Fragment în avanpremieră: James S.A. Corey – Cibola în flăcări

Explozii apocaliptice, reactoare scoase din funcțiune, teroriști, crime în masă, limacși ucigași, iar acum, o epidemie de orbire.

E o planetă îngrozitoare! N-ar fi trebuit să venim aici.

Poarta deschisă spre necunoscut s-a dovedit promisiunea unui nou început, însă cursa pentru colonizarea unei noi planete cu un potențial imens iscă un conflict de interese ce se transformă rapid într-o luptă pentru supraviețuire. James Holden și echipajul Rosinantei primesc sarcina de a media conflictul până la luarea unei decizii cu privire la proprietatea asupra ei. Diferendul nu reprezintă însă singura problemă, deoarece o civilizație străveche, despre care se crede că este responsabilă de protomoleculă, a abandonat pe planetă hibrizi între mașinării și viața organică, care se trezesc amenințător la viață.

Starea obișnuită a naturii este să-și revină după cel mai recent dezastru.  

Era un truism al biologilor ecologiști, pe care îl rosteau așa cum un credincios ar fi spus o rugăciune.

Traducător: Cezar Petrilă

ISBN: 9786069000618

Tip coperta: hardcover

Pagini: 624

Mărime: 145 x 215 mm

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Nu mai pășea. Pur și simplu își împingea câte puțin un picior în față, prin alunecare, își muta greutatea, după care își trăgea celălalt picior. Solul era neted ca gheața. Aproape fără aderență. Sunetul gros se auzi din nou, destul de aproape, încât simți că sala începu să vibreze. Își fixă privirea pe întu­necimea din zona moartă și înaintă. Încă un pas. Încă unul. Încă unul. Era aproape. Spatele o durea îngrozitor. Brațele îi erau amorțite, pumnii parcă nu‑i mai aparțineau, fiind doar întâmplător legați de ea.

Un roi argintiu și albastru țâșni prin pasaj, năpustindu‑se spre ea ca un nor de muște. Elvi împinse un picior, alunecă în față, căzu…

Cea mai potrivită analogie la care ajunse creierul ei, apoi o respinse, apoi o adoptă din nou, era căderea într‑un lac. Era rece, și totuși nu era rece. Se simțea un miros pătrunzător de nămol. Emanația fetidă a putreziciunii. Elvi fu conștientă decorpul său, de piele, de tendoane și de curbura abdomenu­lui. Fu conștientă de terminațiile nervoase care i se declanșau în creier. Se distrugea și se observa cum se distruge. Toate bacteriile de pe pielea și din sângele ei, virușii din țesuturi. Femeia care fusese Elvi Okoye devenea un peisaj. O lume. Ea cădea mai departe în față.

Celulele deveniră molecule – nenumărate, complexe și variate. Demarcația dintre un lucru și altul dispăru. Nu exista decât o comunitate de molecule ce se agitau într‑un dans general. Apoi atomii ce alcătuiau moleculele renunțară la spațiul lor și ea se metamorfoză într‑un suflu. O ceață. Un joc minuscul de câmpuri și interacțiuni într‑un vid la fel de perfect ca spațiul. Era o vibrație în neant.

Elvi se rostogoli pe o parte. O durea totul, iar durerea era interesantă. Mai mult un subiect de curiozitate decât de suferință. Respira. Simțea cum aerul îi intra prin gât, umplându‑i rețeaua complexă de cavități moi din spatele coastelor. Era o senzație ciudată și minunată în același timp. O menținu până începu să‑și dea seama că timpul exista. Că momentele treceau. Asta însemna că nucleii bazali, cerebe­lul și cortexul cerebral începeau de fapt să funcționeze. Și resimți o uimire distantă. Deschise ochii spre neant.

Strângea ceva la piept, de parcă ar fi fost un obiect prețios. Obiectul albastru. Miller. Doar că nu mai era albastru. Era întunecimea cu ochii închiși de pretutindeni. Îi dădu dru­mul și se așeză. Lumea amuțise. Niciun bubuit grav. Nicio țăcănitură. Doar respirația ei. Curgerea liniștită a sângelui prin vene. După câteva clipe, își scoase terminalul din buzu­nar și mări luminozitatea ecranului la maximum, pentru a‑l folosi pe post de lanternă.

În jur, artefactele de pe Noua Terra zăceau moarte pe sol. Picioarele cu muchii tăioase erau înțepenite. Clești imenși, inumani, păreau sculptați în piatră. O zonă presărată cu pete argintii indica locul unde căzuse norul de mecanisme miniaturale, un milion de cadavre minuscule dezactivate simultan. Lumina era prea slabă pentru a percepe culorile, totul fiind scăldat în gri uniform.

Se ridică în șezut și, fără tragere de inimă, se întoarse într‑o parte. Era acolo. Negru și strălucitor pe margini. Pe Elvi o cuprinse o teamă aproape supranaturală. Se gândise – sperase – că avea să dispară. Orice ar fi fost, ea trecuse prin chestia aia, care o descompusese, însă fusese destul de sim­plu să se reasambleze de cealaltă parte. Chestia aceea o sal­vase și nu văzuse în viața ei ceva care s‑o umple de o groază mai profundă decât întunecimea aceea complexă.

Se ridică în picioarele care o dureau. Așteptă o clipă. Își dădu seama că plângea, fără să știe exact din ce motiv. Foa­mea, teama, ușurarea, bucuria și frica de moarte. Era prea mult. Era bine.

Vocea pe care o auzi era umană și îndepărtată. Holden.

— Elvi? Elvi! Ești acolo?

— Sunt aici, strigă ea.

— Am reușit?

Trase adânc aer în piept, apoi inspiră profund.

— Da, spuse ea. Am reușit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.