Semnal editorial 395 + Fragment în avanpremieră: George Cornilă – Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi text

Romanul postmodern Miezul nopții în cartierul felinarelor stinse de George Cornilă este disponibil pentru precomenzi cu autograful autorului până pe data de 7 noiembrie. Livrările vor începe de pe 8 noiembrie!

Trecând printr-o serie de experințe care îi schimbă radical cursul existenței, într-un șir de nopți în Cartierul Felinarelor Roșii din Amsterdam, protagonistul își rememorează anii copilăriei și ai adolescenței, precum și viața sa matură, meditând asupra sensurilor și motivelor care l-au purtat pe acele drumuri și asupra relațiilor cu cei care și-au împletit viața cu a sa, într-o imensă pânză de păianjen. Nebănuitor, intră într-un vârtej psihedelic, în care inocența, iubirea, violența, misterul și sexualitatea se amestecă, iar întâmplările se cer așezate, asemenea unor piese de puzzle, pentru a-l purta, în final, spre un nou început. Făcând uz de tehnica fluxului conștiinței, Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse merge în spatele fațadelor turistice, chiar dincolo de spațiile liminale, pătrunzând în dedesubturile sordide, spre a înfățișa în detaliu o lume abia bănuită. Mai mult decât orice însă, este o vastă frescă a societății occidentale din ultimele trei decenii.

***

Am început să scriu această carte într-o mansardă din Woerden, în 2011. Doar ce îmi dădusem demisia din corporația pentru care lucram, îmi luasem rucsacul în spate și plecasem în Olanda. Am călătorit îndelung prin Țările de Jos, cu precădere prin Amsterdam, Rotterdam și Utrecht, am întâlnit oameni, am ascultat povești, m-am băgat în bucluc, am trăit. Am terminat-o, întors în București, doi ani mai târziu. Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse este declarația mea de iubire pentru Olanda, o țară de care am fost și voi fi mereu legat. Nu este o idilă naivă, ci o poveste despre frumos și urât, căci atunci când iubești accepți să primești atât binele, cât și răul.

George Cornilă

***

Chiar şi cu aceste stigmate doveditoare, uneori am impresia că nu eu sunt cel care a trăit acele momente, precum şi multe altele din viaţa mea. Timpul a trecut, rănile mi s-au vindecat, însă, pe lângă o cicatrice şi dureri de oase, multe mi-au rămas în suflet şi, din când în când, un vânt nostalgic adie, luând cu el praful şi pânzele de păianjen de pe acele amintiri şi de pe violenţele acelei veri lungi şi toride, în care apele portului păreau stătute, acea vară în care mi-am pierdut inocenţa, acea vară în care am devenit bărbat.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, inclusiv George Cornilă şi text

GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este prozator, publicist, traducător și cititor avid. Absolvent de Șiințe Politice și de Publicitate, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), al colecției de proză scurtă Arlequine (2018) și al volumului de povești pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în antologiile Ficțiuni centenare(2018), Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017 (2018)Antologia prozei române polițiste și de mistere (2018) și Antologia scriitorilor vrânceni (2018). A tradus nuvelele scriitorului american Robert E. Howard cuprinse în volumele Conan Barbarul: Phoenix pe o sabie. Turnul elefantului (2018) și Sonya cea Roșie: În umbra vulturului (2020).

Pasionat de biologie, istorie, mitologie și cinematografie, a abordat o multitudine de teme, experimentând cu un spectru larg de curente, specii și stiluri, de la realism istoric, la SF&F și la flash fiction și nuvele manieriste, la realism magic și roman postmodernist. A colaborat cu publicații culturale precum Luceafărul de dimineațăConvorbiri LiterareViața RomâneascăPlumbObservator CulturalSalonul LiterarPro SaeculumSpații CulturaleContact InternaționalRevista de SuspansFantasticaVulturulGazeta SFEgoPHobiaZINGalaxia 42 și Doc.Eu.

A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu „Ion Hobana” (2019), fiind de asemenea nominalizat la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018; 2019), Premiul RomCon (2019) și Eurocon – Belfast (2019).

