștigătorii pe o agendă cu coperte roșii de catifea. Au trecut vremurile acelea, acum merg mai degrabă pe recomandări ale prietenilor și pe inspirația proprie, după un șir cam lunguț de rateuri. Așa că poate acest volum ar fi trecut neobservat dacă n-ar fi apărut în colecția Endorfiction. Pe care mi-am completat-o cu conștiinciozitate și pe care o voi urmări cu atenție atât timp cât va apărea (cât mai mult, sper). Un motiv în plus s-o urmăresc, pe lângă selecția atentă și variată a titlurilor, îl reprezintă prezența traducătorului, cu un font mai mic, dar vizibil, pe copertă, unde, după umila mea părere, subiectivă, e drept, având în vedere meseria pe care o practic de vreo patru ani, i-ar fi și locul. Dar acesta este un alt subiect și nu de polemică pe această temă e locul aici.

Locul aici este să amintesc faptul că poveștile din această colecție de autor sunt, în primul rând, stranii. În al doilea rând, sunt incomode. Adică nu mă aștept să le placă gospodinelor devoratoare de Sandra Brown și Danielle Steel. Sau cititorilor care consideră că locul femeilor este la cratiță, îngrijindu-se de copii. Bine, aici am menționat niște extreme. Însă chiar și la mijloc nu cred că va plăcea multora. Eu însumi, care mă consider o fire deschisă, aproape complet lipsită de prejudecăți, am înghițit cu greu niște chestii. Chestii care însă înțeleg că sunt pe placul persoanelor cu alte orientări sexuale față de-a mea. Nimic greșit în asta, firește, însăși autoarea nu se ferește să spună în mod deschis că e lesbiană, că trăiește alături de o parteneră și că scrie literatură gay. Așa că cine suntem noi să nu ne placă de ea și de ce scrie ea? Ce legătură are una cu alta, orientarea sexuală a autorului cu opera în sine pe care o produce? Desigur, fiecare are dreptul la o părere, însă asta nu înseamnă că trebuie să susținem sus și tare că părerea noastră are o importanță mai mare decât a altora.

În fine, ce voiam de fapt să spun? Voiam să spun că poveștile lui Carmen Maria Machado sunt… da, în primul rând, stranii. Dar și senzuale, sensibile, înduioșătoare și străbătute uneori de un erotism la limita pornografiei, împletit cu nițel horror, SF, fantasy și realism magic, iar rezultatul este un melanj de-a dreptul fermecător. Desigur, nu toate poveștile din volum mi-au plăcut, la urma urmei, câți cititori, atâtea gusturi, însă majoritatea, în frunte cu prima, desigur, „Cusătura soțului” (inspirată, cu siguranță de povestirea „The Green Ribbon”, de care nici Washington Irving nu e străin), pe care aș recomanda-o oricând oricărui cititor împătimit de dark-fantasy sau chiar horror, au ceva al lor, menit să placă, să displacă, sau să incite. Să trezească interesul, chiar dacă după aceea veți spune că nu veți mai citi niciodată scris de această autoare. Însă doar voi veți avea de pierdut.

Un limbaj bogat, luxuriant, mustind de erotism pe fiecare pagină, indiferent că avem de-a face cu post-apocalipse, soți geloși și curioși (prima poveste este cea mai elocventă în acest sens, scoțând în evidență presiunile la care sunt supuse femeile mai tot timpul și cât de multe le cerem noi, bărbații), mame ajunse la limita răbdării, atmosferă a la Cthulhu (pentru cunoscători) sau fabulații împletite cu realitate pornind de la excelentul și longevivul serial „Lege și ordine: Brigada specială (Law and order: SVU)” (povestire, nuvelă, de fapt, mai degrabă, a cărei prezență în acest volum m-a făcut să scad nota volumului, per ansamblu, căci nu i-am înțeles rolul în toată această schemă).

Dacă aș recomanda acest volum mai departe? Firește. Am devorat cartea, chiar dacă nu toate poveștile pot fi considerate capodopere sau nu le-am considerat pe gustul meu. Însă câteva dintre ele sunt bune de pus în ramă. Una am amintit-o deja, consider o mutare de geniu așezarea ei la începutul volumului. „Opt îmbucături” oferă o idee cam macabră, însă extrem de interesantă. „Rezidenta” a picat la fix după ce doar terminasem de citit „Casa bântuită” a lui Shirley Jackson – un adevărat model de poveste încărcată de suspans bine dozat, personaje paranoice și chestii care le fac să o ia, încet, încet, pe arătură, plus nebunie, pierdere a lucidității, încercare de regăsire a sinelui și a identității prin trimiteri mai mult sau mai puțin vagi la trecut și la cele prezente. „Inventar” rescrie apocalipsa cauzată de un virus misterios în cheie erotică. Și așa mai departe. Puteți descoperi această carte strat cu strat, pagină cu pagină, poveste cu poveste, și sigur nu vă va părea rău. Traducerea este excelentă și surprinde perfect bogăția acestei stiliste mare amatoare de teme incomode care este Carmen Maria Machado.

