Semnal editorial 389 + Fragment în avanpremieră: Taylor Jenkins Reid – Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni şi text care spune „CEI SAPTE SOTI AI ILUI EVELYN HUGO FROTON TAYLOR JENKINS REID IESERN Autoarea bestsellerului Daisy Jones The Six LEDA BAZAAR”

O legendară actriță de film, care amintește întrucâtva de Marilyn Monroe și Elizabeth Taylor, reflectează asupra neobositei sale ascensiuni, precum și a riscurilor pe care și le-a asumat, a iubirilor pe care le-a pierdut și a secretelor pe care le-a ținut departe de ochii și urechile admiratorilor înfocați.

Aflată în amurgul vieții, Evelyn Hugo este în sfârșit gata să spună adevărul despre strălucitoarea și scandaloasa ei viață. Dar când o alege pentru această întreprindere pe Monique Grant, o jurnalistă cvasinecunoscută, nimeni nu este mai uimit decât Monique însăși. De ce ea? De ce acum?

Monique nu traversează chiar cea mai fericită perioadă. Soțul a părăsit-o, iar viața ei profesională bate pasul pe loc. Indiferent de motivul pentru care Evelyn a ales-o, tânăra este hotărâtă să profite de această ocazie nesperată pentru a-și dinamiza cariera.

Convocată în luxosul apartament al lui Evelyn, Monique ascultă fascinată în timp ce actrița își deapănă povestea. De la drumul către Los Angeles în anii ’50 până la decizia de a părăsi lumea divertismentului în anii ’80 și, bineînțeles, cele șapte mariaje, Evelyn evocă totul, vorbind despre ambiție nemiloasă, prietenie necondiționată și o mare dragoste interzisă. Monique începe să se lege sufletește de legendara vedetă, dar, pe măsură ce povestea lui Evelyn se apropie de încheiere, jurnalistei îi devine clar că propria viață se intersectează cu destinul actriței într-un mod tulburător.

„Fascinant, sfâșietor și învăluit în strălucirea Vechiului Hollywood, romanul Cei șapte soți ai lui Evelyn Hugo este una dintre cele mai captivante lecturi ale anului.” Buzzfeed

„Imaginează-ți că Mariyln Monroe ar fi trăit până la 79 de ani, ar fi hotărât să își publice memoriile și, presupunând că ai fi o jurnalistă necunoscută, te-ar fi smuls din anonimat pentru a le scrie. Aceasta este premisa romanului Cei șapte soți ai lui Eveyln Hugo și este fascinantă. În povestea asta, care te va face să dai pagină după pagină, se naște o stea, dar calea ei către succes presupune ambiție, durere și amăgiri. Alternând între relatarea directă a lui Eveyln despre călătoria ei către statutul de vedetă și observațiile lui Monique, femeia aleasă aparent la întâmplare pentru a scrie biografia, romanul încearcă să răspundă la o întrebare delicată: oare faima merită prețul pe care îl ai de plătit. Poveștile lui Eveyln, ale celor șapte soți ai ei, ale prietenilor, ale oamenilor dragi și ale confidenților lor se împletesc pentru a crea o tornadă strălucitoare, alimentată de sex, dragoste, bani și bârfe de la Hollywood. Această carte este captivantă, sexy și, uneori, sfâșietoare. Cititorii se vor bucura de strălucire și de intrigă și vor fi plăcut surprinși de întorsăturile de situație, care îi vor pune pe gânduri. Rezumând: cumpără cartea! Îmi vei mulțumi mai târziu.”  Shannon Deveny

„Un roman despre Hollywoodul de odinioară care este deopotrivă plin de bârfe și de detalii cutremurătoare.” People

„Vii pentru strălucirea de la Hollywood; rămâi pentru o poveste emoționantă despre o tânără jurnalistă și o legendă a ecranului.”  Cosmopolitan

„În povestea ei fascinantă, Taylor Jenkins Reid explorează perioada de glorie a Hollywood-ului cu ajutorul unei eroine asemănătoare lui Elizabeth Taylor. Vedetă prin excelență, Evelyn Hugo, acum în vârstă de 79 de ani și retrasă din activitate, dezvăluie povestea vieții sale pline de farmec și a celor șapte căsătorii scandaloase.” US Weekly