***

Cosmopolit, cult, pasionat de arta cinematografică și bun cunoscător al subtilităților tehnicilor literare, George Cornilă se folosește de toate abilitățile și pasiunile lui pentru a ne oferi o scriitură complexă, superb stilizat, în care fiecare detaliu spune o poveste și în care fiecare personaj ne cheamă să-i fim martori la existență.

Andreea Sterea, Editor Crux Publishing

DETALII

ISBN: 978-606-9027-13-4
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2021
Număr de pagini: 450

img-book

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Dorind să scurtez drumul, am cotit pe o străduţă îngustă pe care o ştiam şi am trecut, despicând negura care mă urma ca o mantie, pe sub un felinar ce pâlpâia şi în jurul căruia zburătăceau molii, învârtindu-se haotic şi stupid, precum oamenii pe care îi vedeam adeseori la metrou şi prin centrul marilor oraşe. M-am uitat la ceasul de la mână şi am surprins mişcarea făcută de limba orarului. Mi-am amintit, amuzat, de avertismentul regretatului meneer Van de Tijd. Cu o infatuare care mă făcea să mă simt puternic, mi-am spus, provocator, că ghinionul nu s-ar fi lipit de mine, cel puțin nu în acea noapte. Era o noapte prea frumoasă pentru așa ceva. 

De pe cornişa unui portic, picura, fără zgomot, apă pe chipurile reci şi încremenite ale statuilor feminine, degajând o bizară lascivitate funebră, dintr-o colonadă îngălbenită. O rafală de vânt a adus până la mine un zgomot difuz, venit parcă din ziduri şi totuşi omenesc, purtat, mi se părea, dinspre podurile sub care crezusem cândva că se ascundeau troli uriaşi sau dinspre acoperişurile ticsite cu garguie pietrificate în posturi hidoase de primele raze ale răsăritului şi care îşi întinseseră în vremuri întunecate uriaşele aripi zdrenţuite deasupra apelor pline de sirene. A urmat o clipă de tăcere adâncă, apoi, printre statui, am văzut, în culori sumbre şi difuze precum cele ale unui film mut de la începutul secolului trecut, primele semne de mişcare. În scurt timp, ecoul zgomotelor a început să ricoşeze din ziduri. 

Nu a trecut mult până să îmi dau seama că aș fi putut fi martorul unei tâlhării sau chiar al unui viol. Patru bărbaţi bărboși urmăreau o femeie tânără care mergea tot mai repede, până a început să fugă. Au strigat după ea, dar eram prea departe pentru a înțelege ce spuneau. Nu le-a fost greu s-o ajungă din urmă, să o prindă, să o scuture şi să o îmbrâncească. Majoritatea oamenilor se temeau să intervină în astfel de situaţii. Egoismul, ascuns în spatele instinctului de conservare, ne făcea să ne plecăm privirea sau să întoarcem capul și să grăbim pasul. În astfel de momente ne gândim la noi, la integritatea noastră fizică, la faptul că am putea ajunge în spital sau mai rău, că avem familii şi că ne-am putea trezi a doua zi la uşă cu două gorile înarmate, că am putea ca, două săptămâni mai târziu, când ducem gunoiul sau bem o bere la o terasă să ne trezim, din senin, cu un cuţit în burtă sau cu un glonţ în cap. Eu eram însă prea beat. Și Rasmussen îmi spusese cândva că viaţa este prea scurtă pentru a fi laş. 

Recunosc că am avut un scurt moment de ezitare înainte să fug spre ei. N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce aș fi putut să fac. În mod sigur nu-mi trecuse prin cap că, fără intervenția mea, fetișcana respectivă ar fi pățit exact aceleași lucruri groaznice pe care le-ar fi pățit și cu mine zăcând într-o baltă de sânge. Sau poate tocmai eu, marele salvator, i-aș fi putut face mai mult rău, întărâtându-i pe asupritori. Nu mă gândeam la nimic. Doar alergam cât de repede puteam, cu corpul şi cu mintea amorţite de adrenalina amestecată cu alcool, care îmi pompa prin vene, umflându-mi tâmplele în pulsaţii dureroase, pe care aerul rece nu reuşea să le domolească şi din cauza căreia nu reuşeam să aud ce strigau unii la alţii, nici măcar când m-am găsit la doar câţiva metri de ei. 