Semnal editorial 105 + Fragment în avanpremieră: Câteva feluri de a dispărea, de Flavius Ardelean – 7 povestiri macabre în colecția n’autor

În colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, apare un volum de proze macabre, ce combină dark fantasy, horror, thriller, stranietatea și insolitul marca Flavius Ardelean: Câteva feluri de a dispărea

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de descoperit în cuprinsul cărții, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta.

„Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură și o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de față, pe care nu poți să nu-l citești cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuiește în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranță de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construiește sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.“ Eli Bădică

„Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare și explorează realul – cu distorsiunile acestuia și cu potențialul său de schizoidie și demență – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare și (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane și tărâmuri thanatice, spații neprimitoare ce adăpostesc, la granița dintre vizibil și invizibil, alterități repulsive, monștri «cu două fețe», gemeni damnați, chipuri fără ochi, dușmani imposibil de numit – totul redimensionându-se, la sfârșit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Țesăturii și despre «visele de dinainte de viață». O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…“ Bianca BURȚA-CERNAT

Flavius Ardelean s-a născut la Brașov în 1985. A publicat șase romane și două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, barbă

Fragment în avanpremieră

În Oglinzi, oglinzile

 

E un soi de rău acolo. Ceva foarte, foarte straniu în aceste păduri bătrâne. Spune-i cum vrei. Un întuneric, o prezență. Ia multe înfățișări, dar… e mai vechi decât își poate aminti cineva și noi vom fi mereu aici să ne luptăm cu el. (HARRY TRUMAN, Twin Peaks, Rest in Pain)

(…..) 

Karel Kasapeck tocmai turna ultimul strop de rom în cafea, când doamna Elizabeta și-a vârât capul în pragul biroului și i-a spus că îl căuta cineva. Kasapeck a aruncat mica sticlă de rom la coșul de gunoi de la picioare și a dat din cap. Femeia a dispărut și Kasapeck a sorbit de câteva ori din cafea. S-a întors cu scaun cu tot spre fereastră, întunecată ca cerul de afară, ca și cum întregul său birou ar fi fost închis într-un bloc solid de marmură neagră. De trei zile, ploua fără încetare, nimic prea neobișnuit pentru acele regiuni ale țării, unde oamenii păreau a avea oasele spongioase și moi, pielea mereu umedă, pelerinele de ploaie ca exoschelete eterne. 

Lumea nu se mai plângea de ploaie de mult, nimeni nu o mai privea ca pe o povară, ci doar ca pe un simplu fapt; asta dacă nu erai Karel Kasapeck, însărcinat cu datoria dificilă de a-i găsi pe cei douăzeci și șapte de dispăruți din oraș în ultimii trei ani. Atunci, da, ploaia era o pacoste, poate chiar complice la dispariția lor, ștergând urme, modificând terenuri, mutând dealuri și surpând văi. Numai Karel Kasapeck știa să caute în nămol și, de treizeci și cinci de ani, de când o făcea, începuse să înțeleagă nămolul mai bine decât orice altceva; citea în bălți cum o făcea pe vremuri bunică-sa în cafea.

– Karel, s-a auzit vocea bătrânei Elizabeta.

Kasapeck s-a întors și a privit spre cele două siluete din prag. Doamna Elizabeta fusese secretară la acel comisariat încă dinainte să se mute el în oraș. Ea a fost cea care s-a purtat cel mai bland cu el când a primit acel birou și doi oameni în subordine, bărbați care, între timp, au plecat să-și vadă de viața lor. Ocupase locul unui comisar bătrân, foarte respectat în oraș, ucis de un dement în aceeași încăpere, capul plin de gloanțe și prăbușit peste hârtii îngălbenite. Kasapeck vedea în ochii celor care îi treceau pragul și care îl cunoscuseră pe bătrân că multă vreme privirile lor nu s-au putut obișnui cu alt chip acolo. Doamna Elizabeta a fost, însă, singura care an de an i-a fost aproape în acea clădire. Kasapeck i-a zâmbit bătrânei și a dat din cap; femeia a ieșit.

– Bună seara, domnule Kasapeck, a zis bărbatul care tocmai făcuse un pas în birou.