„Aventurile incredibile prin care trece Evelyn le vor încânta pe cititoare. Această călătorie extrem de captivantă a unei vedete hollywoodiene retrase din activitate și tumultoasa sa viață în Cetatea Filmului aduce cu sine neașteptate răsturnări de situație și dramă exact atât cât trebuie.” PopSugar

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Bietul Ernie Diaz

Mama fusese cântăreață și dansatoare pe Broadway. Emigrase din Cuba împreună cu tata când avea șaptesprezece ani. Când am mai crescut eu, am descoperit că, de fapt, „dansatoare” era un eufemism pentru prostituată. Nu știu dacă era și ea sau nu. Mi-ar plăcea să cred că nu, deși nu pentru că e vreo rușine în asta, ci pentru că știu și eu un pic cum e să-ți dăruiești trupul cuiva când nu vrei s-o faci, și sper că n-a fost nevoită s-o facă.

Aveam unsprezece ani când a murit de pneumonie. Evident, n-am prea multe amintiri cu ea, dar mi-aduc aminte că mirosea a vanilie ieftină și că făcea cel mai uimitor caldo gallego1. Nu m-a strigat niciodată Evelyn, ci doar mija2, ceea ce mă făcea să mă simt cu adevărat deosebită, ca și cum eu eram a ei și ea era a mea. Mai presus de toate, mama voia să fie stea de cinema. Credea cu adevărat c-o să ne poată scoate de aici și duce departe de tata dacă ajungea să joace în filme.

1 Supă tradițională din Galicia (n. tr.).

2 „Fata/fiica mea” (lb. sp. în orig.) (n. tr.).

Eu voiam să fiu exact ca ea.

Mi-am dorit mereu ca pe patul de moarte să fi spus ceva emoționat, ceva pe care să-l pot purta cu mine mereu. Numai că noi n-am știut cât de bolnavă era până nu s-a terminat totul. Ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: Dile a tu padre que estaré en la cama. „Zi-i tatălui tău c-am să fiu în pat!”

După ce-a murit, nu plângeam decât la duș, unde nu mă putea vedea și auzi nimeni, unde nu-mi puteam deosebi lacrimile de apă. Nu știu de ce-o făceam. Știu doar că, după vreo câteva luni, am fost în stare să fac duș fără să plâng.

Apoi, în vara de după moartea ei, am început să mă dezvolt. A început să-mi crească pieptul și nu se mai oprea. Pe la doisprezece ani, am fost nevoită să cotrobăi printre lucrurile mamei ca să văd dacă nu avea vreun sutien care să-mi vină. Singurul pe care l-am găsit era prea mic, dar mi l-am pus și așa.

Pe la treisprezece ani aveam deja un metru și șaptezeci și trei de centimetri înălțime, păr castaniu strălucitor, picioare lungi, piele arămiu-deschis și un piept care forța nasturii tuturor rochiilor. Bărbați în toată firea se uitau la mine cum mergeam pe stradă, iar unele dintre fetele din clădirea în care locuiam nu mai voiau să-și petreacă timpul în compania mea. Eram singură. Fără mamă, cu un tată care se purta urât cu mine, fără prieteni și o sexualitate în trup pentru care mintea mea nu era pregătită.

Casier la magazinul cu marfă proastă la preț unic din colț era un băiat pe nume Billy. Era fratele în vârstă de șaisprezece ani al colegei mele de bancă de la școală. Într-o zi de octombrie, m-am dus la magazin să cumpăr o bucată de zahăr candel, iar el m-a sărutat.

Nu-mi dorisem să mă sărute. L-am împins la o parte. El însă m-a ținut de braț.

– A, zău așa! mi-a zis.

Magazinul era gol. Brațele lui, puternice. M-a strâns și mai tare, iar în acea clipă am știut c-avea să capete ce voia de la mine fie că-l lăsam, fie că nu.

Aveam deci două opțiuni. Puteam s-o fac pe gratis. Sau puteam s-o fac pentru zahăr candel pe gratis.