Mi-am trecut degetul arătător prin inelul brelocului, strângând în pumn cheile de la apartament, pentru a-i da mai multă greutate. Niciunul dintre cei cinci nu s-ar fi aşteptat să apară unul ca mine. L-am lovit din fugă în plină figură pe cel care începuse să o târască după el, cu forţa întregului meu corp, dărâmându-l de pe picioare, curtoazie celor învăţate în anii petrecuţi pe străzile din Rotterdam, am înşfăcat-o de un braţ şi i-am strigat să fugă. 

După ce am tras-o după mine până am cotit pe o alee, am dat drumul mâinii pentru a putea fugi amândoi mai repede. Chiar dacă avea tocuri, a reuşit să ţină pasul cu mine câteva străzi, pe care le-am străbătut părându-ni-se că ropotul paşilor urmăritorilor se auzea tot mai de aproape. Am ajutat-o să sară peste un zid, în curtea interioară a unei clădiri părăsite, şi am ieşit amândoi printr-o spărtură pe partea cealaltă. Am trecut peste un pod şi am reuşit să ne pierdem urma pe nişte străduţe întortocheate, pe care le-ar fi ştiut doar cei care mai fuseseră nevoiţi să fugă. 

Ne-am oprit într-un gang, pentru a ne trage respiraţia. Stăteam aplecaţi, cu mâinile încleștate deasupra genunchilor, eram năduşiţi şi ne ieşeau aburi pe gură şi de sub haine. Nici măcar nu avusesem răgazul s-o privesc. Printre gâfâieli, am ridicat ochii şi, pentru o clipă, am crezut că inima o să-mi stea în loc. Era Mina. M-am bâlbâit şi mi-au trebuit câteva clipe bune să îmi dau seama că, din cauza întunericului şi a efortului depus, care condusese la oxigenarea deficitară a creierului meu, făcusem o confuzie. Cea care stătea în faţa mea şi a cărei privire albastră nu ştiam cum să o interpretez, în ciuda faptului că avea într-adevăr părul blond şi bogat şi era într-adevăr deosebit de frumoasă, nu era nicidecum Mina. Am început să râd. Cât de naiv fusesem să cred că era ea şi că o astfel de revedere era posibilă în viaţa reală. Fata a făcut câțiva pași în spate, privindu-mă încruntată, în timp ce trăgea în piept guri mari de aer, precum peștii scoși din apă. Cred că râsul meu neașteptat o speriase. 

I-am făcut semn cu mâna să nu mă bage în seamă. A rămas pe loc, fără a scoate un cuvânt. Doar se uita la mine tremurând. Când m-am simțit în stare să vorbesc și am fost sigur că vocea nu mi-ar fi tremurat, i-am spus că eram convins că ne-ar fi prins bine să intrăm într-o cârciumă, să ne așezăm la o masă și să dăm pe gât un pahar de tărie, cât să ne liniștim. 

– Fiona, mi-a spus deodată, întinzându-mi mâna care încă-i tremura. 

– Joseph, i-am răspuns. 

Când mâinile ni s-au atins, s-a produs o slabă descărcare electrică, de parcă ar fi avut în palmă un joy buzzer. I-am simțit mâna fierbinte, pe când a mea era înghețată. Știam că atunci când ți-e frică, mâinile ți se răcesc, căci sângele ți se duce în picioare, ca să poți fugi mai repede. Dacă n-aș fi văzut-o tremurând în așa hal, aș fi crezut că nici nu-i fusese frică. 

A zâmbit șters, a mai tras o dată aer în piept și, ca și cum se luase din nou în stăpânire, a zis: 

– De obicei nu accept să beau ceva cu un necunoscut, cu atât mai puțin la o astfel de oră. 

– Înțeleg, am bâiguit. Te pot conduce până la un taxi? 

– Însă ținând cont de împrejurări… a continuat ea. 

– Îmi cam datorezi un pahar, am rânjit. 

– Doar atât? m-a pironit cu ochii ei albaștri. 

– Ce pot spune, sunt ieftin. 

– În regulă, un pahar, atunci. Poate dac-ai fi fost un om de vânzări mai bun, ai fi așteptat să vezi dacă recunoștința mea se întindea la mai mult. 