În urma sa, ușa s-a închis.

Kasapeck a salutat dând din cap și i-a făcut semn bărbatului să se așeze. Omul era mic, îndesat, dar nu gras; în ciuda vârstei sale, era un pachet de mușchi. Kasapeck i-a căutat mâinile cu ochii și le-a găsit: degete butucănoase, albite de var, care nu mai avea să-i iasă în veci dintre ridurile palmelor și de sub unghii, piele tare, tăbăcită. Umeri lați, chip trist, îmbătrânit. Omul lucra în construcții, ghici Kasapeck. A sorbit din cafea și l-a întrebat dacă doamna Elizabeta îi oferise deja ceva de băut.

– Da, da… Dar nu, nu beau. N-am mai pus de zece ani gura. Nu fac prea frumos la băutură, știți…

– Nu alcool, domnule…

– Albaniy.

– Domnule Albaniy. Aici, în clădire, nu se bea alcool. Ceai, cafea…

– Ah, nu. Mă ia cu tremuratul și trebuie să am mâinile sigure. Mâinile astea încă mă țin unde sunt, mă agăț de ele ca de…, în fine, sunt mulți tineri care ar face orice pentru slujba mea. La ce foame e în țară…

– Construcții, dacă nu mă înșel.

– Da.

– La noi în oraș sau și prin țară?

– Și, și. Unde pot, unde se găsește. Dar e mai greu, din ce în ce mai greu, domnule Kasapeck. Nu prea se mai construiește la noi, parcă mai mult se dărâmă.

– Asta așa e.

– Acum am avut o lucrare în Oglinzi, un sat de aici, nu prea departe.

– Știu, știu. În dealuri.

– Da. Și, știți, chiar despre asta voiam să vorbim.

– Așa. Ascult.

– Am stat trei zile în Oglinzi și am lucrat la o fațadă veche, la un conac. Și la un zid al grădinii. Eu și cu fiu-miu. Lucrăm în doi, în familie. Știți, rămân banii în casă. Avem schele, scule, tot ce ne trebuie.

– Așa.

– Așa, da. Și cred, domnule Kasapeck, s-ar putea să greșesc și, în cazul ăsta să mă iertați că vă deranjez, cred că am văzut două persoane de pe lista dumneavoastră de dispăruți. Chiar în Oglinzi i-am văzut.

Karel Kasapeck s-a îndreptat în scaun. A lăsat cafeaua jos și a început să caute prin dosarele de pe masă. Ploaia de dincolo de geam se întețise. Albaniy a privit în spatele comisarului și Kasapeck a știut că se uita la ploaie. Era o bestie aparte în acea seară. Kasapeck a deschis două dosare în fața omului și a întrebat:

– Care?

Albaniy a început să urmărească șirul de dispăruți cu degetul, ca și cum se temea că i-ar fi fugit de pe foaie, țintuind cu degetul său arătător, gros ca un cârnat, fotografiile celor dispăruți. Dădea pagini, se încrunta, mai zăbovea asupra unui chip, două, iar dădea pagini, trecea la alt dosar, se întorcea la primul. Omul nu se grăbea, în mod cert se temea de greșeli; Albaniy fusese, a gândit Kasapeck, un om conștiincios, precis, muncitor, dar unul din soiul celor fără prea mult noroc, ba chiar cu câteva prafuri de ghinion presărate pe la cotiturile vieții. Karel Kasapeck știa să citească nu doar în bulgări de pământ, ci și în om, căci, se spune, omul din pământ se trage și în pământ se întoarce.

– Ăsta. Și ea, a zis Albaniy și a așezat un deget pe fața unui bărbat și un altul pe a unei femei tinere.

– Sigur? a întrebat Kasapeck, dar știa că întreba degeaba, întrucât Albaniy făcea parte dintre cei care confundau greșeala cu ghinionul, iar meticulozitatea, fie în amestecarea betonului, fie în a identifica dispăruții, era metoda sa de a se feri de ambele.

– Sigur, domnule.

– Să nu uitați să lăsați un număr de telefon doamnei Elizabeta. Recompensăm pistele bune, dacă se dovedesc a fi corecte sau măcar de folos, dacă nu chiar corecte. Dacă ne ajută, pe scurt.

– Bine, a spus bărbatul și a dat din cap. Mulțumesc.

Kasapeck a mormăit ceva uitându-se la cele două chipuri din fotografii.

– Povestiți-mi cum s-a întâmplat, i-a cerut și omul a început să vorbească.