În următoarele trei luni, am luat tot ce-am vrut de la magazin. În schimb, mă vedeam cu el în fiecare sâmbătă seara și-l lăsam să-mi dea bluza jos. N-am simțit niciodată c-aș fi avut de ales în situația dată. Să fii dorită însemna să trebuiască să satisfaci. Cel puțin, așa vedeam eu lucrurile pe atunci.

Mi-l aduc aminte spunând în magazia întunecoasă și înghesuită, unde stăteam cu spatele lipit de o ladă de lemn:

„Ai o putere asupra mea.”

Se convinsese că faptul că mă dorea era vina mea. Iar eu l-am crezut.

Uite ce le fac bieților băieți, îmi ziceam eu. Și totuși și:

Iată valoarea mea, puterea mea.

Așa că atunci când mi-a dat papucii, pentru că se plictisise de mine, pentru că găsise pe alta care să-l încânte mai tare, m-a încercat atât un sentiment de profundă ușurare, cât și unul copleșitor de eșec.

A mai fost un băiat așa, pentru care mi-am scos bluza pentru că credeam că sunt nevoită, înainte să-mi dau seama că eu aș putea fi cea care să aleagă.

Nu voiam pe nimeni, asta era problema. Ca s-o spun pe-aia dreaptă, începusem să-mi dau rapid seama ce-i plăcea trupului meu. N-aveam nevoie de băieți ca să mă simt bine. Conștientizarea acestui fapt mi-a dat o mare putere. Așa că nu mă interesa nimeni din punct de vedere sexual, dar ceva voiam.

Voiam să plec departe de Hell’s Kitchen.

Voiam să scap din apartamentul meu, de răsuflarea de tequila stătută a tatălui meu și de mâna lui grea. Voiam pe cineva care să aibă grijă de mine. Voiam o casă frumoasă și bani. Voiam să fug departe de viața mea. Voiam să mă duc acolo unde promisese mama c-o s-ajungem într-un bună zi.

Uite care-i treaba cu Hollywoodul: e și un loc, și un sentiment. Dacă fugi acolo, poți să fugi spre California de Sud, unde soarele strălucește mereu, iar clădirile murdare de funingine și trotuarele jegoase lasă loc palmierilor și crângurilor de portocali. Mai fugi însă și spre felul în care este prezentată viața în filme.

Fugi spre o lume care e morală și dreaptă, unde cei buni înving, iar cei răi pierd, unde dai piept cu durerea doar ca strădanie de a deveni mai puternic, astfel încât să poți câștiga mult mai mult la final.

Avea să-mi ia ani să mă prind că viața nu devine mai ușoară doar pentru că pur și simplu devine mai plină de strălucire. Numai că n-ai fi putut să-mi spui așa ceva când aveam paisprezece ani.

Drept care mi-am pus rochia verde preferată, una care tocmai îmi rămăsese mică. Am bătut la ușa tipului despre care auzisem că urmează s-ajungă la Hollywood.

Îmi dădeam seama după expresia feței lui că Ernie Diaz se bucura să mă vadă.

Pe asta mi-am dat la schimb virginitatea. Pe un drum spre Hollywood.

Ernie și cu mine ne-am căsătorit la 30 ianuarie 1953. Am devenit Evelyn Diaz. Aveam doar cincisprezece ani la acel moment, dar tata mi-a semnat actele. Trebuie să cred că Ernie bănuia că n-am vârsta necesară. Eu însă l-am mințit în față în privința acestui lucru, iar lui i-a fost de-ajuns. N-arăta rău, dar n-avea prea multă educație și nici fermecător nu era. N-avea să aibă parte de prea multe șanse de a se însura cu o fată frumoasă. Cred c-o știa. Cred că știa suficient cât să profite de șansă când i s-a ivit.

Câteva luni mai târziu, Eddie și cu mine ne-am urcat în Plymouth-ul lui model 1949 și am pornit-o spre vest. Am stat la niște prieteni de-ai lui când a început el serviciul ca mașinist. Nu după multă vreme, aveam suficienți bani economisiți cât să ne luăm propriul nostru apartament. Stăteam pe Detroit Street, colț cu De Longpre. Aveam haine noi și suficienți bani cât să gătesc niște friptură la sfârșit de săptămână.