Mi s-a părut o replică nostimă. Eram, într-adevăr, un om de vânzări mediocru, care pierduse multe contracte grase din nerăbdare sau din naivitate. Șefii mei știau asta prea bine. 

Vorbea o neerlandeză admirabilă, însă îmi era limpede că era străină. Era însă un accent atât de slab încât nu-mi puteam da seama de originea lui. Poloneză, poate? Am luat-o de mână – n-am mai simțit niciun șoc electric – și am mers până am găsit primul bar cu luminile aprinse. Pe drum, replica ei a început să mi se deruleze din nou și din nou în cap. Părea desprinsă din scenariul stupid al unui film erotic. Inevitabil, mintea mi-a generat tot soiul de năstrușnicii lubrice. Chiar și așa, eram cât se poate de departe de ce avea să urmeze. 

Am intrat și, prin fum, i-am văzut pe Swann şi pe Rasmussen, bându-şi minţile lor deja împuţinate la o masă lăturalnică. M-am postat în fața lor. Când m-au văzut, s-au ridicat cu zgomot, dărâmându-și scaunele, şi m-au luat în braţe, strângându-mă cu o bucurie pe care nu o mai văzusem niciodată la ei. Swann s-a întors spre bar şi a cerut încă trei pahare de rom. La început nici n-au băgat de seamă că nu eram singur. Abia după multe bătăi pe spate şi întrebări care se succedau fără să aştepte vreun răspuns, Rasmussen a zâmbit galeș şi a ridicat o sprânceană. 

– Şi cine este frumoasa domniţă? a întrebat el. 

– Fiona, am răspuns eu. O cheamă Fiona. Staţi liniştiţi, mai sunt încă măcar patru bărbaţi care o doresc cu ardoare, am adăugat, observând privirile libidinoase ale lui Swann, care saliva în paharul de rom. 

Ea a zâmbit fără să pară prea stânjenită şi s-a scuzat pentru câteva minute, spunându-mi să comand pentru ea orice beam eu, după care s-a îndreptat spre toaletă. 

– Ehe, Van Hoorn, ticălosule! a strigat Swann, înghiontindu-mă cu cotul. Te-ai scos! Aşa frumusețe de fată rar mi-a fost dat să văd. De unde-o ai? 

Abia putea să vorbească. Limba i se împleticea caraghios, încât trebuia să depun un mare efort pentru a-i distinge cuvintele. 

– Am găsit-o pe stradă, am mărturisit, râzând. 

– Vezi, ce-ţi spuneam eu despre norocul altora? Aşa ceva n-o să mi se întâmple niciodată mie, a zis, de această dată, înghiontindu-l pe Rasmussen. Van Hoorn, tu ești precum ăia care găsesc bani pe jos. 

Făcând un gest spre masa care gemea de sticle şi pahare, i-am întrebat cât puteau oare să bea doi oameni. Swann, roşu la faţă, și-a dus o mână la inimă, iar pe cealaltă a întins-o spre tăblie, împungând aerul cu degetele lui lungi și noduroase și a zis, dregându-și vocea:

– Eu am băut doar două d-astea, două d-alea şi trei d-alelalte. Restul le-a băut beţivul ăsta. 

A arătat spre Rasmussen. 

– Swann, arăţi de parcă urmează să faci un infarct, i-am răspuns eu. 

Mă cuprinsese dintr-odată acea voie bună pe care ţi-o puteau da doar oamenii de care te legau amintiri nedemne. Doar alături de ei te puteai simți cu adevărat în largul tău, orice ai fi fost şi orice ai fi făcut, căci ei nu te-ar fi putut judeca. Adrenalina începea să îşi domolească efectul. După ce am dat pe gât ce mai rămăsese în paharul lui Jurjen, m-am liniștit cu totul. Gândindu-mă la câte văzusem și trăisem în Rotterdam, întâmplarea din seara aceea era o nimica toată.

Rasmussen s-a uitat la Swann, apoi la mine, şi mi-a făcut semn, tăind aerul cu palma, că acesta era dus. Băuturile comandate au venit, le-am atacat de îndată, am ciocnit paharele, le-am dat pe gât, după care Rasmussen a cerut încă un rând. Am luat o ţigară din pachetul lui, aflat lângă o scrumieră mare, plină până la refuz de chiştoace şi scrum, şi mi-am aprins-o în timp ce acesta îmi spunea că mă sunase de zeci de ori încă de când ajunsese în Amsterdam, dar că nu răspunsesem şi mă bănuise chiar la un moment dat că îi trăsesem clapa. 