Albaniy nu mai avusese de lucru de mai bine de șase luni. Fiul său, fiind mai tânăr, era mai dorit pe piață, așa că mai găsise câte ceva pe ici, pe colo, însă bătrânul stătuse nenumărate seri îngândurat, uitându-se, cu berea-n pumn, la sculele sale și la dubița sa din spatele casei, neatinse de multă vreme, prăfuite. Slujba nouă a venit neașteptată, printr-un băiat pe care nu îl mai văzuse niciodată și care așteptase la poartă, întrebând de Albaniy. Auzise că era meșter bun și că avea tot ce îi trebuia să refacă un zid și o fațadă. Albaniy a răspuns îndată că așa e și a primit bucuros de muncă încă înainte să știe unde avea să lucreze și pentru cine.

Așa a ajuns pentru prima oară în Oglinzi, condus de băiatul Acela să vadă o fațadă și un zid. Ambele se aflau pe proprietatea unui doctor, i s-a spus, dar pe care, cât timp a lucrat acolo, vreme de trei săptămâni, nu l-a văzut niciodată la față. Alături de fiu-său, a reparat stucaturi și a tencuit fațada vechiului conac din mijlocul satului, de acolo de sus, de pe dealul înalt, de unde putea vedea, cocoțat pe o schelă, până departe în oraș. Nu mai avusese niciodată o muncă atât de migăloasă, pentru că toate coloanele false ale fațadei erau îmbogățite cu măști, două câte două, cum nu mai văzuse decât în copilărie, deasupra scenei Operei din oraș. Cu zidul nu a avut chiar atât de mult de furcă. O singură secțiune care împrejmuia conacul avea nevoie de reparații. Nu i se ceruse nimic complicat, doar să pună cărămidă peste cărămidă și să ridice zidul dărâmat. Albaniy a observat că zidul nu se fărâmițase de bătrânețe, ci stătea încă semeț în picioare în jurul conacului; părea, totuși, să fi fost izbit de ceva în acea parte a conacului.

În cele trei săptămâni, fiul său înfiripase o relație de amor cu una dintre fetele satului și se enerva pe taică-său că muncea atât de repede. Nu de puține ori, Albaniy l-a prins trăgând de timp și lucrând prost, doar pentru a mai amâna plecarea din sat, însă în mai puțin de o lună cei doi au terminat munca și și-au primit plata, fără să fi văzut chipul proprietarului conacului. Au fost asigurați că doctorul era mulțumit de opera lor și au fost conduși afară de pe moșie. Înainte să părăsească Oglinzi pentru ultima oară, Markus Albaniy, fiul, a ocolit prin centrul satului și, trecând pe lângă fântâna de piatră și intrând printr-un șir de case izolate între livezi, a oprit mașina și a arătat spre niște țărani.

– Ce-i cu ei?

– Îi recunoști? a întrebat Markus.

Bătrânul a dat din cap că nu și fiul a ieșit de acolo tăcut și a condus până acasă, unde a scormonit prin bucătărie după ziare. Apoi, i-a arătat două chipuri.

– Așa că am hotărât să vin să vă anunț ce am văzut, a zis Albaniy.

Kasapeck privise în gol în tot timpul acesta. Albaniy vorbea ca un adevărat povestitor, încât ai fi spus că tot ce spusese fusese rodul imaginației unui om pus pe un câștig ușor. Kasapeck era înclinat să nu creadă chiar orice; trecuse prin multe și auzise destule, cu prea multe piste false, unele dintre ele irosind, stupid, vieți, dar era ceva tare blând în umbrele acelor găvane de om trudit, și comisarul a hotărât să-l creadă. A oftat și a scos sticla de rom din sertar, a turnat o gură peste cafeaua rămasă, deja rece, și i-a oferit și bătrânului Albaniy, care a dat din cap a refuz.

– Sunt cu dubița.

Magda Kasapeck pregătea o bucată de carne de vițel în sânge pentru soțul ei. Încă de când se cunoscuseră, ba chiar de mai înainte, ea nu obișnuia să mănânce seara, așa că ședea mereu la masa de lângă geamul întunecat, doar sorbind dintr-un ceai și privindu-l în ochi. Femeie fiind, știa să își citească bărbatul din câteva gesturi fine – cum își plimba furculița peste bucata de carne, desenând modele în sânge și în ulei, cum arunca o privire prin geam spre cerul ca un fund de tuci din care turna, turna neobosit, cum îi zâmbea între două îmbucături; dar, tot femeie fiind, știa că trebuia să-și lase bărbatul să se deschidă singur, să-și limpezească sufletul și vorbele pe deasupra mesei și să-i povestească în timpul său tot ce era de povestit. Așa că nu l-a întrebat nimic când l-a văzut abătut, ci a așteptat. Nu a durat mult până când Kasapeck a început să îi povestească despre Albaniy.