Eu cică trebuia să termin liceul. Numai că Ernie n-avea de gând să-mi verifice mie carnetul de note, iar eu știam că școala e pierdere de vreme. Venisem la Hollywood pentru o singură treabă și aveam să mă ocup de ea.

În loc să mă duc la ore, mă duceam la Formosa Cafe la prânz în fiecare zi și stăteam la happy hour. Recunoscusem locul din fițuicile de scandal. Știam că pe acolo se învârteau vedetele. Era chiar lângă un studio de film1.

1 Formosa Cafe, local deschis în 1925, se afla în vecinătatea studioului United Artists, întemeiat în 1919 de regizorul D.W. Griffith și de actorii Charlie Chaplin, Mary Pickford și Douglas Fairbanks (n. tr.).

Clădirea roșie pe care era scrisă firma cu litere cursive și care avea marchiză neagră a devenit locul în care mă aflam în fiecare zi. Știam că-i o mutare jalnică, dar era singura de care dispuneam. Dacă voiam să fiu actriță, trebuia să fiu descoperită. Nu știam sigur cum se procedează în asemenea caz, în afară de a-ți petrece timpul în locuri unde se putea să dai nas în nas cu cei din industria filmului.

Așa că mă duceam acolo în fiecare zi și întindeam de un pahar de Coca-Cola.

Atât de des și pentru atât de multă vreme, că, în cele din urmă, barmanul s-a săturat să se prefacă a nu ști la ce țin- team eu acolo.

– Uite ce e, mi-a zis el la vreo trei săptămâni după ce apărusem la local, dacă vrei să stai aici sperând s-apară Humphrey Bogart, e în regulă. Numai că trebuie să te faci utilă. N-o să renunț la un loc care aduce bani ca să stai tu pe el să bei suc.

Era mai în vârstă, probabil la vreo cincizeci de ani, dar avea părul des și negru. Ridurile de pe fruntea lui îmi aminteau de tata.

– Ce vrei să fac? l-am întrebat.

Eram ușor îngrijorată că s-ar putea să vrea ceva ce-i dădusem deja lui Ernie, dar el mi-a aruncat un carnețel de chelneriță și mi-a zis să-mi încerc mâna la luat comenzi.

Habar n-aveam cum să fiu chelneriță, dar, cu siguranță, n-aveam de gând să i-o spun și lui.

– În regulă! De unde-ar trebui să încep?

A arătat spre mesele din local și la separeurile înghesuite pe un rând.

– Aia e masa unu. De restul numerelor îți dai tu seama numărând.

– OK! am zis eu. Am priceput!

M-am ridicat de pe scaunul de la bar și am pornit spre masa doi, la care erau așezați trei bărbați în costume și discutau, cu meniurile închise.

– Hei, puștoaico! m-a strigat barmanul.

– Da?

– Arăți super! Sunt gata să fac pariu pe cinci dolari c-o să dai lovitura!

Am luat zece comenzi, am încurcat sanvișurile a trei oameni și am câștigat patru dolari.

Patru luni mai târziu, Harry Cameron, pe atunci tânăr producător la Sunset Studios, a venit să se întâlnească cu un director de la studioul de lângă noi. Au comandat fiecare friptură. Când am adus nota, Harry a ridicat ochii la mine și a exclamat: „Isuse!”

Două săptămâni mai târziu, aveam contract cu Sunset Studios.

M-am dus acasă și i-am spus lui Ernie că eram șocată că s-ar putea interesa cineva de la Sunset Studios de o amărâtă ca mine. I-am spus că a fi actriță ar fi fost o ștrengărie amuzantă, o chestie de făcut până începea adevărata mea slujbă de mamă. Prosteală clasa întâi!

Aveam aproape șaptesprezece ani pe atunci, deși Ernie încă mai credea că-s mai mare. Era spre finalul anului 1954. Mă trezeam în fiecare dimineață și mă duceam la Sunset Studios.

Nu știam să joc un rol nici cât negru sub unghie, dar învățam. Am făcut figurație în câteva comedii romantice. Am avut o replică într-un film de război.

„Și de ce să n-o facă?” Asta era replica.