Cu rucsacul în spate, în care îşi luase toate cele necesare pe termen nedefinit, căutase o cârciumă în care să bea o bere şi intrase, din întâmplare, tocmai în barul în care îl găsise pe Swann deja înfierbântat însă încă nesigur dacă să cauzeze sau nu un scandal. Abia atunci mi-am amintit că, ieşind să fac doar o scurtă plimbare pentru a-mi potoli neliniştea, îmi lăsasem telefonul în casă.

Nu am apucat să discutăm despre altceva. Mi-aş fi dorit să ştiu ce făceau Kristijna şi micuţul Joris, precum şi ce se mai întâmplase nou în viaţa lui Patrick, însă Fiona s-a întors, a dat pe gât unul dintre paharele pe care un chelner tocmai le aducea pe o tavă, mi-a luat ţigara, a tras un fum, după care și-a dus buzele la urechea mea și mi-a zis: 

– N-ai vrea să plecăm de aici? Știu un loc unde am putea merge să ne liniștim după toată nebunia asta. 

Am simţit un uşor iz înţepător al pielii ei, pe care parfumul nu îl putea acoperi, un miros asemănător cu cel pe care îl avea Rasmussen pe vremea când abuza de droguri. Mintea mea însă, abilă în căutarea de justificări pentru orice, antrenată în perioada în care aveam nevoie să găsesc o modalitate de a trăi cu mine, mi-a împrăștiat repede temerile. Cu siguranță, era doar perspiraţia din cauza alergării.  

Slab, ca orice bărbat, am întins mâna vechilor mei prieteni, spunându-le că îmi păruse bine să îi revăd şi că urma să îi contactez a doua zi. Aceştia s-au ridicat din nou, de data asta contrariaţi, au încercat să ne convingă să rămânem sau să o duc pe însoţitoarea mea acasă, după care să mă întorc. Am scuturat din cap. Ea pornise deja spre ieşire, așa că am aruncat pe masă o hârtie de cincizeci și am urmat-o, făcându-le semne de rămas bun şi ridicând din umeri, de parcă nu aş fi avut nicio altă alternativă. 

– Îi laşi pe frăţiorii tăi pentru o tipă pe care abia ai cunoscut-o? a strigat Rasmussen când eram pe punctul de a ieşi pe uşă. 

– Da, i-a ținut isonul Swann, îţi laşi frăţiorii pentru a pleca acasă cu o blondă superbă pe care abia ai cunoscut-o?

S-au uitat unul la altul, gândindu-se probabil că şi ei ar fi făcut la fel şi au mai comandat un rând de tărie. Eu le-am aruncat o ultimă privire şi am ieşit, continuând ceea ce începusem în clipa în care luasem decizia impulsivă de a interveni între frumoasa care mergea în faţa mea – cu părul auriu săltat de vânt, unduindu-și coapsele şi mişcându-şi ademenitor fesele pe sub fusta scurtă – şi asupritorii ei. 

Rareori în viață, dacă vreodată, putem calcula cu exactitate urmările acţiunilor noastre. La urma urmei, eu doar ieşisem să fac o plimbare de seară. Aș fi putut să mă întorc acasă încă de când văzusem perdeaua trasă peste vitrina Erikăi, dar nu am făcut-o. Aş fi putut să rămân cu vechii mei prieteni, dar nu am făcut-o. Aş fi putut să mă scuz în faţa Fionei, spunându-i că avusesem o zi lungă şi o noapte plină, că eram obosit şi beat şi că ar fi fost mai bine să mă culc, dar nu am făcut-o. Am luat aceste decizii pentru că eram un idiot, pentru că eram ghinionist sau pentru că asta trebuia să fac? 

Toate acestea tocmai când credeam că eram împăcat cu mine şi cu viaţa pe care o duceam şi că, zi după zi, în jurul meu curgea o existenţă pe care aş fi putut să o accept ca fiind a mea. Din păcate sau din fericire, viaţa refuză să se apropie din direcţia în care priveşti. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.