– S-ar putea să nu fie toți morți, a zis.

– Ai fi găsit cadavre, Karel. Sunt totuși mulți.

– Nu neapărat. Dar s-ar putea ca Albaniy să mă mintă.

– De ce ar face-o?

– De ce mint oamenii? Vrei să încerc să formulez o teorie aici, la masă?

Femeia a zâmbit:

– O să mergi până acolo, nu?

Kasapeck a dat din cap că da.

– Dar cred că mai întâi o să merg singur. În satele astea mici și izolate, vorba circulă repede și am o bănuială că oamenii ăștia nu au dispărut, ci se ascund. Până aș ajunge cu o echipă la livadă, s-ar ascunde naiba știe unde pe acolo. Cred că o să fac o vizită în civil.

Magda a plecat privirea în cana cu ceai. Vizitele în civil erau preferatele lui Kasapeck, care nu prea agrea compania altora, nu se încredea în oricine și mai ales nu lucra după metodologia altuia. Însă ultima vizită în civil i-a adus un glonte în pulpă și o sinucidere pe conștiință, așa că Magda nu a primit planurile sale cu inima împăcată. Dar femeia mai știa și că bărbatul ei era dispus să facă orice pentru a rezolva cazul care se prelungea de aproape trei ani și care amenința să fie ultimul caz al comisarului Karel Kasapeck, o ieșire la rampă deloc demnă pentru o carieră atât de mulțumitoare. Așa că a tăcut. A tăcut cum știu femeile să tacă când cunosc prea multe, a tăcut și a făcut și cosmosul să tacă.

După câteva zile de ploaie neîncetată, norii s-au potolit din senin, niciun strop nu a mai lovit geamul bucătăriei.

– Dacă stă ploaia și oamenii ies la livadă, mâine seară dau o tură până în Oglinzi, a zis Kasapeck.

– Mâine e ziua Juliei, a răspuns Magda.

– Știu, n-am uitat. O să ajung.

Kasapeck a vârât ultima bucată de carne în gură și a plimbat-o pe limbă o vreme, după care a zis:

– Unde e?

– La o prietenă, ceva colegă de clasă. Au nu știu ce referat de făcut pe mâine.

– Doarme acolo?

Magda a aprobat din cap, apoi a așezat mâna pe umărul lui Kasapeck.

– Mergem în dormitor? a întrebat femeia.

– Mergem, a răspuns bărbatul.

Și cei doi au ieșit din bucătărie ținându-se de mână și au intrat în dormitor, să-și încălzească oasele cu carnea celuilalt, așa cum și cât mai puteau. Ploaia s-a oprit și, undeva, în satul Oglinzi, chipuri identice priveau prin geamlâcuri prăfuite către cerul negru, viu ca o creatură care colcăia pe firmament și nu lăsa pe nimeni să treacă dincolo de el.

Deși ploaia se oprise cu câteva ore în urmă, pe la miezul nopții, zorii zilei erau încă umezi, pământul îngroșat de udul zilelor, copacii atârnau obosiți, crengile erau aproape până la pământ la marginea satului. Markus Albaniy a lăsat mașina acasă, ca să nu dea de bănuit, și a luat autobuzul, care știa că-l duce la marginea satului. Cât timp stătuse în Oglinzi la muncă avusese timp să învețe mersul lucrurilor pe acolo, deși toate i-au părut oarecum necrescute, ca pâinea nedospită. La fel de ciudat i-a părut să afle că niciun autobuz nu intra în sat, dar că era unul care mergea mai departe de Oglinzi și care te putea lăsa la marginea sa, chiar la intrare, dacă i-o cereai șoferului. Markus a urcat în autobuzul de lângă gară în jurul orei nouă și i-a spus șoferului să-l lase lângă Oglinzi.

Cu el nu a mai coborât nimeni. S-a uitat în jur, dar nu a zărit-o pe Martha. A privit ceasul și a văzut că mai avea de așteptat zece minute. Martha i-a zis să vină la nouă și jumătate, nu mai devreme, nu mai târziu. El, iată, ajunsese mai devreme. Acum ce? a gândit Markus și și-a îndreptat ochii în toate părțile. Intrarea în Oglinzi se făcea printr-un culoar de copaci cocoșați, ca un coridor parcă dinadins neatins de mâini omenești. Nicio casă împrejur, iar de cealaltă parte a străzii, pădurea deasă, un zid verde și negru în care nimic nu se urnea; rătăcitul care cuteza să intre dincolo de el putea rămâne prins între rădăcini desțelenite.