Jucam o soră medicală care îngrijea un soldat rănit. Doc- torul din scena respectivă îl acuza în glumă pe soldat că flirtează cu mine, iar eu ziceam: „Și de ce să n-o facă?” Am rostit-o ca un copil într-o piesă din clasa a cincea, cu un ușor accent de New York. Pe vremea aceea, pronunțam multe cuvinte cu accent. Engleza vorbită ca o newyorkeză, spaniola vorbită ca o americancă.

Atunci când a ieșit filmul, Ernie și cu mine ne-am dus să-l vedem. Lui i s-a părut amuzant: nevestica lui cu o re- plică mică în film.

Nu câștigasem cine știe ce bani înainte, iar acum câștigam la fel de mulți ca Ernie după ce fusese promovat mașinist-șef. Așa că l-am întrebat dacă pot să plătesc niște ore de actorie. Îi făcusem arroz con pollo în seara aceea și nu-mi scosesem special șorțul când adusesem vorba. Voiam să mă vadă inofensivă și casnică. Mă gândisem că mai departe ajung dacă nu-l ameninț. Mă călca pe nervi faptul că eram nevoită să-l întreb pe el cum să-mi cheltuiesc eu banii, dar nu vedeam altă opțiune.

– Sigur, a zis el. Cred că-i o mutare inteligentă. O să te perfecționezi și, cine știe, s-ar putea să ajungi să fii vedetă într-un film într-o bună zi.

Aveam să fiu vedetă.

Voiam să-i ard una de să-l ia somnul.

Am înțeles însă de atunci că nu era vina lui Ernie. Nimic nu era din vina lui. Eu îi spusesem că sunt altcineva, după care începusem să mă înfurii când nu vedea cine sunt eu cu adevărat.

Șase luni după aceea, puteam spune cu sinceritate o replică. Nu eram nici pe departe grozavă, dar eram suficient de bună.

Mai apărusem în trei filme, toate rolișoare pentru care fusesem angajată cu ziua. Auzisem că-i disponibil un rol de fiică adolescentă a lui Stu Cooper într-o comedie romantică și m-am hotărât că-l vreau.

Așa c-am făcut ceea ce nu multe actrițe de nivelul meu ar fi avut tupeul să facă. I-am bătut la ușă lui Harry Cameron.

– Evelyn! a zis el, surprins să mă vadă. Cărui fapt datorez această plăcere?

– Vreau rolul lui Caroline. Din Love Isn’t All.

Mi-a făcut semn să stau jos. Era frumos, pentru un pro- ducător. Majoritatea producătorilor erau plinuți, iar mulți dintre ei cheleau. Harry însă era înalt și slab. Era tânăr. Bănuiam că nu era nici măcar cu zece ani mai mare decât mine. Purta costume care i se potriveau frumos și-i puneau în valoare ochii de un albastru de gheață. Avea un vag aer de om din Vestul Mijlociu, nu atât în aspect, ci în felul în care aborda lumea, mai întâi cu amabilitate, apoi cu tărie.

Era unul dintre puținii bărbați de la studio care nu se holba drept la pieptul meu, chestie care, de fapt, mă deranja, de parcă aș fi greșit cumva de nu-i atrăgeam atenția. Ceea ce demonstrează că, dacă-i spui unei femei că singura ei pricepere e să se facă dorită, o să te creadă. Eu o credeam încă dinainte să fi împlinit optsprezece ani.

– N-o să te prostesc, Evelyn. Ari Sullivan n-o să-ți dea nicicând aprobarea pentru rolul ăla.

– De ce nu?

– Nu ești genul potrivit.

– Ce vrea să însemne asta?

– N-ar crede nimeni că ești fiica lui Stu Cooper.

– Aș putea, cu siguranță, să fiu.

– Ba nu!

– De ce?

De ce?

– Da, vreau să știu de ce.

– Te cheamă Evelyn Diaz.

– Așa, și?

– Nu te pot pune într-un film și să încerc să te de dau drept altceva decât mexicancă.

– Sunt cubaneză.

– La problema noastră e aceeași diferență.

Nu era aceeași diferență, dar eu n-am văzut absolut niciun rost să încerc să i-o explic și lui.

