Semnal editorial 446 + Fragment: Bogdan-Alexandru Stănescu – Abraxas

Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din romanul Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărut în colecția „Fiction Ltd.”.

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii. Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Ar putea fi o imagine alb-negru cu 1 persoană şi interior

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.

FRAGMENT

„Ochi de Diavol“, îşi spunea Delmore litania, la White Horse, cu capul prăbuşit pe tejghea. Eu, care ştiam pe dinafară povestirea lui genială, In Dreams Begin Responsibilities, ştiam la ce se referă, aşa cum ştiam să-i interpretez orice gest, să-i alin orice durere şi să-i iau de pe umeri povara tristeţii care-l ducea în fiecare dimineaţă, înainte de răsărit, în pragul unor gesturi necugetate. Bine, asta când răsăritul mă găsea alături de el, când nu era prin patul vreunei târâturi agramate pe care o agăţase în oraş şi pe care o fermecase cu logoreea lui alcoolică, singura armă care-i mai rămăsese. Era o ruină impozantă, ca un castel scoţian prădat de armate succesive, care-şi poartă găurile de obuz cu orgoliu. Dar să revin la ora blestemată, între 4 şi 5 dimineaţa, când îl simţeam tresărind şi plângând lângă mine, întâi tremurând cuprins de disperare, apoi începând să urle ca un animal prins în capcană, în timp ce locatarii camerelor de pe palier băteau de zor în pereţi, pentru că nu de aia plătiseră o noapte într-un fuck hotel, ca să asiste la apoteoza inversă a eroului american. Nici eu nu plătisem pentru asta, dar eu rămăsesem fata din anticariatul lui Abe Peretz, care s-a trezit cu inima săgetată de iubire la apariţia unui tânăr evreu înalt şi dezarticulat, care i-a citat din Montaigne şi i-a aruncat o carte peste sâni. Pentru mine, ăla a fost Delmore, nu poetul laureat şi adulat, nu tovarăşul de băutură al lui Berryman, nici eseistul cartezian. Nu, Delmore era un băiat bun, acel băiat care vede la cinematograf filmul întâlnirii dintre părinţii săi şi sare în picioare ca aruncat de un arc urlând din toţi rărunchii: „Opriţi-vă!“.

Harry Schwartz era un tip care ştia să atragă femeile, părea că le dedică întreaga lui atenţie, iar Rose a fost descumpănită de aventurile lui, care au început imediat după ce s-au risipit aburii căsătoriei lor impetuoase. Dar, aşa cum el părea să se întoarcă cu o plăcere reală acasă la ea, tot aşa Rose voia să aibă o familie cu el, o voia atât de tare, încât s-a supus unei intervenţii chirurgicale care s-o transforme dintr-o vrăjitoare stearpă într-o Mamă, iar despre asta el a aflat prea târziu, lucru ce-l făcea pe Delmore să spună despre sine că a fost „un copil nedorit“ sau „un copil surpriză“. Copilăria nu i-a fost însă neapărat nefericită, pentru că, trebuie să recunosc, Delmore a ajuns la tinereţe un bărbat extrem de robust, iar sănătatea asta – care l-a ţinut în viaţă chiar şi atunci când bea într-o zi mai mult decât toţi consumatorii unui bar într-o săptămână – şi-a clădit-o în copilăria trăită sub soarele unui tată fermecător, ale cărui dispariţii lăsau loc strălucirii neptuniene, de vrăjitoare a mamei şi ale cărui reveniri reuşeau să aprindă toate astrele de pe cerul acelor ani. Când s-a făcut mai mare, a început să-l însoţească pe Harry în decapotabila lui pompoasă, iar acei ani de explozie şi viaţă pe care i-a descris Fitzgerald în opera lui din vârful icebergului au rămas în mintea lui strânşi ca nişte pietre preţioase în torpedoul maşinii cu interiorul îmbrăcat în piele.”

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.