Markus s-a gândit la animalele din acel codru des, după care a tresărit: a auzit un zgomot și s-a întors spre intrarea în sat, sperând să o vadă pe Martha. În schimb, dintre copaci, un puști cam de șapte ani îl privea, cocoțat pe o bicicletă. Markus a ridicat mâna și i-a făcut un semn băiatului, dar chipul acestuia era fără expresie. Privindu-l mai cu atenție, Markus a observat că ochii copilului se mișcau neobișnuit de alert în spatele măștii imobile, care îi servea drept chip. În rest, un puști obișnuit: tricou maro, pantaloni scurți, picioare slabe, ciolănoase, pline de julituri și nămol. Bicicleta era veche, Markus se pricepea la ele, a încercat să-și amintească când mai văzuse un asemenea model; și-a dat seama că trebuia să fi fost cam de vârsta puștiului din fața lui când a pedalat ultima oară în curtea lui Pișta, mecanicul, pe una ca asta, în timp ce taică-său fuma, râdea și sugea din sticla de coniac cu ai lui. Cauciucurile erau năclăite cu nămol, ca două cercuri mari de rahat, bulgări lipicioși între spițe. Și-a mutat privirea pe chipul băiatului: din nou acei ochi străini plimbându-se sălbatic în găvane, ca și cum ar fi fost ai altcuiva.

Markus a coborât mâna; puștiul a întors bicicleta în drum și a pornit către Oglinzi, pedalând cu greu în dâre late de mașini de teren. S-a uitat din nou la ceas. Mai erau șapte minute. 

Lecturi 199: Marian Coman – Omulețul din perete

Marian Coman – Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019) 216p., TPB, 13×20, Nemira, 2019, Colecția n’autor, Red. Eli Bădică, 34.99 (27.99) lei, ISBN 978-606-43-0475-9

Nota Goodreads: 4.52 (63 note)

Descrierea editurii: „Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre poveștile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară care face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care își dau mâna și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Ești pregătit să descoperi lumea cu alți ochi?”

„Lumile magice ale lui Marian Coman” ar trebui să se numească o recenzie a unui astfel de volum de povestiri. Nu cred că este un „best of”, ca să-l putem numi „Best of Marian Coman”, căci, din ce-mi dau seama, au mai rămas pe dinafară niște povești minunate, și nici o integrală. Este, în schimb, un volum reprezentativ pentru unul dintre cei mai talentați povestitori de la noi și poate cel mai de seamă reprezentant al dark-fantasy-ului din literatura română ai ultimilor ani (aici fac referire, firește, și la extraordinara serie „Harap Alb Continuă”, dar și la trilogia încă neterminată „Haiganu”).

I-am descoperit scrierile și pe celebrul Sevăn încă din 2005, când a debutat cu celebrul de-acum „Nopți albe, zile negre”, iar de atunci i-am mai vizitat și pe „Harap Alb”, și pe Haiganu, dar am savurat și „Testamentul de ciocolată”. Cred că această enumerare spune multe despre plăcerea cu care citesc de fiecare dată scrierile acestui autor despre care sunt sigur că mai are încă multe de zis în literatura fantastică românească. Așadar, haideți să facem cunoștință acum cu personajele „Omulețului din perete”.

Adică, în primul rând, cu Sevăn. El îmi este, totodată, și cel mai drag, dar și cel mai antipatic. Este tipul de antierou (nu erou negativ) la care ar trebui să viseze orice scriitor să-l creeze: vulgar, necugetat, arțăgos, eternul tip care le știe pe toate. Croit după chipul și asemănarea românului care se pricepe atât la fotbal și la tenis, dar și la cum se intră peste om în casă chiar și fără mandat. El face și desface la el în sat, e bătăușul suprem și cine nu i se supune, vai și-amar de pielea lui. Însă Sevăn mai are și capacitatea de-a se îndoi de puterile sale, când se zvonește că ar fi doar un personaj din poveste. O tandră aducere aminte de unul dintre cele mai spectaculoase și mai discutate filme apărute în preajma anilor 2000 (și care, în același timp, vine să contrazică regula că întotdeauna cartea e mai bună decât ecranizarea).

Ce-ar mai fi prin poveștile lui Marian, pe care nu le recomand copiilor și pe care nu le consider a fi pentru copii, cum, de altfel, sunt atât poveștile strânse în Cartea Întâi, cum e intitulată prima parte a volumului, dar și cele din penultima parte: cu fantome și băi bântuite, cu degete lugubre și negi ce iau situația în mâini când nu mai au încotro, cu tehnologii care îi fac pe oameni să o ia razna și cu Sevăn, același Sevăn, un personaj devenit emblematic pentru scrierile lui Marian Coman.