– OK! am zis eu. Atunci ce-ai zice de filmul cu Gary DuPont?

– Nu poți să joci un rol principal într-un film de dragoste cu Gary DuPont.

– De ce nu?

Harry s-a uitat la mine de parcă m-ar fi întrebat dacă chiar voiam să-l fac s-o spună.

– Pentru că-s mexicancă?

– Pentru că filmul cu Gary DuPont necesită o blondă drăguță.

– Aș putea să fiu o blondă drăguță.

S-a uitat la mine.

Am insistat mai tare.

– Îl vreau, Harry, și tu știi că mă pot descurca. Sunt una dintre cele mai interesante fete pe care le aveți în acest moment.

A râs.

– Ești îndrăzneață, trebuie s-o recunosc. Secretara lui a bătut la ușă.

– Îmi pare rău să vă întrerup, domnule Cameron, dar trebuie să fiți în Burbank la ora unu.

Harry s-a uitat la ceas.

Am mai făcut o ultimă încercare.

– Gândește-te, Harry! Sunt bună și pot să fiu și mai și. Tu însă mă irosești în rolișoarele astea.

– Știm ce facem, mi-a zis el, ridicându-se în picioare.

M-am ridicat și eu.

– Unde-mi vezi cariera peste un an, Harry? Mă vezi jucând o profesoară cu trei replici?

A trecut pe lângă mie și a deschis ușa, conducându-mă afară.

– Mai vedem noi! a zis.

Dacă pierdusem bătălia, m-am decis să câștig războiul. Ca atare, data viitoare când l-am văzut pe Ari Sullivan la sala de mese a studioului, mi-am lăsat poșeta să cadă fix în fața lui, oferindu-i „din greșeală” o priveliște completă când m-am aplecat să mi-o iau de jos. Privirile ni s-au întâlnit, după care m-am îndepărtat, ca și când habar n-aș fi avut cine era el.

O săptămână mai încolo, m-am prefăcut că mă rătăci- sem în zona de birouri ale directorilor și am dat peste el pe hol. Era un tip corpolent, corpolență care însă îi stătea bine. Avea niște ochi de un căprui atât de închis, că era greu să-i deosebești irisurile, și o umbră de barbă care-i stăruia permanent pe față. Avea însă un zâmbet frumos, pe care m-am și concentrat.

– Doamnă Diaz, mi-a zis el, iar pe mine m-a surprins și nu prea să descopăr că-mi aflase numele.

– Domnule Sullivan.

– Te rog, spune-mi Ari!

– Ei bine, salut, Ari! i-am zis, atingându-l în treacăt cu mâna pe braț.

Aveam șaptesprezece ani. El, patruzeci și opt.

În seara aceea, după ce secretara lui plecase acasă, eu stăteam întinsă pe biroul lui Ari, cu fusta trasă pe șolduri și fața lui între picioare. După cum s-a dovedit, Ari avea un fetiș pentru satisfăcutul oral al minorelor. După vreo șapte minute, m-am prefăcut a erupe într-o plăcere nesăbuită. N-aș putea să-ți spun dacă a fost bine sau nu. Eu însă mă bucuram să mă aflu acolo, pentru că știam că asta avea să-mi aducă ceea ce-mi doream.

Dacă e să spui că-ți face plăcere sexul pentru că e agreabil, atunci am avut parte de o mulțime de sex care nu mi-a făcut plăcere. Dacă e să spui că e ceva care te face fericit că l-ai dat la schimb, atunci, ei bine, n-am avut parte de prea mult care să-mi displacă profund.

Plecând de la el, am văzut șirul de Oscaruri din biroul lui. Mi-am zis că, într-o bună zi, o să primesc și eu unul.

Love Isn’t All și filmul cu Gary DuPont pe care mi-l dorisem s-au lansat la o săptămână unul după altul. Love Isn’t All a fost un eșec, iar Penelope Quills, cea care primise rolul pe care mi-l dorisem eu alături de Gary, a avut parte de niște critici oribile.

Am decupat o critică de-a lui Penelope și am trimis-o cu poșta internă către Harry și Ari, cu o un bilet în care scria:

„Eu aș fi dat clasă în rolul ăsta.”

În dimineața următoare aveam un bilet de la Harry la mine în rulotă: „OK, ai câștigat.”

M-a chemat la el în birou și mi-a zis că discutase cu Ari, și aveau două potențiale roluri pentru mine.

Puteam juca o moștenitoare italiană care era al patrulea rol principal dintr-o comedie de dragoste din vremea războiului. Sau puteam s-o joc pe Jo din Fiicele doctorului March. Știam ce-avea să însemne s-o joc pe Jo. Știam că Jo era albă, și totuși îmi doream rolul. Nu mă trântisem pe spate ca să fac doar un pas mic.

– Jo, am zis eu. Dă-mi-o pe Jo!

Acestea fiind zise, am pus în mișcare mașinăria de staruri.

Harry m-a prezentat stilistei studioului, Gwendolyn Peters. Gwen mi-a decolorat părul și mi l-a tuns într-un bob până la umeri. Mi-a dat formă sprâncenelor. Mi-a pensat părul de pe frunte în formă de V. M-am întâlnit cu un nutriționist, care m-a pus să slăbesc trei kile fix, în principal prin fumat și înlocuit unele mese cu supă de varză. M-am întâlnit cu un profesor de dicție, care m-a scăpat de accentul newyorkez din engleza mea și a surghiunit complet spaniola. După care, desigur, a urmat un chestionar de trei pagini despre viața mea de până la acel moment pe care a trebuit să-l completez. Cu se ocupa tata? Ce-mi plăcea să fac în timpul liber? Aveam vreun animal de companie?

Când am predat răspunsurile sincere, referentul le-a citit pe toate odată și a zis: „A, nu, nu, nu! Nu-i bine deloc! De acum înainte, mama ta a murit într-un accident, lăsându-l pe tatăl tău să te crească de unul singur. El muncea în construcții în Manhattan și te ducea la Coney Island vara, în weekend. Dacă te întreabă cineva, îți plac la nebunie tenisul și înotul, și ai un Saint Bernard pe care-l cheamă Roger.  Am pozat pentru cel puțin o sută de fotografii publicitare. Eu cu noul meu păr blond, silueta mai subțire și dinții mai albi. N-o să-ți vină să crezi în ce ipostaze m-au pus: să zâmbesc pe plajă, să joc golf, să alerg pe stradă trasă de un Saint Bernard pe care cineva îl împrumutase de la un decorator de platou! Mai erau și fotografii cu mine sărând un grepfrut, trăgând cu arcul, urcându-mă într-un avion de recuzită. Ca să nu-ți mai spun de pozele de sărbători! Era o zi de te topeai de cald în septembrie, și eu stăteam într-o rochie de catifea roșie lângă un pom de Crăciun cu toate luminițele aprinse, prefăcându-mă că deschid o cutie în care se afla un pisoi de-abia născut.

Cei ce la costume erau consecvenți și combativi în privința felului în care mă îmbrăcam, așa cum dăduse ordin Harry Cameron, iar aspectul meu includea mereu un pulover strâmt, încheiat la nasturi exact cât trebuia.

N-am fost binecuvântată cu o siluetă de clepsidră. Fundul meu ar fi putut la fel de bine să fie un zid plat. Puteai atârna un tablou de el. Cu pieptul stârneam interesul bărbaților, iar femeile îmi admirau chipul.

Sinceră să fiu, nu știu sigur când mi-am dat seama care era unghiul de abordare pe care-l căutam. Abia la ceva vreme după ședințele foto mi-a picat fisa.

Mă proiectau să fiu două chestii opuse, o imagine complicată care era greu de disecat, dar ușor de prins. Trebuia să fiu atât naivă, cât și erotică. De parcă aș fi fost prea morală ca să înțeleg gândurile imorale pe care le aveai cu mine.

Vrăjeală, desigur! Numai că era o prefăcătorie ușor de afișat. Uneori mă gândesc că diferența dintre o actriță și un star este aceea că starul se simte în largul său să fie exact ceea ce dorește lumea să fie. Iar eu mă simțeam în largul meu să par atât nevinovată, cât și sugestivă.