La fel cum e și Cala, alunecoasa Cala din a Cartea a Doua, pe care abia de apuci să o vezi, că a și dispărut. Acum e, acum nu mai e. O creatură legendară, despre care se discută atât cu teamă, cât și cu venerație, căci așa se întâmplă când dai peste situații care îți depășesc capacitatea de înțelegere. Și cum această capacitate de înțelegere este extrem de limitată în cazul oamenilor banali, cu mintea mărginită, ei bine… să zicem că poveștile lui Marian Coman sunt adesea triste. Cele cu Cala nu fac deloc de rușine această afirmație. Ba vin și o confirmă cu vârf și îndesat. Să nu uităm nici de „Testamentul de ciocolată”, pe care, indiferent de câte ori l-ai citi, tot nu ajungi să-i dai de cap, să-l înțelegi în totalitate. Adică exact ce spuneam și pe Goodreads despre volumul „Omulețul din perete” în general: „Citesc și tot recitesc poveștile lui Marian Coman și tot descopăr noi înțelesuri, noi trimiteri, noi dimensiuni ale personajelor și meta-povești în povești. Poveștile lui se pot încadra în subgenurile dark-fantasy, fantasy, dar și suprarealist, horror și postmodern. Și ceea ce le face cu atât mai interesante este înlănțuirea lor, sunt trimiterile de la una la alta, de la un personaj la altul, alcătuind, laolaltă, o megapoveste ce poate fi citită ca un roman. Numai că poveștile capătă o altă dimensiune, un alt înțeles când sunt încadrate într-o poveste mai mare, e ca un joc de oglinzi, în care, dacă privești un personaj, o poveste din alt unghi, dintr-o altă perspectivă, capeți senzația că citești o altă poveste. Sau nu.”

Și, firește, nu puteam trece cu vederea modul în care personajele, poveștile, de fapt, se întrepătrund și se continuă, completându-se una pe alta, un personaj dintr-una apare, uneori doar vag, alteori jucând roluri destul de importante, în alta, rămâne doar să descoperiți și singuri trimiterile (bine, recunosc, una nu e de-aici, din acest volum: insularii cu cabluri înfipte în tâmple din „Decablat”, menționați în „Sevăn”).

Oameni buni, fantasy-ul românesc de azi nu mai e doar cu inorogi, zâne, Feți-frumoși și zmei, cum era fantasy-ul românesc de odinioară. Scriitorii noștri nu trebuie neapărat să-i imite pe Mark Lawrence, Brandon Sanderson sau Joe Abercrombie (deși nu m-aș supăra dacă ar face-o, la cât de mult îmi plac aceștia trei) ca să scrie povești de calitate, pe care să le citești cu drag. E de ajuns o idee, pe care să o îmbraci cu talent și să o populezi cu personaje suficient de interesante, și să devii, astfel, un scriitor mereu căutat. De public, de premii și de reviste. De la noi sau din afară. Sau de o editură cu ștaif, cum e Nemira, care a considerat de cuviință să publice acest volum (și să-l așeze pe Marian Coman în fruntea imprintului Armada) în colecția de literatură generală n’autor, una dintre cele mai solide colecții dedicate autorilor români apărute în ultima vreme la noi.

Semnal editorial 74: Ultimele trei volume ale seriei „Turnul Întunecat” sunt disponibile pentru precomandă

A cincea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

Roland Deschain și ka-tet-ul său merg spre sud-est, în căutarea Turnului Întunecat.

Dar cărările îi duc la marginea unui orășel de fermieri, Calla Bryn Sturgis, care, o dată la fiecare generație, este atacat de misterioșii Lupi din Bubuit de Tunet. Nimeni nu știe exact ce sunt: înarmați și temuți, oameni care poartă măști de lup sau altceva. De câte ori vin, iau câte un geamăn cu vârsta potrivită. O parte dintre copii se întorc mai târziu, cu mintea pierdută și suferind de gigantism, care îi ucide devreme, în dureri atroce.

Nimeni nu a avut până acum curaj să lupte împotriva Lupilor. Vor fi de ajuns armele pistolarilor să-i protejeze pe săteni?

„Una dintre cele mai impresionante părți din serie. O capodoperă.“
Locus

Data apariției 8 aug. 2019
Titlu original The Wolves of the Calla
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0590-9
Cod bară 9786064305909
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 864
Număr volume 1
Editura Nemira

A sasea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

NOMINALIZAT LA PREMIUL LOCUS PENTRU CEL MAI BUN ROMAN FANTASY

Marea aventură se apropie vertiginos de final!