Când s-au developat fotografiile, Harry Cameron m-a tras în biroul lui. Știam despre ce dorea să discutăm. Știam că mai era o piesă care trebuia aranjată în ansamblu.

– Ce-ai zice de Amelia Dawn? Sună frumos, nu? m-a întrebat el.

Era așezat la birou, eu, pe scaun. Am cântărit propunerea.

– Ce-ai zice de ceva cu inițialele EH? am întrebat.

Voiam ceva cât mai aproape posibil de numele pe care mi-l dăduse mama, Evelyn Herrera.

– Ellen Hennessey?

A clătinat din cap.

– Nu, prea încărcat!

M-am uitat la el și i-am trântit replica pe care-o născocisem în noaptea precedentă, ca și cum abia atunci mi-ar fi trecut prin cap.

– Ce-ai zice de Evelyn Hugo? A zâmbit.

– Sună franțuzește. Îmi place!

M-am ridicat și i-am strâns mâna, cu părul blond cu care încă mă obișnuiam încadrându-mi ochii.

Am apăsat pe clanța ușii, dar Harry m-a oprit.

– Mai e o chestie.

– OK!

– Ți-am citit răspunsurile la întrebările din interviu.

S-a uitat drept la mine.

– Ari e foarte mulțumit de schimbările pe care le-ai făcut. Credem că ai un mare potențial. Studioul crede c-ar fi o idee bună să mergi la câteva întâlniri, să fii văzută prin oraș cu niște tipi ca Pete Greer și Brick Thomas. Poate chiar și Don Adler.

Don Adler era cel mai tare actor de la Sunset. Părinții lui, Mary și Roger Adler, erau două dintre cele mai mari staruri ale anilor ’30. Făcea parte din familia regală a Hollywoodului.

– O să fie asta o problemă? m-a întrebat Harry.

Nu avea să-l menționeze direct pe Ernie, pentru că știa că nu-i nevoie.

– Nicio problemă. Absolut niciuna.

A dat din cap și mi-a întins o carte de vizită.

– Sună-l pe Benny Morris! E avocat aici, la studio. S-a ocupat de anularea căsătoriei lui Ruby Reilly cu Mac Riggs. O să te ajute să-i dai de cap.

M-am dus acasă și i-am zis lui Ernie că-l părăsesc.

A plâns șase ore fără întrerupere, după care, spre dimineață, când stăteam întinsă în pat lângă el, a zis: „Bien. Dacă asta vrei tu…”

Studioul i-a dat niște bani, iar eu i-am lăsat o scrisoare sinceră, în care îi spuneam cât de tare mă durea să-l părăsesc. Nu era adevărat, dar am simțit că-i eram datoare să închei căsnicia la fel cum o începusem, prefăcându-mă că-l iubesc.

Nu sunt mândră de ce i-am făcut și nu m-a lăsat indiferentă felul în care l-am rănit. Nici atunci și nici acum.

Mai știu însă și cât de tare simțeam nevoia să plec din Hell’s Kitchen. Știu cum e să nu-ți dorești să se uite prea atent taică-tu la tine, ca să nu se decidă că te urăște și să te pocnească sau că te iubește un pic prea mult. Mai știu și cum e să-ți vezi viitorul – soțul care nu e decât o nouă versiune a tatălui tău, să-i cedezi în pat când e ultimul lucru pe care ți-l dorești și să pregătești doar pesmeți și porumb din conservă la cină pentru că n-ai bani de carne.

Așadar, cum s-o pot condamna pe fata de paisprezece ani care a făcut tot ce-a putut să scape din oraș? Și cum pot s-o judec pe cea de optsprezece ani care s-a retras din căsnicia respectivă când a putut să o facă în siguranță?

Ernie s-a recăsătorit cu o femeie pe nume Betty, care i-a dăruit opt copii. Cred c-a murit la începutul anilor ’90, cu o droaie de nepoți. A folosit banii de la studio să dea avans pentru o casă în Mar Vista, nu departe de studioul Fox. N-am mai ținut legătura cu el de atunci.

Deci, dacă e să judecăm după principiul că totul e bine când se sfârșește cu bine, atunci cred că e în regulă să afirm că nu-mi pare rău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.