Protagoniștii sunt trimiși în direcții spațiale și temporale diferite. Susannah Dean e posedată de un demon și ajunge în ciudatul New York al anului 1999, cu Jake și Callahan pe urmele ei ca s-o salveze, în vreme ce Roland și Eddie ajung în Maine, în vara lui 1977. Totul se leagă de misiunea lor, inclusiv destinul unui scriitor care și-a abandonat manuscrisul despre Turnul Întunecat și pe care Pistolarul trebuie să-l convingă să termine povestea. Numele lui? Stephen King…

Gloanțele zboară prin aer și enigmele nu se termină niciodată.

„Cu acțiunea plasată mai mult în lumea reală și mai puțin în cea fantastică, acest roman oferă explicații și leagă nenumărate fire, pregătind terenul pentru mult-așteptata încheiere a seriei.“
The Independent

Data apariției 12 aug. 2019
Titlu original The song of Susannah
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0598-5
Cod bară 9786064305985
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 504
Număr volume 1
Editura Nemira

A saptea parte din seria TURNUL INTUNECAT.

Ronald Deschain și ka-tet-ul au călătorit împreună și separat printr-o multitudine de perioade și spații, unele reale, altele fantastice și nebunești.

Dar toate drumurile i-au adus la Turnul Întunecat. Și acum pot afla care este sensul vieții sau morții lor, într-un ultim vârtej de emoții, descoperiri, lupte și violență.

Stephen King întrece toate așteptările cu finalul capodoperei sale: povești întretăiate, lumi de o vastitate impresionantă, o imaginație fără limite, un vizionarism curajos și cu totul antrenant pentru toți cititorii.

„O fină explorare filosofică a liberului-arbitru și a destinului, Turnul Întunecat este punctul cel mai înalt din cariera lui King, care îl așază definitiv în canon. Cei care vor să știe cine va trona în Turn trebuie să ia povestea de la început, adică de jos.“
Publisher’s Weekly

Data apariției 14 aug. 2019
Titlu original The Dark tower
Colecția Suspans
ISBN 978-606-43-0599-2
Cod bară 9786064305992
Autor Stephen King
Traducător Ruxandra Toma
Format Paperback
Dimensiuni 130 x 200 mm
Nr. pagini 872
Număr volume 1
Editura Nemira

Lista cu dorințe pentru Bookfest 2019 (în imagini)

Editura Art

Editura Arthur

Editura Corint

Editura Crime Scene Press

Editura Epica

Editura GraficArt

Editura Herg Benet

Editura Humanitas

Editura Litera

Editura Nemira

Editura Paralela 45

Editura Polirom

Editura Rao

Este posibil ca imaginea să conţină: text

Editura Storia Books

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Editura Trei

Editura Vellant

Editura YoungArt

Editura Paladin

Semnal editorial 38 + Fragment în avanpremieră: Mark Lawrence – Regele Spinilor

Regele spinilor

Mark Lawrence

Fragment în avanpremieră

„În noaptea aceea, adormit fiind, am văzut bebelușul prima oară, zăcând fără suflare în iarba înaltă de lângă tabăra noastră. M-am dus spre el, care era păzit de Gorgoth și Gog, care dormeau acum lângă el. Locul în care stătuse era acum gol. Am simțit o mireasmă, poate mosc alb. M-am întors în pat ridicând din umeri. Unele lucruri e mai bine să le uiți. Continuă lectura

Lecturi 156: Miloș Dumbraci – Cronicile Kanjerilor. Cartea Întâi: Flamura Neagră

FlamuraNeagra_full

Miloș Dumbraci – Cronicile Kanjerilor. Cartea Întâi: Flamura Neagră (2018) 416p., TPB, 13×20, Vremea, 2018, Colecția Icar, red. Alexandra Ciuciulin, 35 lei, ISBN 978-973-645-903-0

Descrierea editurii: „Imperiul Akkaș cucerește lumea într-un marș de nestăvilit al oștirilor Unicului, Împăratul-Zeu, nesățios devorator de zei, seminții și tărâmuri. Iar asta se întâmplă de 3.000 de ani, de când El a apărut pe neașteptate. Numai că acum, la fel de misterios, tiranul a dispărut. Unii vor să-i ascundă lipsa ca să domnească din umbră, alții să-i preia armatele sau să schimbe ierarhiile magilor, în timp ce rebeli și barbari se ridică la frontiere pentru a-i arde cetățile. Cine se va ridica din haos și cine va pieri?” Continuă lectura